În satul lui Gheorghe îl știau toți. Și nu pentru că era sufletul comunității sau vreun filantrop generos, ci pentru că gospodăria lui, mare cât o moșioară, trona chiar la intrare, iar fără el nu se rezolva nimic pe-acolo. Gheorghe era un om bondoc, noduros, cu ochi veșnic injectați, care-n ultima vreme priveau tot mai des pe sub sprâncene.
Soția lui, Doina, făcea parte din acele femei ce intră în casă ca o rază de soare. La douăzeci și șase de ani părea încă o copilă: părul blond împletit în coadă, glasul domol, zâmbetul sfios. Era cu mult mai tânără decât Gheorghe, iar tot satul, la vremea lui, nu-și mai găsea alt subiect:
— De ce s-a măritat o fată așa tânără dup-un moșneag?
Motivul era simplu: mama Donei, o văduvă cu o pensie cât o lacrimă, trase un susur de ușurare când Gheorghe trimis pețitori.
— Fată-mea, n-o să duci lipsă de nimic. Are fermă, muncitori, acoperiș bun, mâncare, belșug. Nu-i să tremurăm toată viața într-o cocioabă.
Doina nu a contrazis. Nu era obișnuită să se certe. S-a măritat și, la început, viața chiar s-a așezat. Gheorghe o trata cumva blând, ba uneori chiar cu duioșie. Casa era ca un pahar plin. Lucrătorii, vreo șapte burlaci, plus cei cu familii din satele vecine, locuiau acolo, într-o casă lungă de lemn, pe lângă fermă. Gheorghe le dădea leafa la timp, nu întârzia, îi hrănea din aceeași oală. Oamenii erau mulțumiți: munceau fără să cârtească, patronul era om de-al lor, pământul — al lui. Mai exact, nu al lui, dar astea-s amănunte.
Despre acele amănunte știau doar câțiva. Terenul pe care era ferma, Gheorghe nu-l trecuse în proprietate cum se cuvine. Făcuse-un renghi prin cunoștințe la administrația de raion, o hârtie cu semnătura omului potrivit, plus o înțelegere pe cuvânt cu primarul.
În acte, pământul figura drept teren agricol, al nimanui, dar Gheorghe stăpânea ca un boier. Impozitele le plătea când și cum, o parte o dădea mită cunoscuților din primărie, pe restul le ignora.
— Poate nu vin, cine știe? — zicea el, bătându-se pe buzunar.
Dar ceva se stricase în el în ultimele șase luni. Încet, pe nesimțite, începuse să se întoarcă la sticlă: mai întâi seara, apoi la prânz, și-n cele din urmă dimineața găsea un pretext să dea peste gât. Afacerile o luaseră razna: ratase termenele, cumpărase nutreț prost, se certase cu furnizorii. Lucrătorii, la început tăcuți, au început să murmure.
— Gheorghe, părinte, când ne dai leafa? De două luni n-ai plătit, — îndrăzni bătrânul Ilie, care lucrase cinci ani la el.
— Of, măi, — răcni Gheorghe, turnându-și altă țuică. — Să ai obraz! Eu îți dau acoperiș, mâncare, și tu… Stai!
Prima lună, oamenii au răbdat. A doua, de asemenea, dar începuseră să vorbească de plecare. Doar unde să pleci, câtă vreme munceau pe moșia lui, iar leafa le-o datora de două luni? Și iarna bătea la ușă peste-o lună, satele din jur erau izolate, de lucru nicăieri.
Doina vedea tot. Auzea noaptea cum strigau muncitorii nemulțumiți cu toții în baraca lor, de răsuna ferma. Îl vedea pe bărbatul ei întorcându-se de la ei înverșunat, cu mutra strâmbă, și cum se repezea la dulap după sticlă. Încercase să intervină. Blând, ca o femeie:
— Gheorghe, poate le dai oamenilor banii? Ei muncesc…
— Taci din gură, — răcnea el. — Cine ești tu să-mi spui mie, nerecunoscătoare? Eu te-am scos din noroi, te îmbrac și te încalț, și tu?!
Doina îngheța ca un iepure dinaintea șarpelui. Apoi, când el adormea, își ștergea lacrimile și mergea la grajd să vadă dacă au hrănit animalele. Pentru că muncitorii, supărați și amărâți, începuseră și ei să facă lucrurile de mântuială. Oile nu erau bine hrănite, vacile nu erau mulse până la capăt.
— De ce-l aperi? — o întrebă odată Ilie, când ea mulsese în tăcere două vaci în locul lui. — Pleacă, fată, până nu-i târziu.
— Și unde să mă duc? E bărbatul meu, — șopti Doina. — Mama nu mă primește înapoi, mi-e rușine. Și el… nu-i mereu așa… Altădată era altul.
— Altădată, — rânji Ilie. — Altădată era iarba mai verde. Acum e, ptiu, un om pierdut. Și ne trage și pe noi după el.
În seara aceea, Gheorghe s-a îmbătat zdravăn. A ieșit pe prispă, clătinându-se, urlând că el e împărat și Dumnezeu. Apoi s-a dus la baraca muncitorilor „să facă ordine”. Doina ședea în bucătărie, strângând la piept o cană cu ceai rece, și asculta cum bărbatul ei se dădea cu capul de ușa altora, cum înjura, cum cineva, fie Ilie, fie tânărul Ștefan, îi răspundea.
Pe geam burnița ploaia târzie de toamnă. La fermă se stinseseră luminile. Iar pe undeva, prin raion, într-un birou călduros, zăcea pe masă un dosar cu neplăți și pământ neînregistrat, iar cineva își plimba degetul gânditor pe numele lui Gheorghe.
Dar Gheorghe nu știa asta. Era prea ocupat să-și strice viața cărămidă cu cărămidă, pahar cu pahar, scandal cu scandal. Iar Doina tot ședea în întuneric și se gândea cât de greu e să fii bună când acela pe care încerci să-l salvezi nici măcar nu vrea să fie salvat.
În noaptea aceea, vântul urla sub pereții subțiri ai căsuței de la marginea pădurii. Doina n-avea somn, se uita pe fereastră prin care pătrundea lumina tulbure a lunii. A ieșit din casă, stătea pe prispă, îmbrăcată sumar cu o geacă. Și deodată, cineva din spate i-a pus mâna la gură, a apucat-o în brațe și a târât-o încotrova. S-a speriat.
Când și-a venit în fire, mâinile îi tremurau ușor, dar nu de frig, ci de frica ce se preschimba încet în mirare. L-a văzut pe Mihai, lucrătorul lor, un bărbat zdravăn și chipeș. Mihai nu-i făcuse nimic rău.
O dusese într-o căsuță mică, grosolan, dar aproape cu grijă, așa cum duci un lucru fragil, de teamă să nu-l scapi. A încuiat ușa, iar ea l-a auzit cum se agită mult pe dinafară, potrivea ceva, mai verifica. Apoi tăcere. Poate că nici nu mai respira, stătea lipit de ușă, ascultând dacă plânge.
Doina nu plângea. Brusc a înțeles că în robia aceea, în căsuța din pădure cu pământ pe jos și o sobă de fontă, respira mai ușor decât în casa ei. Dimineața, Mihai aduse pâine, slănină, o cană cu lapte. Le puse pe masa făcută din scânduri, desfăcu în tăcere legătura. Și tocmai se pregătea să plece, când Doina întrebă încet:
— De ce ai făcut asta, Mihaie?
El îngheță la ușă. Lat în umeri, îndesat, cu mâini pline de cicatrici vechi de funii și paie. Privirea pe sub sprâncene nu era rea, mai degrabă încolțită.
— Bărbatul tău nu ne dă banii, — spuse el pe un ton posac. — De două luni. Am mama singură în satul vecin, pensia e cât o chiflă. Am promis s-o ajut.
— Și de-asta m-ai răpit? — întrebă Doina cu glas scăzut.
Ea nu ridica niciodată tonul. Acum se uita la el ca și cum nu l-ar fi învinuit, ci ar fi încercat să-l înțeleagă. Mihai tăcu, apoi se răsuci brusc și izbucni:
— Tu ai vrea să mai trăiești cu el? Nu te vede zile întregi, înjură, jignește. Bețiv de-a binelea. Țipete, sudalme, bătăi… Am auzit sâmbăta trecută cum urla în bucătărie. Am ieșit să fumez, am auzit tot.
Ea păli. A lăsat ochii în jos.
— Nu-i treaba ta, Mihai.
— Nu, e treaba mea, — spuse el dintr-odată ferm, făcând un pas spre ea și oprindu-se la doi pași. — Pentru că eu… nu pot să privesc. Cum te strângi toată când trece pe lângă tine. Cum taci. Iar el… iartă-mă, cucoană, dar e dobitoc.
Doina ridică ochii. Pentru prima oară după mult timp se uită la cineva nu cu sfială, nu cu vină obișnuită, ci cu un interes viu, sincer. Mihai era frumos, pomeții largi, nasul drept, bărbia groasă cu o gropiță. Și în vorbele lui era o simplitate, o căldură stranie care o strângea în piept.
— M-ai… compătimit?
— Nu compătimesc, — încruntă el. — Eu…
Nu mai spuse nimic. Ieși afară trântind ușa. Iar încuietoarea iarăși zăngăni. Așa trecură trei zile. Mihai aducea de mâncare, aducea o cârpă curată în loc de prosop, potrivea clapeta la sobă, astupase crăpăturile din pereți să nu tragă vântul. Abia vorbeau, se temeau de cuvinte. Dar într-o seară, când el încălzea apă la sobă ca să se poată spăla, Doina spuse deodată:
— Știi, viața cu Gheorghe nu-i chiar ca mierea. Mama se bucura că n-o să duc lipsă de nimic. Și într-adevăr n-am dus lipsă. În afară de un lucru.
— Care? — întrebă Mihai.
— Să se uite cineva la mine ca la un om. Nu ca la o mobilă. Nu ca la o anexă a fermei. Ci ca la o ființă vie.
Mihai rămase cu căldarea în mâini. Apoi o puse pe masă, trase un suflet greu și se așeză în fața ei, pe laviță. Își puse mâinile aspre pe masă, degete crăpate, unghii rupte.
— Mă uit eu, — spuse el încet. — De mult mă uit. Din ziua aia când ți s-a făcut milă de vaca nemulsă și te-ai dus noaptea la grajd. Eu te-am urmat, credeam că verifici vreun hoț. Iar tu doar… te-ai milostivit. Stăteai lângă vacă, o mângâiai și șopteai ceva dulce. Nu te vedea nimeni. Erai singură. Și ți se prelingea o lacrimă pe obraz. Atunci am priceput că… — i se terminară vorbele. Înghiți în sec.
Doina întinse mâna și atinse degetele lui. Tresări, dar nu se trase.
— Mihaie, dar dacă el plătește? Atunci? Mă lași să mă-ntorc la el?
— Nu știu, — șopti el. — Am crezut că plătește și gata, ești liberă. Dar acum… nu vreau.
Ea zâmbi pentru prima oară după ani de zile, nu cu acel zâmbet politicos cu care zâmbea la masa soacrei sau la sărbătoarea satului. Ci cu altul, obosit, dar adevărat.
— Eu, Mihaie, nu vreau la el. Nici pentru bani. Nici pentru… promisiuni. Iar el îi strânse mâna cu grijă.
În a treia zi, Gheorghe găsi o scrisoare. Mihai o împinsese pe sub ușa casei lor noaptea. Scurtă, fără semnătură: „Plătește-le muncitorilor leafa pe două luni și-ți vei primi nevasta vie și nevătămată. Altfel, ia-ți mâna de pe cap”.
Gheorghe, tremurând de mahmureală, se zbătea pe fermă. Țipa la muncitori, îi învinuia pe toți: pe Ilie, pe Ștefan, chiar și pe Viorel, venit de curând. Mihai stătea într-o parte, scormonea pământul cu vârful cizmei, cu fața de piatră. Doar ochii îi erau atenți, ca de lup de la capcană.
— Unde-i? — arătă Gheorghe cu degetul spre el. — Spune, Mihaie!
— De unde să știu? — răspunse Mihai nepăsător. — Poate de supărare a fugit.
Gheorghe scrâșni din dinți. Dar în aceeași seară, se duse la oraș, scoase aproape toate economiile și împărți datoria. Ilie numără banii în palmă, pufni și zâmbi mulțumit.
— Mai bine de la-nceput.
Însă a doua zi, primi o scrisoare chiar de la Doina. Cu un scris mărunt, palid, în creion, pe-o foaie cenușie de caiet: „Gheorghe, nu mă căuta. Sunt vie și sănătoasă. E adevărat, dar nu mă ține nimeni. Am plecat singură, din voia mea. La tine nu mă mai întorc. Banii muncitorilor i-ai dat, bine ai făcut. Mie nu-mi trebuie nimic de la tine. Nici măcar numele. Adio. Doina”.
Gheorghe citi scrisoarea de trei ori, apoi bău un pahar de țuică, apoi sparse paharul de colțul mesei și urlă, de mânie sau de jale, nu se știe. Nevasta nu o iubea, dar în casă trebuie să fie o gospodină. Muncitorii auziră urletul și-și aruncară priviri.
Ea ședea pe pat, alegând crenguțe uscate pentru foc. Mihai veni la căsuță spre seară. Încuietoarea era descuiată, ea singură trăsese zăvorul dinăuntru. Ședea pe pat, alegând crenguțe.
— Ei, gata, — spuse el, oprindu-se în prag. — A plătit. Acum nu mai ești ostatică.
— Deci acum sunt doar Doina, — ridică ea ochii spre el. — Și nu mai sunt nevasta nimănui.
Mihai făcu un pas, apoi altul. Se așeză lângă ea, fără s-o privească. Tăcu mult. Apoi o luă în brațe pentru prima oară în viață așa cum își dorea de mult să îmbrățișeze o ființă iubită, cu patimă și sete.
— Rămâi, — spuse el înfundat, lipit de creștetul ei. — Nu în căsuța asta, nu. Eu fac alta, nouă, în satul meu. Vom ține vaci, nu la Gheorghe, pe cont propriu. Știu să muncesc, nu ne pierdem.
Doina își puse capul pe umărul lui. Și acolo, în căsuța din pădure, care mirosea a iarbă uscată și fum de sobă, înțelese brusc că pentru prima oară după mulți ani nu se teme de ce va veni.
Pentru că viața cu Gheorghe nu era miere — era goală, rece, nesuferită. Iar aici, cu bărbatul acesta tăcut, stângaci și bun, până și pereții exhalau căldură.
— Rămân, — șopti ea. — Rămân, Mihaie.
Pe fereastră burnița din nou. Undeva în sat cântau cocoșii, iar până la ferma lui Gheorghe era cât un pas distanță. Dar acum acea distanță părea imensă, ca între viața de ieri și cea de azi.
Urma încă multe: primăvara foamei, bârfele vecinilor, să zidească casa cărămidă cu cărămidă, să crească copii, să învețe să aibă încredere unul în altul. Dar în seara aceea, ei stăteau îmbrățișați pe patul vechi, și nimeni în lume nu-i putea despărți, nici fostul stăpân, nici lăcomia, nici măcar toamna aceea cetoasă și păcătoasă.
Iar la ferma lui Gheorghe, muncitorii se împrăștiau pe ici, pe colo. Unii în oraș, alții pe la casele lor. Rămâneau doar vacile, oile, pământul neînregistrat și vechile datorii la fisc. Și tăcerea, în care se auzeau tot mai tare pașii celor care veneau să-l controleze. Dar asta e deja cu totul altă poveste.
