Jurnal, 31 decembrie. Ajunul Anului Nou. Zi liberă. Mijlocul zilei. Afară era o iarnă adevărată, totul era acoperit de zăpadă. Prin aer, lovindu-se de geamuri, zburau fulgi mari de nea, gerul crâșnea în natură, iar eu simțeam un ger în suflet. Știți cum e în ajunul sărbătorii de Anul Nou într-o zi atât de frumoasă și albă? Exact așa era. Mă despărțisem de femeia mea și n-aveam cu cine să petrec sărbătoarea.
N-aveam chef să merg la rude. Nu voiam să aud întrebările lor despre viața mea, răspunsurile mele, apoi să le văd fețele pline de compasiune. Afară și în suflet era ger. Așa, da.
Mi-am amintit de mătușa mea. Suflet de om bun, Dumnezeu s-o ierte. Până în ultima zi a vieții, ajuta pe toți pe care putea, iar mie îmi spunea: — În ajunul Anului Nou trebuie să strângi tot ce poți. Mâncare bună, pături și să ieși pe stradă. Să hrănești fiecare pisică și fiecare câine pe care îl întâlnești și să le așterni o pătură caldă. Așa făcea și ea.
Eu, leneș. Doar de câteva ori am trecut în fugă prin parcul nostru și am împrăștiat hrană uscată prin diferite locuri.
Se pare că mi-a venit și mie rândul, m-am gândit. A venit vremea să-mi amintesc învățăturile mătușii mele celei bune și să-i aduc un omagiu. Am strâns două pungi mari. Într-una era pui fiert și multă hrană uscată, iar în cealaltă prosoape și câteva pături vechi.
Îmbrăcând o geacă groasă cu glugă, am ieșit afară. Vântul cu zăpadă mi-a lovit fața. Făcându-mă ghem, am pornit. Am căutat mult și fără rezultat. Ori pisicile se ascunseseră de frig, ori eu nu le găseam. Obosit de tot, neștiind ce să fac și unde să duc toate astea, am ajuns la un mic parc.
Și ce să vezi? Pretutindeni visa și bătea un vânt rece șuierător, dar aici norii s-au despărțit pe cer și o singură rază de soare, căzând pe pământ, a rămas, iar în acea rază se afla o bancă în mijlocul parcului și un om șezând pe ea.
M-am apropiat și m-am așezat lângă. Vroiam tare să mă odihnesc și era plăcut să stau în acea rază blândă.
Era un bătrân ciudat, cu o căciulă tricotată, ținând în mâini un buchet de lalele și privind undeva înainte.
— E bine aici, am spus în gol.
— Plăcut și cald, a răspuns el.
— Dar de ce nu mergeți să petreceți Anul Nou? l-am întrebat.
— Acum mă duc, a răspuns bătrânul cu părul cărunt. Am încă multe treburi, doar termin țigara și închei una dintre ele. Și s-a uitat la mine.
— Dar tu de ce nu mergi? a zâmbit el.
— N-am cu cine, m-am bâlbâit. Și mătușa mea spunea… și i-am arătat pungile.
— Mătușa îți spunea că în ajunul Anului Nou trebuie să strângi tot ce poți. Mâncare bună, pături și să ieși pe stradă să le dai pisicilor și câinilor fără stăpân, a continuat bătrânul, privindu-mă drept în ochi.
Mi-a căzut falca și țigara mi-a alunecat pe pământ.
— De unde știți? am întrebat uimit.
În ochii bătrânului au sclipit dintr-o dată stele.
— Du-te, a spus el. Trebuie să te grăbești, pentru că ești mult așteptat. Amintește-ți mai des de mătușa ta. A fost un suflet de om bun. Și s-a ridicat, lăsând pe bancă buchetul de lalele, a pornit înainte, a ieșit din raza de soare și, traversând strada, a dispărut brusc după un autobuz care trecea. De parcă s-ar fi topit în aer.
M-am ridicat de pe bancă și am observat patru pisici, uitându-se la pungile mele cu ochi lacomi. Probabil că mirosul de pui ajunsese la ele.
La început s-au apropiat doi motani zburliți, cu cozi pufoase.
Apoi din tufișuri, sărind haios prin troiene, au venit încă doi.
— Voi mi-ați trebuit, le-am spus și am scos toate bunătățile și păturile, așezându-le sub un mic acoperiș care îi ferea pe pisici de zăpada abundentă.
Cu sufletul ușor, am plecat acasă, aruncând pungile goale. Mă certam însă că nu l-am întrebat pe bătrânul cu stele în ochi ce a vrut să spună când a zis că sunt așteptat. Și de mătușă ar fi trebuit să întreb. Așa sunt eu mereu. Uit tot, ce e mai important, și încurc. Toată viața așa, mă înjuream.
Fără să bag de seamă, picioarele m-au adus singure acasă și urcam spre scară, când privirea mi-a căzut în jos.
Acolo, în tufișuri, într-un troian, ședea un pisoi mic, cenușiu, și plângea, ținându-și lăbuța stângă lipită de piept.
M-am aplecat în fața lui și l-am întrebat:
— Ce s-a întâmplat, puiule?
Pisoiul a icnit și mi-a întins o lăbuță mică, udă și rece ca gheața. Am scos ambele mâini din buzunare și am luat-o între ele. Și deodată. Cu totul deodată, mi-a scăpat:
— Mâinile tatei sunt foarte vindecătoare. Acum o să-ți fie mai bine, soarele meu.
Am luat cu grijă trupșorul tremurând în amândouă palme și, strângându-l la piept, am intrat pe scară.
Acum aveam cu cine să mă ocup și cu cine să petrec Anul Nou.
Totuși, bătrânul acela cu stele în ochi nu mințise. Eram așteptat. Mult așteptat. Și asta e cel mai important. Când ești așteptat.
