Orice mamă de băiat adult ajunge să se lovească de momentul când apare dragostea în viața lui. Așa s-a întâmplat și cu Ana, care l-a crescut singură pe Andrei de când era mic, iar acum, deodată, el anunță că s-a îndrăgostit și se însoară. Parcă ieri îl legăna în brațe, îl scălda, îi punea iod pe genunchii juliti. Se bucura de primele reușite la școală, iar azi e student în anul cinci la facultate, un băiat frumos și matur, care își declară independența în luarea deciziilor.
Ana se obișnuise cu liniștea. Nu cu acea liniște goală și sunătoare a unui apartament părăsit, ci cu cea care vine seara târziu, după ce televizorul e stins, Andrei s-a închis în camera lui cu cărțile, iar ea stă la bucătărie cu o cană de ceai. Liniștea în care, după douăzeci de ani, învățase să-și asculte propria inimă.
Andrei a crescut tăcut, dar ferm. Ca trestia care se îndoaie, dar nu se rupe. Ea l-a crescut singură, din ziua când Ion, aflând de sarcină, și-a strâns geanta în cinci minute și a spus:
— Anuța, ești fată mișto, dar eu nu intru în jocurile astea.
Ușa s-a trântit atât de tare în urma lui, încât s-a desprins tencuiala. Și acum, fiul ei, acel Andrei tăcut și ferm, care peste șase luni urma să ia diploma de arhitectură, la cină a spus dintr-odată:
— Mamă, mă însor.
Ana s-a înecat cu ceaiul.
— Ce-ai zis?
— Eu și Raluca am hotărât să depunem actele. Vreau să o cunoști mai bine.
A pus cana pe masă. Ceramica a lovit surd lemnul. „Am hotărât” – aia era cea mai înfricoșătoare parte. În spatele acestor cuvinte era o voință străină, o lume străină în care fiul ei se pregătea să se arunce cu capul înainte, fără măcar să verifice adâncimea.
— Cine e? – a întrebat Ana cu o voce pe care nici ea n-a recunoscut-o.
Andrei s-a înroșit, dar nu și-a ferit privirea. La douăzeci și trei de ani, știa deja să privească drept în față, așa cum îl învățase mama:
— Bărbatul nu-și ascunde ochii, nici când e vinovat.
— Raluca. Are douăzeci și opt de ani.
Vârsta a declanșat în mintea Anei primul semnal de alarmă. Cinci ani diferență. Nu doi, nu unul. Dar inima îi bătea deja de presimțire.
— Și ce face ea la douăzeci și opt?
— E… e recepționeră la un salon de înfrumusețare, – a răsuflat Andrei ca înainte de un salt în apă rece. – Are un băiat, pe Mihai. Copilul are trei ani.
Liniștea de până atunci din bucătărie părea acum o binecuvântare. A venit o altă liniște – agitată și grea ca betonul turnat în cofraj.
— Adică, – vocea Anei a sunat ascuțit, – tu, la douăzeci și trei, când colegii tăi abia încep să trăiască, iei o femeie cu copil… Un copil al altcuiva?
— Nu e al altcuiva. Dacă mă însor cu Raluca, va fi al meu.
— A, va fi al tău! – Ana s-a ridicat de la masă, lovindu-se cu șoldul de colț. – Măcar înțelegi ce înseamnă asta? Să hrănești, să îmbraci, să tratezi, să duci la grădiniță, să faci teme, să plătești activități? Tu ești încă student! Abia peste șase luni te pui pe picioare!
— Am găsit deja de lucru. În paralel cu facultatea. Salariu mic, dar…
— Dar vrei să tragi de tine pentru doi? – l-a întrerupt Ana. – Și dacă apare unul al vostru? Trei?
Andrei a strâns maxilarul. Ana cunoștea acest gest din miile de ori când îl văzuse la tatăl lui. Și de fiecare dată prevestea încăpățânare pentru care ea avea să plătească.
— Mamă, stop. Nici măcar n-o cunoști pe Raluca.
— Și ce ar trebui să știu? – Ana s-a plimbat prin bucătărie ca o tigroaică în cușcă. – Că e mai mare? Că are deja o experiență nereușită? Că-și caută un tată pentru copil, pentru că tatăl adevărat, probabil, a fugit ca și al tău? Eu te-am crescut singură! Fără bărbat, fără ajutor, fără pensie alimentară, pentru că taică-tu a fost cel mai mare laș! Iar acum tu vrei să-ți pui pe umeri o povară străină? Ești gata la douăzeci și trei să fii tată pentru un băiat al altcuiva? Gata să nu dormi nopțile când se îmbolnăvește… Gata să uiți de vacanțe, de libertate, de viața pentru tine? Ești gata să-ți asumi o asemenea responsabilitate?
— Și tu? – a întrebat Andrei încet, iar Ana a rămas pe loc.
— Ce eu?
— Tu ai uitat de libertate? Tu ai dormit nopțile când eu eram bolnav? Tu ai călătorit? Tu ai trăit pentru tine?
Ana a deschis gura, dar n-a ieșit niciun sunet.
— Tu ai făcut asta pentru mine, – a spus Andrei. – Pentru mine, mamă. Iar eu o fac pentru ei. Și nu mă vei opri.
Ea stătea cu mâna la piept, simțindu-i bătăile. În băiatul ăsta care o privea acum provocator, nu-și mai vedea fiul, ci un alt om. Unul mai puternic decât ea. Sau mai prost? Nu știa.
— Andrei, îți distrugi viața, – a oftat Ana.
— Mamă, fiul tău e adult, deschide ochii… E viața mea, și vreau să fii alături. Dar dacă nu – e alegerea ta.
Andrei a ieșit din bucătărie. Ușa camerei lui s-a închis încet, aproape delicat. Iar Ana a rămas în mijlocul unui câmp de bătălie devastat, unde ea nu știa să se predea, dar victoria mirosea a singurătate.
S-a așezat pe scaun, și-a lăsat capul în palme și a plâns pentru prima dată după mulți ani, nu de neputință, ci pentru că fiul ei ieșise cu totul altfel decât îl învățase. Ieșise mai bun. Și asta durea cel mai mult.
Dimineața următoare, Ana s-a trezit cu capul greu și o hotărâre ciudată. Noaptea aproape că nu dormise: se întorsese pe o parte și alta, se uitase în tavan, reanalizase tot ce-i spusese fiului. Cuvintele fuseseră crude. Poate prea crude. Dar nu din dragoste? Nu din teamă pentru el?
Andrei plecase devreme la facultate, nici măcar nu luase micul dejun. Pe masă rămăsese cana lui cu cafeaua neterminată. Ana s-a uitat mult la ea, apoi a turnat restul în chiuvetă și a luat dintr-odată o decizie care a făcut-o să tresară.
— Mă duc, – a spus bucătăriei goale. – Să văd eu pe asta… Raluca.
Adresa o știa. O ceruse de la Andrei încă de ieri, prefăcându-se că doar pentru informație. Doar în caz de ceva. Fiul atunci s-a încordat, dar i-a dictat. Un bloc vecin cu cinci etaje, numărul șaptesprezece, apartamentul patruzeci și opt. Etajul trei, la dreapta liftului.
Ana a îmbrăcat o rochie simplă, cercei discreți, să nu creadă cineva că se bagă în suflet cu pretenții. Apoi s-a gândit și a luat de pe raft o mașinuță. Una mică, roșie, cu roți galbene. I-o cumpărase lui Andrei acum cincisprezece ani, dar el crescuse demult, iar mașinuța zăcea în dulap ca amintire a vremurilor când fiul o plimba pe covor și imita motorul cu buzele.
— Poate măcar lui Mihai să-i ajungă, – s-a gândit Ana și s-a mirat de propriul gând.
La scară a stat un minut, și-a aranjat părul și a apăsat butonul interfonului.
— Cine? – a răspuns o voce feminină, blândă, domoală.
— Bună ziua. Sunt Ana, mama lui Andrei. Pot să intru?
O pauză lungă. Ana regretase deja că venise.
— Acum mă trimite la plimbare, și bine face. Cine-s eu să vin neinvitată?
Dar ușa a clincănit și s-a deschis.
Etajul trei, la dreapta liftului. Apartamentul patruzeci și opt. Ușa era deja întredeschisă, iar în prag stătea Raluca.
Ana se așteptase să vadă pe oricine. O scorpie dichisită cu gene false și gură capricioasă. O prădătoare care vânează băieți tineri și naivi. Dar în fața ei era o fată simplă. Obosită, cu o umbră ușoară sub ochi, drăguță și blândă, în blugi și un hanorac moale. Părul adunat într-un coc lejer. Fața fără machiaj, dar vie, cu trăsături regulate. Nu zâmbea, dar nici nu se încrunta. Privea la Ana calm și chiar, i se păru, cu o înțelegere tristă.
— Bună ziua, – a spus Raluca. – Intrați. Scuzați dezordinea.
Apartamentul era mic și foarte curat. Mobilă veche, dar îngrijită, canapeaua acoperită cu o pătură curată. Pe pervaz – o mușcată. În colț – o măsuță de copil cu plastilină. Ana a intrat în bucătărie, s-a așezat pe un scaun, și atunci din cameră a ieșit în fugă Mihai.
Ana a încremenit. Băiețelul era drăguț, blond. Bucle aurii, ochi mari cenușii, obrajii trandafirii. Ținea în mână o bilă albastră de plastilină și se uita la musafira nepoftită cu curiozitate, fără teamă.
— E mătușa Ana, – a spus Raluca încet. – Spune: „bună ziua”.
— Bună ziua, – a bolborosit Mihai, fără să pronunțe bine, și s-a ascuns imediat după piciorul mamei, dar se uita pe furiș.
Ana nu-și amintea cum a scos mașinuța din geantă. Cum a întins-o cu mâna tremurândă. Cum a spus:
— Asta e pentru tine. Ia-o.
Mihai s-a uitat la mamă. Ea a dat din cap. Atunci băiatul a făcut un pas înainte, a luat mașinuța și a zâmbit larg, cu o inocență copilărească, așa încât Anei i s-a rupt ceva înăuntru.
— Mulțumesc, – a spus el și a început imediat să o plimbe pe jos, imitând motorul.
Ana s-a uitat la el și nu-și putea lua ochii. Buclele aurii, ochii serioși cenușii, expresia concentrată. Îi amintea de Andrei, și el odată plimba mașinuțe pe covor.
— Seamănă cu Andrei, – a spus Ana dintr-odată cu voce tare.
Raluca a ridicat sprâncenele mirată.
— Serios? Mie nu mi se pare.
— Nu la înfățișare, – a răspuns Ana încet. – Ci… la apucături. La seriozitate. Andrei la trei ani stătea la fel: strângea buzele și putea juca o jumătate de oră fără să se distragă. Eu atunci lucram, iar când eram la bucătărie, el stătea în cameră pe jos și era ocupat. Nu plângea niciodată, nu era mofturos.
A tăcut, mirată de propriile cuvinte.
— De ce-i spun asta femeii care poate vrea să mi-l fure pe fiu…
Dar Raluca n-a întrebat nimic. S-a așezat în față, și-a pus mâinile pe masă și a ascultat. Tăcut. Fără milă în ochi, dar nici fără indiferență. Iar Mihai între timp a împins mașinuța la picioarele Anei, a ridicat capul și a spus:
— Mătușă, știi să faci garaj? Mama nu știe, iar eu vreau.
Ana a simțit cum buzele i se întind într-un zâmbet fără voie.
— Știu, – a spus ea. – Știu multe.
Și s-a lăsat pe podea, chiar pe covorul tocit, lângă băiatul acesta străin. A luat în mâini cuburi, cuburi obișnuite cu litere, și a început să construiască un zid. Mihai a chițăit de bucurie și a început să-i paseze piese.
Au jucat aproape o oră. Ana uitase de ce venise. Uitase de supărări, de frici, de ce voia să-i spună femeii asteia. Pur și simplu construia un garaj. Apoi un pod. Apoi un turn pe care Mihai îl dărâma cu entuziasm cu mașinuța.
— Bip-bip! – striga băiatul. – Ura!
Raluca stătea în ușă, cu mâinile încrucișate pe piept, și se uita la ei. Pe chipul ei s-a ivit mirare, speranță, neîncredere. Ana a ridicat capul și s-a întâlnit cu privirea ei. Și în momentul acela, în camera mică, cu mușcata pe pervaz, a înțeles dintr-odată de ce venise cu adevărat. Nu ca să judece. Ci ca să-și amintească.
Și-a amintit de ea tânără, speriată, singură cu un copil în brațe. Și-a amintit cum nimeni nu venise la ea. Cum nimeni nu construise garaje pentru fiul ei. Cum așteptase ca măcar cineva să vină și să spună: „Sunt cu tine.”
A plâns. Tăcut, fără sughițuri, doar două lacrimi i-au alunecat pe obraji.
— Mătușă, ce ai? – Mihai s-a oprit speriat, strângând mașinuța la piept.
— Nimic, Mihăiță, – Ana a șters lacrimile cu dosul palmei și i-a zâmbit, un zâmbet deschis, adevărat, cum nu mai zâmbise nimănui în afară de Andrei. – Plâng de bucurie.
S-a uitat la Raluca. Și a spus:
— Cred că am greșit. Pot să vin mâine, să te ajut cu Mihai? Dacă nu te superi.
Raluca a dat din cap. Și a zâmbit și ea pentru prima dată.
Când Ana a ieșit din scară, se lăsa seara. În ferestre se aprindeau lumini. A stat, a respirat aerul și a scos telefonul. I-a scris lui Andrei un singur rând:
— Fiule, adu-i duminică la clătite. Și mașinuța ta i-am dat-o lui Mihai. Pe cea roșie.
Răspunsul a venit într-un minut:
— Mulțumesc, mamă.
Ana a băgat telefonul în buzunar, a ridicat ochii spre cer și a șoptit:
— Ne descurcăm. Doar că acum suntem mai mulți.
Tot ce fusese rău a dispărut brusc. Curând, Mihai o numea „buni”, iar ea se topea în îmbrățișările lui. Simțea că o știa pe Raluca de-o viață. Iar Raluca și Andrei au anunțat că în curând familia se va mări.
— Din cauza egoismului meu, aproape că i-am distrus destinul fiului meu, – gândea Ana. – Raluca e o soție și o mamă minunată. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă în locul ei era altă femeie…
