Era ajunul Anului Nou. 31 decembrie. Zi liberă. Mijlocul zilei. Afară era o iarnă adevărată, totul era acoperit de zăpadă. În aer, izbindu-se de geamuri, zburau fulgi mari, ger adevărat în natură, iar eu simțeam un ger adânc în suflet. Știți cum e ajunul de Anul Nou într-o zi atât de frumoasă și albă? Exact așa era și acum. M-am despărțit de femeia mea și nu aveam cu cine să întâmpin sărbătoarea.
La rude nu voiam să merg. Nu voiam să le aud întrebările despre viața mea, răspunsurile mele, apoi privirile lor pline de milă. Afară și în suflet era același ger. Așa, da.
Mi-am adus aminte de mătușa mea. Suflet de om bun, Dumnezeu s-o odihnească. Până în ultima ei zi a ajutat pe toți cât a putut, iar mie îmi spunea: – În ajunul Anului Nou, trebuie să aduni ce poți. Mâncare bună, pături și să ieși pe stradă. Să hrănești fiecare pisică și fiecare câine pe care-i întâlnești și să le așterni o pătură călduroasă. Așa făcea și ea.
Eu, leneș. Doar de câteva ori am alergat prin parcul nostru și am împrăștiat mâncare uscată în diferite locuri.
Se pare că a venit și vremea mea, m-am gândit. A venit vremea să-mi amintesc sfaturile mătușii mele bune și să-i aduc un omagiu. Am strâns două pungi mari. Într-una era pui fiert și multă mâncare uscată, în cealaltă prosoape și două pături vechi.
Îmbrăcat cu o geacă groasă și glugă, am ieșit afară. Vântul cu zăpadă m-a lovit în față. Făcând un fior, am pornit. Am căutat mult și fără rezultat. Ori pisicile se ascunseseră de frig, ori eu nu le puteam găsi. Obosit de tot și neștiind ce să fac sau unde să duc totul, am ajuns la un mic parc.
Și ce uimitor. Pretutindeni viscolul bătea și vântul rece șuiera, dar aici norii se despicaseră pe cer și o singură rază de soare, căzând pe pământ, rămăsese, iar în acea rază se afla o bancă în mijlocul parcului și un om șezând pe ea.
M-am apropiat și m-am așezat lângă el. Îmi doream mult să mă odihnesc, și era plăcut să stau în acea rază blândă.
Era un bătrân ciudat, cu o căciulă tricotată, ținând în mâini un buchet de lalele și privind înainte.
– E bine aici, am spus în gol.
– Plăcut și cald, a răspuns el.
– Dar de ce nu mergeți să întâmpinați Anul Nou? am întrebat.
– Acum mă duc, a răspuns bătrânul cărunt. Am încă multe de făcut, doar termin de fumat și termin una dintre ele. Și s-a uitat la mine. – Dar tu de ce nu mergi? a zâmbit el.
– N-am cu cine, m-am bâlbâit. Și mătușa mea spunea… și i-am arătat pungile.
– Mătușa ți-a spus că în ajunul Anului Nou trebuie să aduni ce poți: mâncare bună, pături și să ieși pe stradă să le împarți pisicilor și câinilor fără stăpân, a continuat bătrânul, privindu-mă drept în ochi.
Mi-a căzut falca și țigara mi-a căzut pe jos. – De unde știi? am rămas uimit. În ochii bătrânului au sclipit deodată stele.
– Du-te, a spus el. Trebuie să te grăbești, pentru că ești așteptat. Amintește-ți mai des de mătușă. Ea a fost un suflet de om bun. Și s-a ridicat, lăsând pe bancă buchetul de lalele, a pornit înainte, a ieșit din raza soarelui, a traversat strada și a dispărut brusc după un autobuz care trecea. Ca și cum s-ar fi evaporat în aer.
M-am ridicat de pe bancă și am observat deodată patru pisici, privindu-mi pungile cu ochi lacomi. Probabil că mirosul de pui le ajunsese.
La început au venit doi motani zdrăngăniți, cu cozi pufoase.
Apoi din tufișuri, sărind haios prin troiene, au apărut încă doi.
– Voi îmi trebuiați, le-am spus și am scos toate bunătățile și păturile, așezându-le sub un mic acoperiș care le adăpostea bine de zăpada abundentă.
Cu inima ușoară am pornit spre casă, aruncând pungile goale. Doar mă certam că nu l-am întrebat pe bătrânul cu stele în ochi ce a vrut să spună prin „ești așteptat”. Și de mătușă trebuia să-l întreb. Așa sunt eu mereu. Uit tot, lucrurile cele mai importante, și le încurc. Toată viața așa, mă învinovățeam.
Fără să bag de seamă, picioarele m-au adus singure la bloc, și tocmai urcam spre intrare când privirea mi-a căzut în jos.
Acolo, în tufișuri, într-un troian, ședea un pisoi mic, cenușiu, și plângea, ținându-și lăbuța stângă lipită de el.
M-am aplecat pe vine în fața lui și am întrebat:
– Ce s-a întâmplat, puiule?
Pisoiul a suspinat și mi-a întins o lăbuță mică, udă și rece ca gheața. Am scos ambele mâini din buzunare și am luat-o în palme. Și deodată. Cu totul deodată mi-a scăpat:
– Mâinile tatei sunt foarte vindecătoare. Acum, cu soarele, o să-ți fie mai bine.
Am luat cu grijă trupșorul tremurând în ambele palme și, strângându-l la piept, am intrat în scară.
Acum aveam cu cine mă ocupa și cu cine să întâmpin Anul Nou.
Totuși, bătrânul acela cărunt cu stele în ochi nu mințise. Eram așteptat. Foarte așteptat. Și asta e cel mai important. Când ești așteptat.
