– Da, ce a mai rămas după sărbătoare? Trebuie să-mi hrănesc fata! – Mătușa privea masa cu o lăcomie îngrijorată.
Mihai s-a uitat la sora mamei, Veronica Popescu, și abia s-a abținut să nu-i răspundă aspru. Oaspeții încă stăteau la masă, iar ea scosese deja din geantă trei caserole de plastic.
Pe platoul mare mai rămăseseră câteva bucăți de carne la cuptor, alături salate și o plăcintă aproape întreagă.
– Mătușă Veronico, încă n-am băut ceaiul, – a amintit Mihai. – Așteptați măcar până la sfârșitul serii.
– Da’ eu vă deranjez? Beați-vă ceaiul. Eu iau puțin, să aibă Ioana ce mânca după muncă. Azi lucrează până la nouă, săraca, nici n-are timp să-și facă cină, biata de ea.
Ioana avea douăzeci și nouă de ani. Locuia singură și câștiga bine.
Veronica Popescu s-a întins după carne, dar domnul Vasile a mutat platoul spre oaspeți.
– Oamenii încă mănâncă. Când pleacă toți, atunci vedem ce mai rămâne.
– Vasile, ți-e milă de o bucată de carne? – s-a indignat mătușa.
Mihai a observat cum mama și-a întors privirea. Iulia Popescu încerca mereu să nu bage în seamă obiceiurile surorii mai mici.
De câte ori cineva din familie se indigna, ea îi ruga să nu fie zgârciți și să nu strice relațiile din cauza mâncării.
Așa se întâmpla la aproape fiecare sărbătoare de familie. Veronica Popescu venea cu o cutie ieftină de bomboane sau chiar cu mâna goală, dar se așeza prima la masă. Alegea cele mai bune bucăți, cerea să i se dea salatele, iar după cină scotea caserolele.
Odată, mătușa a luat jumătate de plăcintă înainte ca gazdele să apuce să o taie. Altă dată a cerut să i se împacheteze patru porții de mâncare caldă – cică Ioanei îi place să-și invite prietenele.
Domnul Vasile s-a înfuriat atunci, dar soția l-a tras repede în bucătărie.
– Vasile, nu începe în fața oaspeților, pentru numele lui Dumnezeu! Veronica se supără, nu ne mai sună o lună.
– Lasă că nici un an să nu sune! De ce trebuie să hrănim și fata ei adultă?
– Of, lasă, oricum rămâne mâncarea! Ce, ți-e milă? Să ia.
Mihai tăcea doar de dragul mamei. Fratele mai mic, Andrei, încerca și el să nu se bage, deși după fiecare petrecere mormăia că mătușa bagă în geantă mai mult decât mănâncă trei oaspeți la un loc.
Se apropia șaizeci de ani ai mamei. Mihai a hotărât să îi dăruiască ceva cu adevărat valoros – a strâns câteva luni.
La bijuterie a ales niște cercei de aur cu pietricele albe delicate. Andrei a văzut poza pe telefon și a sărit: a găsit în catalog un pandantiv din aceeași colecție.
În timp ce ea, cu degete tremurânde, își punea cerceii, Andrei a întins pandantivul. Văzând că e set, mama s-a emoționat, i-a îmbrățișat și a început să se vaite că au cheltuit prea mult.
– Dă să văd, – Veronica Popescu a smucit fără rușine cutiile. S-a uitat mult la ștanță, a ciupit cu unghia închizătoarea. – Cred că ați dat o avere? Pietrele măcar nu-s sticle?
– E aur, scrie pe etichetă, – a tăiat Mihai. – Important e că mamei îi place.
Mătușa și-a mutat privirea spre soră, apoi cu un zâmbet ușor s-a întors către nepot:
– Da, Mihai. Peste trei luni am și eu jubileu. Aștept același set. Numai pietrele să fie verzi, niște smaralde! Mi se potrivesc cu ochii.
La masă s-a lăsat tăcerea. Mihai a crezut la început că e o glumă proastă, dar mătușa se juca serios cu cutia altcuiva.
– De unde naiba să vă cumpăr eu aur? – a întrebat el direct.
– Cum „de unde”? – Veronica Popescu și-a ridicat sprâncenele mirată. – Sunt sora mamei tale! Și eu am nevoie de cadouri scumpe.
Mihai și-a derulat în minte sărbătorile copilăriei. De la mătușă primea de obicei șosete, o cană sau un pachet de biscuiți „Petit Beurre”.
La majorat a venit cu o felicitare goală, apoi a cerut s-o ducă la celălalt capăt al orașului – benzina a costat mai mult decât „urarea” ei. Dar acum vorbea cu o aroganță de parcă i-ar fi sponsorizat educația.
– Nu mi-ați fost mamă, – a rostit Mihai răspicat. – Cadouri să vă cumpere cei apropiați.
– Ioanei îi e greu acum, – s-a replictat imediat mătușa. – Nu cer aur de la fată. Tu ești băiat cu bani, ai putea să respecți și bătrânii.
Mama a încercat să netezească lucrurile, deși pe chip i se vedea jenă:
– Veronico, lasă glumele. Hai mai bine să comandăm ceaiul, aduc tortul.
– Ce glume, Iulio? Mamei îi dai aur, iar pe sora ta o lași deoparte? Aștept setul de ziua mea! Și Andrei să se pună, dacă sunteți toți așa de bogați.
Andrei a lăsat furculița și a rânjit:
– De ce naiba să vă sponsorizăm poftele?
– Pentru că rudele trebuie tratate la fel! Iuliei i-ai dat cercei și pandantiv! Păi, dacă nu vreți să dăruiți, atunci iau pandantivul! Iulio, ție îți ajung doar cerceii!
Veronica Popescu s-a întins fără jenă direct la gâtul mamei. Mama s-a tras înapoi. Pe Mihai l-a luat cu toată furia acumulată ani de zile.
– Chiar încercați să dați jos cadoul mamei? – Mihai a prins mâna mătușii. – I-ați dăruit vreodată ceva mai scump decât șervețelele alea de bucătărie?
– Nu-mi vorbi așa! – a răbufnit Veronica Popescu. – Eu am alte venituri. Și oricum, importantă e atenția!
– În schimb, știți să numărați banii altora. Veniți la fiecare sărbătoare cu mâna goală, vă umpleți gura prima, apoi luați mâncarea cu caserolele!
– Și tot vă ascundeți după Ioana, care e cal mare și poate să-și cumpere singură cina!
Fața mătușii s-a înroșit. A dat scaunul în spate și s-a întors spre soră:
– Iulio! Auzi cum vorbește puștiul tău cu mine? Pune-l la loc! Te face de râs în fața tuturor!
Mama a privit buimacă de la fiu la soră. Mihai a așteptat replica obișnuită:
– Mihai, lasă, nu te băga…
Dar atunci a vorbit tatăl.
– Mihai are dreptate, – a spus el răspicat. – Am tăcut doar de dragul Iuliei. Tu vii la noi nu ca la rude, ci ca la o cantină gratuită cu livrare.
– A, așa? V-ați înțeles? – Veronica s-a întors spre nepotul mai mic. – Și tu începi acum să numeri câte bucăți am mâncat?
– Vă pot aminti cum ați furat mâncare de la ziua mea înainte să se așeze oaspeții la masă, – a mormăit Andrei. – Și apoi ați făcut gură că nu vi s-a dat tortul întreg.
– Nerecunoscători! – țipa mătușa. – Iulio, pe cine ai crescut? Niciun pic de respect față de bătrâni!
A smucit geanta, a scos caserolele și a început să arunce furios în ele feliile de mezeluri.
– Dacă vă deranjez, măcar Ioanei să-i iau de mâncare! Ea n-are nicio vină!
Mihai a venit calm, a interceptat caserola și a vărsat cârnații înapoi pe platou.
– Azi e jubileul mamei, nu un punct de ajutor umanitar! Nu luați nimic de aici.
– Dă-mi încoace, nesimțitule! – a urlat Veronica. – M-ați umilit, m-ați lăsat fără cadou, acum mă omorâți cu foamea? Dă-mi carnea, era pusă deoparte pentru Ioana!
Oaspeții priveau înmărmuriți, cineva își înăbușea râsul. Mihai s-a uitat la mamă – se temea să nu izbucnească în lacrimi.
Dar mama a desfăcut încet închizătoarea de la gât, a pus pandantivul cu grijă înapoi în cutia de catifea și a ridicat ochii spre soră.
– Știi, Veronico… M-am săturat. M-am săturat să calculez la fiecare sărbătoare câtă mâncare ai reușit să bagi în buzunare.
– M-am săturat să pun frâu soțului și fiilor să rabde mofturile tale, ca să nu ne certăm. Mihai are dreptate! Ți-ai închipuit că bunătatea noastră e slăbiciune.
Mătușa s-a poticnit. Nu se aștepta la o asemenea replică de la sora ei mereu împăciuitoare.
– Tu… tu iei partea lor? Sunt sora ta!
– Ei nu-mi sunt străini, Veronico. Sunt soțul și copiii mei! Strânge-ți lucrurile și du-te.
– Atunci dați-mi măcar mâncarea caldă pentru copil – a cerut mătușa mai încet, dar tot cu ură.
Tatăl a scos telefonul, a chemat un taxi, apoi a împins spre ea punga cu șervețele.
– Ia-ți geanta și prostiile astea înapoi. Restul rămâne pe masă.
– Nu mai calc în casa voastră! Zgârciților! – a scuipat mătușa, luându-și lucrurile.
Ușa restaurantului s-a trântit. Mama a mai privit câteva secunde spre ieșire, apoi a oftat adânc.
– Mamă, iartă-mă, – a spus Mihai încet, așezându-se lângă ea. – N-am vrut să-ți stric sărbătoarea. Dar, ce naiba, mi-a sărit muștiucul.
– Nu mi-ai stricat nimic, fiule, – a zâmbit ea slab și l-a mângâiat pe mână. – Am fost naivă, trebuia s-o pun la loc mai demult.
…Peste câteva zile, mătușa a apărut ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mihai stătea în bucătărie când a sunat telefonul mamei, iar din difuzor s-a auzit:
– Iulio, salut. Mai e mâncare la voi după jubileu?
Mama a închis ochii, a expirat, dar de data asta vocea nu i-a tremurat deloc:
– Veronico, chiar dacă ar mai fi – ție nu-ți dau. Poți veni în vizită doar când înveți să respecți gazdele, nu să privești casa noastră ca pe un restaurant gratuit.
De ziua mătușii, Mihai i-a trimis doar un SMS dimineața. Niciun aur, bineînțeles.
Veronica Popescu a mai așteptat mult să fie chemată la vreo petrecere de familie, dar mama a scos-o pur și simplu de pe lista de invitați. Și probabil că pentru mult timp…
Voi ce credeți, rudele au făcut bine? Lăsați părerea în comentarii și dați like!
