– Da, ce a mai rămas după petrecere? Trebuie să-i dau de mâncare fetei! – Mătușa privea cu o lăcomie îngrijorată masa.
Mihai s-a uitat la sora mamei, Viorica, și abia s-a stăpânit să nu răspundă dur. Oaspeții încă mai stăteau la masă, iar ea scosese deja din geantă trei recipiente de plastic.
Pe farfuria mare mai erau câteva bucăți de carne la cuptor, lângă ea stăteau salatele și aproape o plăcintă întreagă.
– Mătușă Viorico, încă n-am băut ceaiul, – i-a amintit Mihai. – Așteaptă măcar până la sfârșitul serii.
– Păi, eu vă deranjez? Beți-vă ceaiul liniștit. Eu iau câte puțin, să mănânce Tania după serviciu. Ea astăzi lucrează până la nouă, săraca, nici n-apucă să-și facă cină, biata mea fetiță.
Tania avea douăzeci și nouă de ani. Locuia singură și câștiga bine.
Viorica s-a întins spre carne, dar Vlad părintele a mutat farfuria mai aproape de oaspeți.
– Oamenii încă mănâncă. Când pleacă toți, atunci vedem ce rămâne.
– Vlad, ție ți-e milă de o bucată de carne? – s-a indignat mătușa.
Mihai a observat cum mama a întors privirea. Iulia încerca mereu să nu observe obiceiurile surorii mai mici.
Dacă cineva din familie se revolta, ea imediat îi ruga să nu se zgârcească și să nu strice relațiile din cauza mâncării.
Așa se întâmpla la aproape fiecare sărbătoare de familie. Viorica venea cu o cutie ieftină de bomboane sau chiar cu mâna goală, dar stătea prima la masă. Alegea bucățile cele mai bune, cerea să-i fie pasate salatele, iar după cină scotea recipientele.
Odată, mătușa a luat jumătate de plăcintă înainte ca gazdele să apuce s-o taie. Altă dată, a cerut să i se împacheteze patru porții de mâncare caldă – cică, Tania vrea să-și invite prietenele.
Vlad s-a înfuriat atunci rău, dar soția l-a tras repede în bucătărie.
– Vlad, nu începe în fața oaspeților, pentru numele lui Dumnezeu! Viorica se supără, nu mai sună o lună.
– Lasă că tace și un an! De ce să hrănim și pe fata ei adultă?
– Of, lasă, oricum rămâne mâncarea! Ți-e milă? Să ia.
Mihai tăcea doar de dragul mamei. Fratele mai mic, Artur, încerca și el să nu se bage, deși după fiecare masă în familie bodogănea că mătușa duce acasă mai mult decât mănâncă trei oaspeți la un loc.
Se apropia aniversarea de șaizeci de ani a mamei. Mihai hotărâse să-i facă un cadou cu adevărat valoros – economisise câteva luni.
La bijutierie a ales niște cercei de aur cu pietre mici și strălucitoare. Artur a văzut poza în telefon și s-a entuziasmat: a găsit în catalog un pandantiv din aceeași colecție.
În timp ce ea, cu degete tremurânde, își punea cerceii, Artur i-a întins pandantivul. Văzând că sunt set, mama s-a emoționat de tot, i-a îmbrățișat pe copii și a început să se vaite, ca de obicei, că au cheltuit prea mult.
– Dă-mi să văd, – Viorica a smucit fără rușine cutiile. S-a uitat lung la ștampilă, a scormonit cu unghia închizătoarea. – Cred că ați dat o avere? Pietrele măcar nu sunt sticlă?
– E aur, scrie pe etichetă, – a tăiat Mihai. – Important e că mamei îi place.
Mătușa și-a mutat privirea spre soră, apoi, cu un zâmbet ușor, s-a întors către nepot:
– Așa, Mihai. Peste trei luni am și eu aniversarea. Aștept același set. Numai pietrele să fie verzi, niște smaralde! Mi se potrivesc la ochi.
La masă s-a lăsat tăcere. Mihai a crezut mai întâi că e o glumă proastă, dar mătușa se juca serios cu cutia altcuiva.
– De ce naiba să vă cumpăr eu aur? – a întrebat el direct.
– Cum “de ce”? – Viorica a ridicat sprâncenele mirată. – Sora mamei tale sunt! Și eu am nevoie de cadouri scumpe.
Mihai și-a amintit în minte sărbătorile din copilărie. De la mătușă primea de obicei șosete, o cană sau un pachet de biscuiți.
La majorat, ea venise cu o felicitare goală, apoi ceruse s-o ducă la celălalt capăt al orașului – benzina costase mai mult decât „felicitarea” ei. Dar acum vorbea cu o asemenea aroganță, de parcă i-ar fi plătit studiile.
– Dvs. nu-mi sunteți mamă, – a rostit Mihai răspicat. – Cadourile să vi le aleagă cei apropiați.
– Taniei îi e greu acum, – s-a regăsit imediat mătușa. – N-o să cer aur de la fată. Dar tu, băiat, ai bani, ai putea să dai dovadă de respect față de cei mai în vârstă.
Mama a încercat să potolească lucrurile, deși pe față i se vedea cât de jenată era:
– Viorico, destul cu glumele. Haideți să comandăm ceaiul, aduc tortul.
– Ce glume, Iulio? Mamei, deci, aur, iar pe mătușă o lași deoparte? Aștept setul la ziua mea! Artur să pună și el bani, dacă sunteți așa de bogați.
Artur a lăsat furculița și a râs scurt:
– De ce naiba să vă sponsorizăm poftele?
– Pentru că rudele trebuie să se comporte la fel cu toți! Iuliei i-ai dat cercei și pandantiv! Păi, dacă nu vreți să-mi dați, atunci iau eu pandantivul! Iulio, ție-ți ajung doar cerceii!
Viorica a întins mâna direct spre gâtul mamei. Mama s-a ferit. Pe Mihai l-a luat foc – toată nemulțumirea adunată de-a lungul anilor a ieșit la iveală.
– Încercați serios să luați cadoul mamei? – Mihai i-a prins mâna mătușii. – Dvs. i-ați dat vreodată ceva mai scump decât niște ștergare de bucătărie?
– Nu-mi vorbi așa! – a răbufnit Viorica. – Eu am alte venituri. Și oricum, important e că suntem aproape!
– Dar banii altora știți să-i numărați. Veniți la fiecare sărbătoare cu mâna goală, prima care vă îndopați, apoi luați mâncarea în caserole!
– Și tot vă ascundeți după Tania, care e de mult femeie mare și poate să-și cumpere singură cina!
Fața mătușii s-a înroșit în pete. A împins scaunul zgomotos și s-a întors către soră:
– Iulio! Auzi cum vorbește puștiul tău cu mine? Pune-l la punct! Mă face de râs în fața tuturor!
Mama a privit confuză de la fiu la soră. Mihai a înghețat, așteptând replica obișnuită:
– Mihai, lasă, nu te băga…
Dar atunci a vorbit tatăl.
– Mihai are dreptate, – a spus el răspicat. – Am tăcut doar de dragul Iuliei. Tu vii la noi nu ca la rude, ci ca la-o cantină gratuită cu livrare.
– A, așa? V-ați înțeles? – Viorica s-a întors către nepotul mai mic. – Și tu începi acum să numeri câte bucăți am mâncat?
– Pot să vă amintesc cum ați luat mâncare de la ziua mea înainte ca invitații să se așeze la masă, – a mormăit Artur. – Și apoi v-ați mai și supărat că nu v-am dat tortul întreg.
– Nerecunoscători! – țipa mătușa. – Iulio, pe cine ai crescut? Niciun respect pentru cei mai în vârstă!
A smucit geanta spre ea, a scos recipientele de plastic și a început să adune furioasă feliile de mezeluri.
– Dacă vă deranjez, măcar Taniei îi duc de mâncare! Ea n-are nicio vină!
Mihai a venit calm, a prins recipientul și a vărsat mezelurile înapoi pe farfurie.
– Azi e aniversarea mamei, nu punct de distribuire a ajutoarelor! Nu luați nimic de aici.
– Dă încoace, netrebnicule! – a strigat Viorica. – M-ați umilit, de cadou m-ați lăsat, acum mă și înfometați? Dă carnea, am pus-o pentru Tania!
Oaspeții de la masă stăteau înghețați, unul se îneca de râs. Mihai s-a uitat la mama – se temea să nu izbucnească în plâns.
Dar mama a desfăcut încet închizătoarea de la gât, a așezat pandantivul cu grijă în cutia de catifea și a ridicat ochii spre soră.
– Știi, Viorico… M-am săturat. Sătulă de fiecare sărbătoare să calculez câtă mâncare ai reușit să bagi în buzunare.
– Sătulă să-i fac semn soțului și copiilor să rabde mofturile tale, ca să nu ne certăm. Mihai are dreptate! Tu ai confundat bunătatea noastră cu slăbiciunea.
Mătușa s-a împiedicat. Nu se aștepta la o asemenea replică din partea surorii întotdeauna împăciuitoare.
– Tu… tu iei partea lor? Eu sunt sora ta!
– Ei nu-mi sunt străini, Viorico. Sunt soțul și copiii mei! Strânge-ți lucrurile și du-te.
– Atunci dați mâncarea pentru copil! – a cerut mătușa, mai încet, dar tot cu răutate.
Tatăl a scos tăcut telefonul, a chemat un taxi, apoi i-a împins punga cu șervete.
– Ia-ți geanta și prostiile astea înapoi. Restul rămâne pe masă.
– Nu-mi mai puneți piciorul în casa voastră! Zgârciților! – a scuipat mătușa, luându-și lucrurile.
Ușa restaurantului s-a trântit cu zgomot. Mama a mai privit câteva secunde spre ieșire, a oftat adânc.
– Mamă, iartă-mă, – a spus Mihai încet, așezându-se lângă ea. – N-am vrut să-ți stric ziua. Dar, mă, mi-a sărit țandăra.
– Nu mi-ai stricat nimic, băiete, – ea a zâmbit slab și l-a mângâiat pe mână. – Am fost naivă, trebuia s-o pun la locul ei mai demult.
…Peste câteva zile, mătușa a apărut ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mihai stătea în bucătărie când a sunat telefonul mamei, iar din difuzor s-a auzit vocea ei tare:
– Iulio, salut. A mai rămas mâncare după aniversare?
Mama a închis ochii, a oftat, dar de data asta vocea nici măcar nu i-a tremurat.
– Viorico, chiar dacă a rămas – ție nu-ți dau. La noi în casă vii numai când înveți să respecți gazdele, nu să privești casa noastră ca pe-un restaurant gratis.
La ziua mătușii, Mihai i-a trimis dimineața un simplu SMS. Niciun aur, evident, n-a trimis nimeni.
Viorica a mai așteptat mult s-o cheme la vreun chef de familie, dar mama a scos-o pur și simplu de pe lista invitaților. Și, probabil, pentru mult timp…
Voi ce credeți, au procedat corect rudele? Lăsați părerile în comentarii, dați like!
