Fostul soț a venit la mine acasă imediat ce a aflat că am cumpărat un apartament pentru băiatul nostru. De la ușă a anunțat că de acum o să locuiască cu noi.
A sunat soneria.
– Mamă, deschide, a venit tata! – Mihai, de doisprezece ani, a lăsat telecomanda pe canapea și a fugit în hol.
Zăvoarele de la ușa nouă de metal se învârteau greu. A trebuit să apăs tare pe mâner ca să întorc cheia. În spatele ușii era Adrian, cu o pungă de la un magazin de electronice în mână. Cinci ani n-a mai dat nicio veste. Pensia alimentară era de tot hazul, pentru că se calcula după salariul minim pe economie. Dar acum stătea într-o geacă nouă de piele întoarsă și zâmbea.
– Salut, proprietari! – Adrian a intrat în hol și aproape a călcat pe o cutie de pantofi care nu fusese încă pusă în dulap. – Salut, Mihai! Uite ce ți-am adus. E cel mai nou model, în magazine e greu de găsit.
Băiatul s-a mirat teribil. În ultimii cinci ani, Adrian trimisese doar de două ori pe an câte un mesaj scurt – de ziua lui și de Anul Nou. Mai trimitea uneori o sută de lei. Mihai știa că tatăl lui nu este interesat de el și nu se aștepta la un cadou atât de scump.
– De ce ai venit, Adrian? – am întrebat încet. M-am simțit neliniștită, pentru că apariția bruscă a fostului soț nu prea aduce nimic bun.
– Cum de ce? La băiat! – Adrian a pus cutia pe măsuța din hol și a început să-și scoată pantofii. – Am aflat că v-ați mutat. Zona e bună, blocul e nou. Bravo, Andreea, te-ai descurcat bine. Pune-mi și mie un ceai, te rog. Trebuie să vorbim serios despre viitorul copilului nostru.
Mi-a fost foarte greu să cumpăr apartamentul ăsta. Cinci ani am strâns cureaua, am lucrat pe două posturi la o firmă de logistică și noaptea făceam rapoarte. Puneam deoparte fiecare leu. N-am plecat în vacanță, nu mi-am cumpărat haine noi și n-am intrat la cafenea. Apartamentul cu două camere de la marginea orașului, într-un bloc în construcție, părea la început de neatins. Dar dezvoltatorul a terminat mai devreme și am putut să ne mutăm.
Am trecut imediat proprietatea pe numele lui Mihai, ca să aibă casa lui în viitor și să nu rămână fără ea din cine știe ce belele. Toate rudele și prietenele știau și se bucurau pentru mine. Dar și Adrian a aflat cumva de cumpărare.
– Intră în bucătărie, – am spus, pentru că nu voiam să mă cert în fața copilului. – Mihai, du-te în camera ta și deschide cadoul. Noi vorbim cu tata.
Băiatul a luat cutia și s-a dus repede în cameră. În bucătărie mai mirosea a materiale de după renovare și a mobilă nouă. Mobila de bucătărie, de la Ikea, fusese montată de fratele meu. Adrian s-a așezat pe un scaun, și-a pus coatele pe masă și a început să examineze încăperea.
– Da, nu e rău, – a zis el. – Aproape șaizeci de metri pătrați? Bucătăria e mare. Cât face acum o locuință ca asta? Cinci sute de mii de lei?
– Șase sute de mii, – am răspuns și am pus apă la fiert. – Și toți banii ăștia i-am câștigat singură. Am folosit și alocația de la stat pentru copii, și m-au ajutat puțin părinții mei. Tu n-ai nicio treabă cu apartamentul ăsta.
– Andreea, de ce te enervezi imediat? – Adrian a clătinat din cap. – Am divorțat, se întâmplă. Eram tineri și am făcut greșeli. Dar băiatul e al nostru, unul singur. Și eu am muncit în toți anii ăștia și mi-am dezvoltat afacerea. Acum am venituri mai mari. Uite, am venit să văd cum trăiește copilul meu.
Îl ascultam și mă mira obraznicia lui. Când am plecat din garsoniera lui, care era a mamei lui, Adrian ne-a verificat gențile să vadă dacă n-am luat ceva în plus. A luat chiar și mixerul pe care mi-l dăruiseră părinții la nuntă. Pe atunci mă durea sufletul, acum simțeam doar scârbă.
– Ai văzut? Bea ceaiul și pleacă. Avem multe de făcut, – am pus în fața lui o cană cu ceai ieftin, din pliculeț. Ceai bun nu cumpăram din obișnuință – prea mult timp a trebuit să economisim la tot.
***
Adrian și-a tras cana mai aproape, dar n-a băut. A făcut o față serioasă și s-a aplecat peste masă.
– Andreea, am venit pentru o treabă. Mi s-a spus că ai trecut apartamentul pe numele lui Mihai. Așadar el e singurul proprietar. Adevărat?
– Da, așa e. De ce te interesează?
– Ei, dă-i înainte! – Adrian s-a mirat. – Ai procedat nechibzuit din punct de vedere financiar. El are doar doisprezece ani. Înțelegi că e periculos? Dacă ți se întâmplă ceva, încep problemele cu tutela și cu instanțele. Și, în general, copilului nu-i face bine să primească totul de-a gata în copilărie. Îl răsfeți și n-o să mai prețuiască lucrurile.
– N-am nevoie de sfaturile tale legate de creșterea copilului, – am strâns marginea mesei ca să-mi potolesc furia. – Cinci ani nu ți-a păsat dacă e răsfățat sau nu. Eu îi cumpăram încălțăminte mai mare ca să-i țină mai mult, iar geci luam second-hand de la cunoscuți. Unde erai tu atunci cu știința ta despre finanțe?
– Lasă, nu ne certa, – Adrian și-a ridicat mâinile, arătând că nu vrea ceartă. – Vreau să fac bine pentru voi. Am o propunere. E un plan bun cum să folosim metrii pătrați ăștia ca să scoatem profit.
– Firma mea deschide acum o nouă sucursală de logistică. Am nevoie de bani pentru dezvoltare. Cu apartamentul ăsta ca garanție putem lua un credit mare de la bancă. Sau putem vinde apartamentul cu două camere, băgăm banii în afacere, iar după un an îi cumpăr lui Mihai un apartament cu trei camere în centrul orașului. Putem câștiga cincizeci la sută pe an.
Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Tipul ăsta venise să-i ia copilului singura locuință și să bage banii în afacerea lui riscantă.
– Ești nebun? – am întrebat în șoaptă, să nu audă Mihai din cameră. – Apartamentul e al unui minor. Nicio bancă nu dă credit cu garanția unui bun care aparține unui minor. Și autoritatea pentru protecția copilului nu va aproba vânzarea decât dacă i se cumpără imediat o altă locuință cel puțin la fel de bună.
Adrian a zâmbit.
– Andreea, nu e o problemă. Se poate aranja. Am cunoscuți avocați care știu schemele potrivite. Putem ocoli autoritățile. Îl înscriem temporar pe Mihai la bunica mea, în sat. Acolo e o casă mare, ca suprafață se încadrează. După asta, putem trece apartamentul pe numele meu sau pe al tău, apoi îl folosim pentru tranzacții. Am calculat tot. Putem acționa ca parteneri de afaceri, de dragul lui Mihai.
În clipa aceea, în bucătărie a intrat Mihai. Ținea în mâini o tabletă nouă și zâmbea fericit.
– Tată, mulțumesc mult! Tableta merge foarte repede. Mă ajuți să-mi configurez contul? Că telefonul meu vechi nu mai face față aplicațiilor.
Adrian a schimbat imediat tonul și a vorbit dulce:
– Sigur, băiete! Acum îl setăm. Am să te ajut mereu, să știi. De acum ne vom vedea des. Mă gândesc chiar să mă mut la voi. E spațiu suficient, împreună va fi mai distractiv. O să te ajut la teme și o să te înscriu la sport.
M-am simțit foarte prost. Am înțeles care era adevărata lui țintă. Nu voia doar banii din apartament. Se hotărâse să se întoarcă pentru că acum aveam o proprietate de valoare. Acum cinci ani ne-a dat afară cu o singură valiză. Atunci a spus că s-a săturat de plansul copilului și că eu arăt mereu obosită. Acum, când băiatul a crescut, iar eu am un apartament în București, vine să-și revendice drepturile de tată.
– Mihai, du-te în cameră, – am spus cât am putut de calm. – Terminăm noi discuția cu tata, și vine el la tine.
Băiatul a fost de acord și s-a dus. Adrian s-a uitat la mine cu încrederea în victorie.
– Vezi ce bine mă primește băiatul? Are nevoie de educație masculină. Tu îl crești singură, arăți palidă și obosită de muncă. Acceptă propunerea mea, Andreea. Mă întorc în familie și vom trăi normal. Apartamentul îl punem la treabă în afacere și facem bani frumoși. Poți să renunți la jobul ăla greu și să stai acasă.
– Mama ta locuiește într-o casă veche de lemn, în județul Vâlcea, care se dărâmă, – am spus și l-am privit drept.
– Vrei să-l scoți pe copil din apartamentul nou din București și să-l treci la o casă fără încălzire centrală? Și toate astea ca să iei un credit și să-l bagi în proiectele tale? Îmi amintesc ideile tale din trecut: automate de cafea și piese auto. După ele n-au rămas decât datorii, pe care le-au plătit părinții mei ca să nu ne ia executorii electrocasnicele.
Adrian a încetat imediat să mai zâmbească. Fața i s-a întunecat, și-a strâns buzele.
– Cum vorbești cu mine? – a strigat. – Sunt tatăl lui! Am dreptul legal să-mi cresc copilul. Dacă mă duc în instanță să cer stabilirea domiciliului la mine, o să-ți fie foarte greu. Venitul meu oficial e acum de trei ori mai mare decât al tău. Autoritățile vor vedea că mama muncește la două joburi și nu petrece timp cu copilul, iar tatăl are program flexibil și multe posibilități financiare.
Mi-a fost și râs și scârbă de amenințările astea. Acum cinci ani aș fi tresărit, aș fi plâns și aș fi început să-l rog să n-o facă. Dar în anii ăștia am muncit enorm și am învățat să nu-mi mai fie frică. Am învățat să vorbesc cu recuperatorii când Adrian m-a lăsat cu microcreditele lui neplătite. Am învățat să fac acte și să vorbesc cu funcționarii.
– Mergi în instanță, – am răspuns calm și mi-am turnat un pahar cu apă. – Depune acțiunea. Judecătorul o să se mire când va vedea câtă pensie alimentară îi datorezi. Cât ai restanțe pe anul trecut? Aproape cincisprezece mii de lei? Baza de date a executorilor e deschisă pentru toată lumea, Adrian. Geaca ta nouă și cadoul pentru copil arată bine. Dar legea îi protejează pe părinții care-și întrețin copilul în fiecare zi, nu pe cei care vin o dată la cinci ani.
Adrian s-a ridicat brusc de pe scaun. Toată aroganța i-a dispărut.
– Doar invidiezi și te enervezi că mie îmi merge bine! – a început să țipe. – Stai în apartamentul tău mic și rămâi aici singură. Crezi că o să reușești? Mihai o să crească și o să vină la mine, pentru că tu nu poți să-i oferi altceva decât apartamentul ăsta!
– Pleacă, Adrian, – am deschis ușa de la intrare. – Și ia-ți tableta. Am trăit cinci ani fără cadourile tale și putem trăi mai departe fără ele.
Adrian s-a dus în camera băiatului și i-a luat cutia cu dispozitivul, în timp ce Mihai se uita mirat.
– Nu știți să prețuiți lucrurile bune! – a strigat el în timp ce-și punea pantofii la ușă. – N-o să mai primiți de la mine niciun leu. Tu însăți o să vii să-mi ceri ajutorul când n-o să ai bani de întreținere!
Ușa s-a închis cu un zgomot puternic. În hol s-a făcut liniște. Mihai a ieșit din camera lui, plângând. Îi părea rău că i s-a luat tableta, dar înțelesese toată situația. S-a apropiat de mine, m-a îmbrățișat de talie și s-a lipit de mine.
– Mamă, nu e nimic. Pot să umblu și cu telefonul meu vechi. Cel mai important e că acum locuim în apartamentul nou.
L-am mângâiat pe cap. Nu mai aveam nicio speranță în omul ăla. O să ne descurcăm singuri, fără planurile lui periculoase și fără dorința lui bruscă de a fi tată, pentru care ar fi trebuit să plătim scump.
