**Dragă jurnalule,**
Cleo nu-și vedea vreo vină anume. Nu s-a abținut o dată, a sărit după o pisică, a tras lesa mai tare decât trebuia, iar stăpâna a căzut. Dar Cleo n-a făcut-o din răutate – doar instinctele. Viața îl pocnea mereu pe Sandu peste nas, șoptindu-i: „Nu te băga, nu-ți este locul, dă-te la o parte.” Și el se dădea. Avea dreptate viața: mai bine să nu iasă în evidență, mai sănătos ești. Mama Natură s-a răzbunat pe el din plin: scund, slăbuț, firav.
La școală îl tachinau „pișicherul”, iar uneori îl mai pălmuirau „preventiv”. Prieteni nu prea avea, doar pe Pavel, unul singur. „Nu-i nimic, când voi crește mare, – gândea atunci Sandu, – se va termina. Oamenii mari sunt înțelepți. Nu dau porecle prostești și nu împart pălmuțe degeaba.” O, cât de mult s-a înșelat…
***
Cu pălmuțele în viața de adult chiar stătea mai bine. În lumea maturilor nu se obișnuiește să le împarți la oricine. Dar cu poreclele… Cum nu-l numeau pe Sandu! „Pipernicit”, „ploșniță”, „pui de pește”, „șoarece”. Se supăra, dar nu știa să răspundă cum trebuie. Pentru că pe lângă statura mică, avea o timiditate imensă. O, și cât îl încurca! Mai mult decât înfățișarea neîngrijită. Relațiile noi nu se legau. Așa că nu vorbea decât cu vechiul prieten Pavel și cu mama, cât a mai trăit.
Anii treceau, Sandu lucra ca gestionar într-un magazin și nici nu visa la viață personală, deși colectivul era în proporție de nouăzeci la sută feminin. Doamnele se uitau la el ca la un „copil al regimentului”. Îl ocroteau, îl apărau, îl serveau cu mâncare de casă. Cum altfel? Era „săracul, mititelul”. La patruzeci de ani, rămăsese orfan. Așa că femeile miloase îl compătimeau…
Așa a mers până în ziua când a întâlnit-o pe Maria. Maria era femeie cu „F” mare. Era imposibil să n-o observi! În ea se îmbinau înălțimea impunătoare, formele generoase și vocea puternică. Era splendidă! Sandu s-a îndrăgostit fără speranță. Se temea chiar să se apropie. Ce era el pentru ea? Un purice, o molie alburie, o moleculă! Dar viața are un simț al umor aparte. Și, ghidându-se după el, a hotărât să-i unească pe mititelul timid și pe Maria cea zgomotoasă.
Viața a ales o metodă banală, dar sigură. Câte exemple sunt când salvatorul se îndrăgostește de cel salvat? Multe! Așa că și Maria a avut ocazia să-l salveze pe Sandu odată…
Iată cum s-a întâmplat. Sandu stătea la coadă la casă. La casă trona minunata Maria. Sandu pălea, roșea, se emoționa, mutând de colo-colo un litru de iaurt. Atunci, din spate au apărut doi golani cu câteva sticle de vinars, l-au împins pe Sandu cel firav:
— Stai după noi, moșule. Ne grăbim, – zise unul.
În orice altă zi, Sandu i-ar fi lăsat în tăcere, dar nu acum. Pentru că se uita la el însăși Maria!
— Lăsați, băieți, la coadă. Nici eu n-am timp de pierdut, – piui el.
— Nu mai vorbi aiurea! Ți-am spus: stai după noi, înseamnă după noi! – unul dintre ei și-a pus deja sticla pe bandă.
Celălalt, pentru convingere, s-a întors și l-a împins ușor pe Sandu în piept:
— Păstrează distanța, moșule!
Sandu s-a făcut roșu ca racul, a deschis gura, dar l-a întrecut Maria:
— La rând! – tună ea de la casă. – Și, în general, domnilor tineri, dați-mi actele! Poate n-am voie să vă vând băutură deloc!
Agresorii lui Sandu s-au emoționat:
— Ei, lăsați, avem acasă șapte suflete, iar dumneavoastră – acte! – încercă unul să glumească.
— Ascultați, „tătici grijulii”, nu-mi mai bateți capul. Ori dovediți că sunteți majori, ori fugiți acasă la mami și la tati, – porunci Maria.
În spatele Mariei, paznicul Petre, care se plictisea, se înviorase. Așa că „tăticii”, înjurând în barbă, preferară să se retragă.
— Niște mitocani obraznici! – zise Maria cu ciudă.
Apoi se uită la Sandu și adăugă blând:
— Hai, Sandule, îți scanez eu. Că altfel n-apuci să mănânci. Și tu trebuie să mănânci, că ești prea slăbuț. Până și puștii ăștia te atacă.
— Mulțumesc… – bolborosi Sandu.
Ar fi vrut să se facă una cu pământul. „Gata, acum nici măcar o speranță n-am că Maria se va uita la mine. Ce rușine! M-am speriat de niște puști! De unde știam eu că sunt puști, că-s așa de zdravăni!” – se frământa Sandu.
Dar s-a întâmplat exact invers.
Din ziua aceea, Maria a început să se poarte altfel cu el. Zâmbea, flirta, îi aducea mâncare de acasă. Celelalte femei din magazin s-au dat la o parte. Sandu nu știa ce făcuse Maria pentru asta. Doar a auzit odată cum șușoteau femeile:
— Șoarecele nostru e acum prada Marii.
— Și ce dacă. Poate-l va însura cu ea, și-acolo, vezi bine, îl va îngrășa cum trebuie.
Porecla de „pradă” nu l-a supărat prea tare pe Sandu: „Înseamnă că sunt drag inimii ei! – hotărî el. – Înseamnă că mă prețuiește. Și de-acolo până la dragoste e doar un pas. Deocamdată, e de ajuns dragostea mea. Ajunge și pentru amândoi.”
Gândul acesta l-a împins la un pas hotărâtor. Călcând pe gâtul timidității, a invitat-o pe Maria la o întâlnire. Ea a acceptat. Cuvânt cu cuvânt, întâlnire după întâlnire – s-a înfiripat o poveste de dragoste, apoi au făcut și nunta…
Dar viața de familie l-a dezamăgit pe Sandu. Maria s-a proclamat imediat capul familiei. Și, de parcă nu era de ajuns, capul acesta îl înțelegea într-un mod cu totul aparte. În viziunea ei, nu doar că trebuia să decidă și să controleze totul, dar avea și dreptul deplin să educe și să pedepsească. O, de câte ori îl pălmuia pe Sandu pentru cea mai mică greșeală! Fie că agățase candelabrul strâmb, fie că ștersese prost podeaua, fie că nu spălase farfuria după el…
Sandu răbda. În ciuda tuturor, își iubea salvatoarea, Maria. Și își dorea enorm să fie și el iubit. Spera că totul se poate schimba. Se vor obișnui unul cu altul și vor trăi în armonie.
Iluziile, la fel ca și rămășițele de dragoste, le-a spulberat o singură palmă.
— Dăunătorule, pipernicitule, pipernicitule! – înjura Maria în seara aceea. – Poți face măcar un lucru cum trebuie? Taci? Păcat! Spune-mi mai bine unde găsesc eu o a doua ceașcă ca asta? A fost a bunicii, veche, preferata mea. Ai mâini strâmbe, nici vasele nu le poți spăla! Of, n-am destulă ură pe tine…
Sandu n-a apucat să răspundă. Când Mariei i s-au terminat cuvintele, a trecut la fapte! Avea mâna grea. Dar, îndată ce mintea lui Sandu s-a limpezit, a înțeles: „Trebuie să ne despărțim! Destul am încasat pălmuțe și-n copilărie!”
Cu certuri și înjurături, au divorțat. Sandu s-a dezamăgit încă o dată de oameni și și-a jurat să nu se mai îndrăgostească niciodată…
Pe Cleo, viața o bătea și pe ea. Și complet nemeritat. Era o minune cât de frumoasă – neagră, lungă, mare. Douăsprezece kilograme de fericire! Dar, din cine știe ce motiv, nimeni n-avea nevoie de-atâta fericire. Așa că tot rătăcea dintr-o mână în alta…
Primului stăpân nu i-a plăcut înfățișarea ei: „Ceva între teckel și maidanez. Neconformă. Nu m-am visat niciodată la o javră.” Așa că a dat-o repede unui prieten.
— Ce rasă-i asta? Un techel uriaș? – glumi ăla. – Mare cât o vacă! Mama-sa sigur a păcătuit cu un basset. Și ce lătrătoare! Perfect, va păzi casa la țară.
Dar paza n-a mers. Cleo avea voce groasă, amenințătoare. Dar lătra nu când vedea dușmani sau hoți, ci când îi venea chef.
— Câine prost, – o certau. – Lătrătoare goală! Mănânci mult, nu știi să păzești. Și toate florile le-ai călcat, iarba ai scormonit-o. Trebuie să-ți găsim alt stăpân.
Cu greu, s-a găsit unul nou. Mai exact, o stăpână. O bătrânică, plăcută în toate privințele, dar foarte încetinită. Cleo își jurase că va fi un câine bun. Dar n-a reușit nici de data asta…
Cleo, de fapt, nu-și vedea vreo vină anume. Doar că n-a putut să se abțină o dată, a sărit după o pisică, a tras lesa mai tare decât trebuia, iar stăpâna a căzut. Dar Cleo n-a făcut-o din răutate – instinctele. Și stăpâna s-a ales doar cu o spaimă ușoară, slavă Domnului. E ăsta motiv de despărțire? Dar oamenii sunt ființe de neînțeles.
— Nu mă pot descurca cu ea! – se plângea stăpâna căzută la telefon. – Viața îmi este dragă. Găsește-i alt loc. Sau o dau afară în stradă.
Și cineva, se pare, s-a străduit. Cleo a căpătat o familie. O familie adevărată, din trei: bărbat, femeie și copil.
— Cleo, nu-l supăra pe Andrei! – porunci stăpânul. – Că-ți arât eu ție!
Cleo nici nu se gândea să-l supere pe mititel. Dar el avea alte planuri cu ea:
— Vei fi calul meu, – anunța Andrei, de patru ani, și încerca s-o călărească.
Ea se smucea și mârâia. Era mare, dar de cal, nu se apropiase. Andrei se înfuria și plângea. Stăpâna se supăra și înjura. Stăpânul punea mâna pe curea. Cleo se ascundea. Atunci stăpânul roșea, striga și amenința că o dă la adăpost…
Nu se știe cum s-ar fi terminat, dar într-o zi, stăpânul a primit vizita unui prieten. Cleo a ieșit de sub pat să vadă pe cine-a adus. Prietenul stăpânului era un bărbat mic, slăbuț, pe nume Sandu.
„Un nătărău, – gândi Cleo. – Al meu e mult mai voinic. Probabil și ăsta e neconform, ca și mine.”
— Bună, Pavel, de-o viață n-am mai fost pe la tine! – Sandu îl îmbrățișă pe stăpânul lui Cleo. – Văd că ai altă achiziție. Ți-ai luat câine? Eu, în sfârșit, am divorțat de nevastă.
— Felicitări, era și timpul! Eu vreau să „divorțez” de câinele ăsta. De o mie de ori am regretat că l-am luat, – oftă Pavel. – E prost crescut, rău, mârâie la Andrei, iar când îl cerți, se ascunde sub pat. În concluzie, vreau să-l dau.
— Ei, ce tot spui? De ce să-l dai? – Sandu se uită cu compasiune la Cleo. – Prost crescut, zici. Dar l-ai crescut tu? A certa și a pedepsi nu înseamnă educație. Ar trebui dus la un dresor. Eu nu sunt cine știe ce iubitor de câini… Dar și pe mine au încercat să mă îndrepte cu înjurături și pălmuțe – n-a mers.
— Ce dresor, Sandule? N-am timp nici de familie, muncesc ca un cal! Nevasta n-are timp de asta… Uite, dacă ești așa deștept, poate-l iei tu pe Cleo al nostru? – se gândi Pavel. – Acum ești singur și liber. Dresorul îl faci tu cât poftești. Ce zici? E o idee grozavă. Toți suntem mulțumiți: noi, Cleo și tu!
— Aș lua-o, dar o vrea? S-a obișnuit poate cu voi? – Sandu se uită întrebător la Cleo.
„Chiar îmi place, – gândi ea. – Vorbește sănătos, n-are copii, din câte am înțeles, și el e neobișnuit. Deci mă va înțelege mai repede! Trebuie să-i arăt că sunt de acord!” Și dădu din coadă de câteva ori.
— Ia uite, nu e contra! – se bucură Pavel. – Să sperăm că te vei descurca cu el. Și, vezi bine, poate pe vreun câmp de joacă pentru câini îți vei găsi norocul.
— Nu vreau asta. M-am săturat, – dădu din mână Sandu.
Seara, au plecat amândoi acasă…
S-a dovedit că e mult mai ușor să te descurci cu Cleo decât cu fosta nevastă. Nu era răutăcioasă, nu țipa din orice prostie și, mai ales, nu dădea palme. Dacă nu înțelegea din prima, înțelegea din a doua. În plus, ea îl iubea pe Sandu! El era totul pentru ea: prieten, stăpân, universul întreg. Mergeau împreună la școala de dresaj, se plimbau pe câmp, învățau, se jucau, comunicau. Și Sandu era fericit că soarta l-a împins în seara aceea să-și viziteze vechiul prieten.
„Câinii sunt cu siguranță mai buni decât oamenii, – gândea Sandu. – Cleo e dovada vie. E deșteaptă, frumoasă, ascultătoare. Poate nu încă pe deplin ascultătoare, dar asta se poate îndrepta.”
Dar n-a gândit așa mult timp. S-a dovedit că și printre oameni se găsesc exemplare minunate: blânzi, sensibili, grijulii. Doar că-nainte Sandu nu știa unde se găsesc. Acum descoperise – pe câmpurile de joacă pentru câini, sunt pline. Cu mulți s-a împrietenit datorită lui Cleo. Și, cum zice vorba: poate într-o zi se va îndrăgosti din nou de vreo stăpână de spitz sau de dog. Nu chiar acum. Dar Sandu nu exclude asta.
