— Lenuță, sarmalele tale sunt, într-adevăr, minunate, — spuse Margareta Borescu, ștergându-și ușor colțurile gurii cu un șervet alb ca zăpada, apretat cu grijă. — Se simte imediat mâna de la țară, autentică, temeinică. La oraș nu se mai gătește așa, totul în fugă, totul din semipreparate.
Lenuță zâmbi slab, simțind cum complimentul, asemenea unui cârlig de undiță, se agăță de ceva înăuntrul ei și o trase, provocându-i o ușoară greață. Stătea la masa masivă de stejar, acoperită cu o față de masă grea, în sufrageria impecabil de curată a mamei lui Andrei. Aerul era dens, impregnat de parfum scump și de lustruială de mobilă, și părea total nepotrivit pentru respirația oamenilor obișnuiți. Fiecare lucru — de la vasul de cristal cu un buchet perfect aranjat până la ciobanii de porțelan de pe cămin — striga despre statutul și gustul impecabil al gazdei.
— M-am străduit, doamnă Margareta, — răspunse încet Lenuță, simțindu-se deplasată în rochia ei simplă de vară lângă această femeie în costumul strict, croit perfect.
Andrei, așezat vizavi, se încordă aproape imperceptibil. Văzuse cum mama lui, ca un scrimer experimentat, își începuse duelul, aplicând prima lovitură de încercare. Îi cunoștea această manieră — de a face complimente care erau mai rele decât orice critică. Își puse palma pe genunchiul Lenuței pe sub masă, iar ea îi strânse recunoscătoare degetele.
— Străduința este o calitate minunată, — dădu din cap Margareta Borescu, tăind o bucățică infimă de sarmală. Mesteca încet, cu demnitate, de parcă săvârșea un ritual sacru. — Uite, Viorica, fiica Irinei Samoilă, și ea se străduiește de mama focului. Zilele trecute a sunat Irina, nu se mai sătura de bucurie. Viorica și-a susținut doctoratul în neurolingvistică. Îți închipui, Andrei? La douăzeci și șase de ani! Acum o invită la Sorbona pentru un stagiu. Fată deșteaptă, ca părinții. Genele sunt un lucru mare.
Făcu o pauză, cercetând-o pe Lenuță cu o privire aproape radiografică, de parcă încerca să o străbată și să descopere absența acelor „gene”. Andrei simți cum iritarea începe să fiarbă încet în el. Prânzul duminical ăsta, pe care-l plănuise ca un pas spre împăcare, se transforma previzibil într-o nouă lecție demonstrativă.
— E minunat, — spuse Lenuță cu voce egală, privind în farfuria ei. Modelul de pe porțelanul scump i se părea acum singura salvare, un punct pe care-și putea focaliza privirea și să nu vadă ochii evaluatori ai stăpânei casei.
— Nu e cuvântul potrivit, — continuă cu plăcere Margareta Borescu, ignorând încercarea lui Andrei de a schimba subiectul întrebând de bujorii de la grădină. — Iar Catinca Zvârleanu? Ții minte, Andrei, o fetiță blondă, pe vremea când jucați în aceeași curte? Tatăl i-a dăruit de ziua ei o clinică de medicină estetică. Clinică proprie la douăzeci și șapte de ani! Bineînțeles, contează relațiile și capitalul de pornire, dar fata nu e nici ea de lepădat. Se vede imediat — rasă. Un om din cercul potrivit își găsește întotdeauna o ocupație demnă. Și asta e atât de important în zilele noastre — să te învârți în cercurile potrivite.
„Cercurile potrivite”. Fraza asta îl izbi pe Andrei în urechi. Se uită la mama lui, și în spatele înfățișării ei elegante și îngrijite apăru deodată ceva urât — un snobism castal, împărțirea oamenilor în „rase” și „stări”, ca într-un tratat medieval. Iar Lenuță, Lenuța lui, cu sinceritatea, bunătatea și dragostea ei pentru lucruri simple și autentice, în acest sistem de coordonate fusese trecută în casta inferioară. Și acum, ca pe un obiect la târg, era privită, evaluată și condamnată: „neconformă”.
Simți cum căldura palmei Lenuței devenea aproape arzătoare. Știa cât îi costă această liniște aparentă. Ajunge. Farsa asta trebuia încheiată.
Își puse furculița și cuțitul pe farfurie cu un zgomot distinct, dar controlat. Mișcarea fu intenționat lentă și definitivă. Margareta Borescu tăcu, ridicând mirată o sprânceană. Lenuță ridică spre el privirea îngrijorată.
— Mamă, — începu el cu voce calmă, dar fermă, privind-o drept în ochi. — Noi, eu și Lenuță, n-am venit doar la sarmale. Trebuie să-ți spunem ceva.
— Ne-am hotărât să ne căsătorim, — rosti Andrei. — Nunta e peste două luni.
Dacă ar fi explodat o grenadă în cameră, efectul n-ar fi fost mai năucitor. Zâmbetul perfect întins pe fața Margaretei Borescu nu doar că dispăru — se evaporă de parcă n-ar fi existat niciodată. Fața i se transformă într-o mască rece, aristocratică, sculptată în fildeș. Își lăsă furculița pe farfurie, iar clinchetul aproape imperceptibil al porțelanului sună ca o sentință. O secundă își opri privirea asupra fiului, apoi o mută asupra Lenuței. Dar nu era o privire, ci mai degrabă absența ei. Se uită prin ea, ca printr-un loc gol, ca printr-un geam în spatele căruia nu se află nimic interesant.
— Andrei, probabil glumești, — vocea ei deveni mai joasă, cu un nuanță metalică. Nu era nici mirare, nici mânie, doar dispreț glacial, total cuprinzător. — Nu e o glumă prea reușită pentru un prânz duminical.
— Nu e o glumă, mamă, — răspunse ferm Andrei. — E decizia noastră. Definitivă.
Margareta Borescu scoase un râs scurt, sec, ca trosnetul gheții care se sparge. Se întoarse complet spre fiul ei, excluzând-o demonstrativ pe Lenuță din câmpul vizual și din conversație. Lenuță simți cum se micșorează sub această presiune invizibilă, transformându-se într-un element de decor, într-un obiect neînsuflețit, în prezența căruia se puteau discuta cele mai umilitoare lucruri.
— Decizie? — repetă ea, savurând cuvântul. — Tu numești asta decizie? E un act impulsiv, dictat de orice, nu de bun-simț. Te-ai gândit măcar o secundă ce faci? Vrei să-ți legi viața, numele, viitorul… de asta?
Nu arătă spre Lenuță. Făcu doar un gest vag în direcția ei, de parcă vorbea despre un sos vărsat pe fața de masă.
— Mamă, Lenuță e aici, — vocea lui Andrei se încordă.
— A, da, — aruncă Margareta Borescu o privire fugitivă, dezgustată, fetei. — Văd. Și ce schimbă asta? Andrei, vorbesc cu tine. Tu ești fiul meu, și nu-ți voi permite să faci cea mai mare greșeală din viața ta. Îți închipui viața voastră împreună? Discuțiile astea nesfârșite despre prețul cartofilor, rudele ei din… cătunul ăla, care vor veni la noi în weekend? Ea te va trage în lumea ei, în mocirla asta mic-burgheză, unde tavanul visurilor e un apartament cu credit și o vacanță în Grecia. Vei uita cine ești. Ambițiile tale, posibilitățile tale — totul se va îneca într-o oală cu ciorbă.
— Doamnă Margareta, eu… — încercă Lenuță, dar vocea i se pierdu în tonul glacial al gazdei.
— Fetițo, taci când vorbesc oamenii mari, — o întrerupse ea, fără măcar să întoarcă capul. — Andrei, te-ai gândit la copiii tăi? Vrei să aibă o astfel de mamă? O femeie fără studii, fără relații, fără nici cea mai mică idee cum să se poarte în societatea bună. Nici furculița nu știe s-o țină, parcă sapă în grădină. Ce o să-i învețe? Dragostea pentru sarmale?
Fiecare cuvânt era o lovitură precisă, calculată, aplicată cu sânge rece. Andrei simți cum mânia din el încetează să mai fie un lichid clocotit și se transformă într-o vergea tare, rece. Se uita la mama lui și vedea în fața lui un străin, un om crud.
— Destul, — rosti el. Vocea îi era joasă, dar avea o asemenea forță încât Margareta Borescu se opri o clipă. — Acum nu doar pe Lenuță o umilești. Umilești alegerea mea. Deci și pe mine. Vorbești despre „societatea bună”? Dar ce fel de societate e asta, unde oamenii sunt judecați după cum țin furculița, nu după ce fel de oameni sunt? Cătălincile și Vioricile tale, cu doctoratele și clinicile lor — chiar crezi că sunt un etalon? Le-am văzut. Păpuși goale, arogante, care nu știu ce e sinceritatea. Lenuță e cel mai onest și mai autentic om pe care-l cunosc. Și dacă lumea ei e o „mocirlă mic-burgheză”, atunci mă cufund cu bucurie în ea, doar ca să nu mai fiu în șerpăria ta, pe care tu o numești „înalta societate”.
Cuvântul „șerpărie” pluti în aerul dens al sufrageriei. Era străin, ascuțit, ca un ciob de sticlă într-o farfurie cu desert servit impecabil. Margareta Borescu rămase o clipă nemișcată, iar în ochii ei, asemenea a doi ahați reci și întunecați, se reflectă ceva asemănător uimirii. Se aștepta la rugăminți, la certuri, la justificări, dar nu la o insultă directă, nimicitoare, aruncată în fața lumii ei, a sistemului ei de valori.
Nu fu un râs, ci un sunet scurt, sec, lipsit de orice veselie, care-i scăpă de pe buze. Se ridică încet de la masă. Mișcarea era plină de o măreție reținută, aproape teatrală. Se îndreptă în toată statura ei scundă, dar în acel moment părea gigantică, o forță de neînvins. Costumul ei strict i se potrivea ca o armură. Făcu câțiva pași, ocoli masa și se opri în spatele scaunului lui Andrei, sprijinindu-și degetele subțiri, pline de inele, pe spătar.
— „Om autentic”? „Sinceritate”? — spuse cuvintele ca și cum ar fi gustat ceva rânced. — Ce naivitate tinerească emoționantă. Crezi că lumea se clădește pe asta, băiatul meu? Lumea în care trăiești nu se sprijină pe onestitate, ci pe reputație. Pe relații. Pe cine ai ca părinți și cu cine te căsătorești. Dragostea trece, Andrei. E chimie, o scânteie, o dereglare hormonală. Dar clanul, familia, poziția în societate — astea rămân. Asta vei lăsa moștenire copiilor tăi. Sau vrei să le lași doar talentul soției tale de a face plăcinte și rubedenia ei nenumărată din Valea Plopilor?
Vorbea încet, dar vocea ei pătrundea sub piele, rece și insinuantă. Lenuță stătea nemișcată, cu privirea în jos, și se simțea ca o insectă prinsă în pânză de păianjen. Era cauza acestei furtuni, epicentrul ei, și totuși era absolut neputincioasă să schimbe ceva. Fiecare cuvânt al Margaretei Borescu o lovea pe ea, dar era adresat fiului ei. Era un joc virtuos, crud.
— Nu înțelegi nimic, mamă, — Andrei nici nu se întoarse. Continua să privească drept înainte, spre peretele unde atârna o colecție de farfurii antice. — Tu vorbești despre reputație, eu vorbesc despre fericire. Tu vorbești despre relații, eu despre omul cu care vreau să mă trezesc în fiecare dimineață. Valorile tale sunt praf. Praf frumos, aurit, dar doar praf.
Liniștea lui, părea că o înfurie mai tare decât un strigăt. Își retrase mâinile de pe spătar și și le încleștă una într-alta. Articulațiile degetelor i se albesc. Înțelese că toate argumentele ei, toată logica ei calculată se sparg de încăpățânarea lui, pe care ea o numea disprețuitor „idealist tinerească”. Atunci hotărî să folosească ultima armă, cea mai puternică, care, credea ea, nu putea da greș. Autoritatea ei maternă. Dreptul ei de a decide.
Ocoli scaunul și se opri în fața lui, silindu-l să ridice privirea spre ea. Fața îi era impenetrabilă, ca a unui judecător care citește o sentință definitivă și fără drept de apel.
— Când vei avea copiii tăi, atunci să le spui tu cine cu cine se căsătorește! Acum eu sunt mama ta, și mă opun să te însori cu o fată de neam prost din sat!
Fraza sună încet, dar greu, ca o lovitură de ciocan. În ea se concentra toată voința ei, tot snobismul, toată încrederea în propria-și dreptate. Rostise verdictul și acum aștepta. Aștepta ca el să tresară, să-și coboare privirea, să înceapă să se certe, să se roage — să dea orice semn de reacție care să-i confirme autoritatea.
Dar Andrei nu tresări. Se uită doar la ea, și ceva în privirea lui începu să se schimbe încet, ireversibil. Fața lui, abia acum vie, exprimând mânie și jignire, începu să se înțepenească, transformându-se într-o mască impasibilă. Ca și cum un sculptor iscusit, printr-o singură mișcare a daltei, ar fi înlăturat tot ce era de prisos: emoțiile, îndoielile, atașamentul filial. Rămase doar piatră rece, lustruită. Ascultă în tăcere tirada până la capăt, apoi, după o scurtă pauză zușitoare, colțurile gurii i se mișcară într-un zâmbet aproape imperceptibil, lipsit de căldură.
— Bine, mamă, — vocea îi era egală și calmă, dar în această calm se ascundea o amenințare. — Te-am auzit. Ai dreptate, — Andrei rosti fraza atât de liniștit încât sună mai înspăimântător decât orice strigăt. Expresia de piatră a feței nu i se schimbă, dar în ochi apăru ceva nou — o claritate rece, distantă, ca a unui chirurg care privește câmpul operator. — Ai absolută dreptate. Nu-ți voi spune eu cu care dintre prietenele tale să vorbești și cu care nu. Dar nici tu mie.
Margareta Borescu făcu un pas înapoi, involuntar. Se aștepta la orice — mânie, rugăminte, ceartă — dar acest ton glacial, calculat, o dezarma și o speria. Nu se certa cu ea, era de acord, și asta era mai rău decât orice. Lua arma ei, logica ei, și o întorcea împotriva ei cu o precizie nemiloasă.
— Nunta va avea loc peste două luni, așa cum am stabilit, — continuă el cu aceeași voce egală, ridicându-se de la masă. Se duse la Lenuță și îi întinse mâna. Ea, încă în amorțeală, își vârî degetele în palma lui. El îi strânse mâna ferm, iar această simplă mișcare fu o declarație, un manifest, pe care toți din încăpere îl văzură. — Dar dacă pentru tine logodnica mea e „o fată de neam prost”, atunci, bineînțeles, nu trebuie să te umilești participând la sărbătoarea noastră. Nu-ți vom trimite invitație. Nu va trebui să suporți compania rudelor ei și să faci pe-ai că ești bucuroasă de fericirea noastră.
Vorbea încet, cernând fiecare cuvânt, transformându-l într-un cui pe care îl bătea metodic în capacul sicriului relației lor. Fața Margaretei Borescu începu să se schimbe. Paloarea aristocratică fu înlocuită de un roșu inestetic, petat. Deschise gura să spună ceva, dar Andrei nu-i dădu ocazia.
— Și încă ceva, mamă, — făcu o scurtă pauză, lăsând următoarea frază să capete greutate maximă. — Ai spus că voi putea decide când voi avea copiii mei. Bine. Accept condiția. Și când vom avea copii, voi face totul ca ei să nu afle niciodată că au o bunică care împarte oamenii pe caste. Le voi spune că bunica lor a fost un om minunat, dar, din păcate, nu mai e printre noi de mult. Nu vreau ca otrava ta să le otrăvească conștiința curată. Trăiește în înalta ta societate. Singură.
Ultimul cuvânt îl rosti aproape în șoaptă, dar el o izbi pe Margareta Borescu ca o palmă. Iată-l. Înfrângerea totală, necondiționată. Ultimatumul ei nu doar că nu funcționase — devenise sentința ei. Toată puterea ei, toată autoritatea se făcuseră praf într-o clipă. Și în acel moment masca nobleții și a reținerii căzu de pe ea definitiv, dezvăluind o grimasă urâtă de furie neputincioasă.
— Te blestem! — scrâșni ea, fără să mai rămână în ea nici o picătură de doamnă de lume, doar o țărancă rea. Arătă cu degetul spre Lenuță, care stătea încleștată de mâna lui Andrei ca de singurul sprijin dintr-o lume care se prăbușea. — Tu, curvă! Ai venit din gaura ta, l-ai fermecat! Crezi că ai învins? Te va părăsi când va înțelege ce greșeală a făcut! Iar la mine va veni în genunchi, dar nu-l voi primi!
Andrei nici măcar nu se demnă să-i răspundă. Se întoarse în tăcere și o conduse pe Lenuță spre ieșire. Dar la ușă se opri. Privirea îi căzu pe peretele din hol, unde atârna o fotografie mare de familie, într-o ramă scumpă: Margareta Borescu zâmbitoare, tatăl impunător, care nu mai era în viață, și între ei — un Andrei tânăr și fericit. Se duse la perete, luă cu grijă ramele grele de pe cârlig. O secundă privi imaginea — o altă viață, o viață trecută. Apoi, cu aceeași răceală calmă, se duse la comoda antică de la intrare și așeză fotografia pe suprafața ei lustruită. Cu fața în jos.
Apoi o luă pe Lenuță de mână și ieșiră, închizând ușor ușa grea de stejar în urma lor. Nici o trântire, nici un strigăt.
Margareta Borescu rămase în picioare în mijlocul sufrageriei ei perfecte. Mirosurile de mâncare scumpă se amestecau cu aroma parfumului ei. Cristalurile de pe masă sclipeau în razele soarelui de după-amiază. Ciobanii de porțelan de pe cămin zâmbeau în continuare, senini. Totul era la locul lui. Totul, în afară de viitorul ei. Privea fotografia întoarsă pe comodă, și lumea ei impecabilă, atât de stabilă și bine cumpănită, se transformase într-un mausoleu. Un mausoleu rece, tăcut, al orgoliului ei și al singurătății totale, năucitoare…
