În sat, pe Zaharia îl știa toată lumea. Nu pentru că ar fi fost sufletul comunității sau un binefăcător darnic, ci pentru că gospodăria lui, mare și întinsă, stătea chiar la intrare, și fără el puține se hotărau pe-acolo. Zaharia era un om bondoc, îndesat, cu ochii veșnic injectați, care-n ultima vreme priveau tot mai des de sub sprâncene.
Soția lui, Mioara, era dintre acele femei care intră în casă ca o rază de soare. La douăzeci și șase de ani părea încă o fetișcană – părul blond strâns în coadă, glasul domol, zâmbetul sfios. Era cu mult mai tânără decât Zaharia, iar tot satul, la vremea nunții, nu făcuse altceva decât să bârfească:
— De ce s-a măritat o fată așa tânără dup-un bătrân?
Și răspunsul era simplu: mama Mioarei, o femeie singură, cu o pensie de mizerie, trăsese un oftat de ușurare când Zaharia trimisese pețitorii.
— Fato, n-o să duci lipsă de nimic. Are el fermă, are angajați, acoperiș bun, mâncare, belșug. Doar n-o să tremurăm toată viața într-o cocioabă.
Mioara nu se împotrivise. Niciodată nu se împotrivea. Se măritase și, la început, viața chiar se așezase. Zaharia o trata cu răbdare, ba uneori chiar cu duioșie. Casa era un pahar plin. Cei șapte flăcăi singuri, plus câțiva însurăței din satele vecine, locuiau chiar acolo, într-o casă lungă din bârne, pe terenul fermei. Zaharia le plătea la timp, nu întârzia, îi hrănea din aceeași oală. Oamenii erau mulțumiți: munceau fără să crâcnească, șeful era de-al lor, pământul… păi, al lor. Mai exact, nu chiar al lor, dar astea erau amănunte.
Despre acele amănunte știau doar câțiva. Terenul fermei, Zaharia nu-l trecuse în acte, cum se cuvenea. Făcuse rost de toate pe la primăria de județ, hârtiuță cu semnătura omului potrivit și o înțelegere pe cuvânt cu primarul. Formal, pământul era consemnat agricol, nu se știa al cui, dar Zaharia îl stăpânea ca un boier. Impozitele le plătea cu chiu, cu vai – o parte o dădea în plic cunoscuților din administrație, o parte o ignora cu desăvârșire.
— Poate nu vin, n-are cine? – spunea el, bătându-se pe buzunar.
Dar ceva se stricase în el în ultimele șase luni. Începuse încet, pe nesimțite: mai trântea un păhărel seara, apoi la prânz, apoi și dimineața găsea un motiv să dea pe gât. Afacerile o luaseră razna: scăpase termenele, cumpărase nutreț prost pentru vite, se certase cu furnizorii. Angajații tăcuseră la început, apoi începuseră să murmure.
— Zaharia, da’ când ne dai leafa? De două luni n-ai plătit! – îndrăznise să întrebe bătrânul Ilie, care muncise la el cinci ani.
— A, mă! – răcnise Zaharia, turnându-și un nou păhărel. – Să-ți fie rușine! Îți dau casă, mâncare, și tu… Așteaptă!
Prima lună, oamenii mai răbdaseră. A doua de asemenea, dar începuseră să vorbească între ei să plece. Unde să pleci, când munca e pe pământul lui, iar leafa o datorează de două luni? Și iarna mai era o lună, satele de prin preajmă erau rătăcite, de lucru nu găseai nicăieri.
Mioara vedea tot. Auzea noaptea cum strigau nemulțumiții din cătunul lor. Vedea cum se întorcea bărbatul de la ei, furios, cu fața strâmbă, și când intra, se ducea direct la dulap după sticlă. Încercase să intervină. Blând, femeiește:
— Zaharia, poate le dai banii oamenilor? Muncesc, doar…
— Taci! – răbufnea el. – Cine ești tu să-mi spui mie ce să fac, nerecunoscătoare? Eu te-am scos din noroi, te îmbrac, te încălț, și tu?!
Mioara rămânea țeapănă ca un iepure în fața șarpelui. Apoi, când el adormea, își ștergea lacrimile și mergea la grajd să vadă dacă vitele au fost hrănite. Pentru că muncitorii, supărați și amărâți, se lăsaseră și ei. Oile nu erau săturate, vacile nu erau mulse până la capăt.
— De ce-l aperi? – o întrebase într-o zi Ilie, după ce ea mulsese două vaci în locul lui. – Pleacă, femeie, cât nu-i prea târziu.
— Și unde să mă duc, e bărbatul meu, – șoptise Mioara. – Mama nu m-ar primi înapoi, mi-ar fi rușine. Și el… nu-i mereu așa… Altădată era altfel.
— Altădată – rânjise Ilie. – Altădată, iarba era mai verde. Acum e, ptiu, un om pierdut. Și ne trage și pe noi după el.
În seara aceea, Zaharia se îmbătase rău. Ieșise pe prispă, clătinându-se, urlând că el e crai și dumnezeu aici. Apoi se dusese la cătunul angajaților „să facă ordine”. Mioara stătea în bucătărie, strângând la piept cana cu ceai rece, și asculta cum bărbatul ei dărâma ușa străină, cum înjura, cum cineva – Ilie sau poate Ștefan cel tânăr – îi răspundea.
Afară burnița de toamnă târzie. La fermă se stinseră luminile. Iar undeva, la județ, într-un birou cald, pe o masă zăcea un dosar cu neplăți și teren neatestat, și cineva trecea degetul gânditor pe numele Zahariei.
Dar Zaharia nu știa asta. Era prea ocupat să-și dărâme viața cărămidă cu cărămidă, pahar cu pahar, scandal cu scandal. Iar Mioara tot ședea în întuneric și se gândea cât de greu e să fii bună când cel pe care încerci să-l salvezi nici măcar nu vrea să fie salvat.
În noaptea aceea, vântul urla printre pereții subțiri ai căsuței din pădure. Mioarei nu-i venea somn; privea pe geamul prin care se furișa o lumină tulbure de lună. Ieși din casă, rămase pe prispă, cu o geacă pe umeri. Și, deodată, cineva o apucă de la spate, punându-i mâna peste gură, o strânse în brațe și o trase undeva. Se sperie.
Când își veni în fire, mâinile îi tremurau ușor, dar nu de frig – de frică, care încet-încet făcea loc uimirii. Îl văzu pe Ion, unul dintre muncitori, un om zdravăn și frumos. Ion nu-i făcuse niciun rău.
O duse într-o căsuță mică, pe sus, aproape cu grijă, cum duci un lucru fragil, teamă să nu-l scapi. Încuie ușa, iar ea auzi cum se foi multă vreme dinafară, potrivind ceva, verificând. Apoi tăcere. Abia dacă mai respira, probabil stătea după ușă și asculta dacă plânge.
Mioara nu plângea. Deodată înțelese că-n captivitatea asta, în căsuța de lemn cu pământ pe jos și cu o sobă de tablă, îi venea mai ușor să respire decât în propria casă. Dimineață, Ion aduse pâine, slănină, o cană cu lapte. Le puse pe o masă rudimentară, desfăcu în tăcere traista. Și tocmai când să iasă, Mioara întrebă încet:
— De ce-ai făcut asta, Ioane?
El se opri în prag. Lat în umeri, îndesat, cu mâini pline de cicatrici de la sfori și paie. Privea de sub sprâncene – nu rău, mai degrabă încolțit.
— Bărbatul tău nu ne plătește, – spuse el pe un ton surd. – Două luni. Am mamă singură în satul vecin, pensia e de nimic. Am promis s-o ajut.
— Și de-aia m-ai răpit? – întrebă Mioara în șoaptă.
Nu-și ridica niciodată glasul. Acum se uita la el de parcă nu-l acuza, ci încerca să-l înțeleagă. Ion tăcu, apoi se întoarse brusc și izbucni:
— Tu ai vrea să mai trăiești cu el? El nu te vede zilele, se ceartă, te înjură. Beat criță. Țipete, sudalme, bătaie… L-am auzit sâmbăta trecută cum țipa în bucătărie. Am ieșit să fumez, am auzit tot.
Ea păli. Coborî privirea.
— Nu-i treaba ta, Ioane.
— E treaba mea, – spuse el deodată ferm și făcu un pas spre ea, oprindu-se la doi pași. – Pentru că eu… nu pot să mai privesc. Cum te strângi toată când trece el pe lângă tine. Cum taci. Iar el… Iartă-mă, dar e un porc.
Mioara ridică ochii. Pentru prima dată după multă vreme se uită la cineva nu cu sfială, nu cu vinovăția de fiecare zi, ci cu un interes viu, adevărat. Ion era frumos – pomeți largi, nas drept, bărbie puternică cu o gropiță. Și în cuvintele lui era o simplitate, o căldură stranie de-i furnică în piept.
— Mi-ai fost milă?
— Nu mi-e milă, – se încruntă el. – Eu…
Nu mai spuse nimic. Ieși afară, trântind ușa. Iar lacătul pocni din nou. Așa trecură trei zile. Ion aducea mâncare, aducea o cârpă curată pe post de prosop, potrivea clapeta sobei, astupa crăpăturile din pereți să nu intre vântul. Abia dacă vorbeau – se temeau de cuvinte. Dar într-o seară, când el încălzea apă la sobă ca să se poată spăla, Mioara spuse deodată:
— Știi, viața cu Zaharia nu-i chiar dulce. Mama se bucura că n-o să duc lipsă de nimic. Și, într-adevăr, nu duc lipsă de nimic… în afară de unul.
— Care? – întrebă Ion.
— Să se uite cineva la mine ca la un om. Nu ca la o mobilă. Nu ca la o anexă a fermei. Ci ca la o ființă vie.
Ion rămase cu căldarea în mâini. Apoi o puse pe masă, oftă adânc și se așeză în fața ei, pe laviță. Își puse mâinile grosolane în față – degete crăpate, unghii rupte.
— Mă uit eu, – spuse el încet. – De mult mă uit. Din ziua când te-ai milogit de vaca nemulsă și ai intrat noaptea în grajd. Și eu m-am luat după tine, crezând că verifica hoțul. Dar tu doar… îți păsa. Stăteai lângă vacă, o mângâiai și-i șopteai ceva blând. Și nu te vedea nimeni. Erai singură. Și o lacrimă îți curgea pe obraz. Atunci am înțeles că… – i se termină vorbele. Înghiți cu greu.
Mioara întinse mâna și atinse degetele lui. El tresări, dar nu se trase.
— Ioane, dacă el plătește – ce-o să fie? O să mă dai înapoi la el?
— Nu știu, – șopti el. – Am crezut că plătește și gata, ești liberă. Acum… nu vreau.
Ea zâmbi pentru prima dată după ani de zile – nu zâmbetul acela politicos de la masa soacrei sau la sărbătoarea satului, ci altul, obosit, dar adevărat.
— Nici eu, Ioane, nu vreau la el. Nici pentru bani. Nici pentru… promisiuni.
Iar el îi strânse mâna cu grijă.
A treia zi, Zaharia găsi o scrisoare. Ion o băgase pe sub ușa casei lui noaptea. Scurtă, fără semnătură: „Plătește-ți angajații pe două luni și-ți vei primi nevasta teafără și nevătămată. Altfel, ai grijă.”
Zaharia, tremurând de mahmureală, se zbătea pe lângă fermă. Țipa la angajați, îi învinuia pe toți: pe Ilie, pe Ștefan, chiar și pe Viorel, venit de curând. Ion stătea într-o parte, scormonind pământul cu vârful cizmei, cu fața de piatră. Doar ochii-i erau vigilenți, ca de lup ce simte capcana.
— Unde-i? – arătă Zaharia cu degetul spre el. – Hai, spune, Ioane!
— De unde să știu? – răspunse Ion nepăsător. – Poate-a fugit de supărare.
Zaharia scrâșni din dinți. Dar chiar în seara aceea se duse la județ, scoase aproape toate economiile și plăti datoria. Ilie numără banii în palmă, fluieră și zâmbi mulțumit.
— Așa da.
A doua zi, însă, primi o scrisoare de la Mioara. Scrisă mărunt, palid, cu creionul pe o foaie cenușie de caiet: „Zaharia, nu mă căuta. Sunt vie și sănătoasă. E adevărat, dar nu mă ține nimeni. Am plecat de la mine, de bunăvoie. La tine nu mă mai întorc. Banii oamenilor i-ai dat – bine ai făcut. Mie nu-mi trebuie nimic de la tine. Nici măcar numele tău. Rămâi cu bine. Mioara.”
Zaharia citi scrisoarea de trei ori, apoi bău un pahar de țuică, apoi sparse paharul de colțul mesei și urlă – de furie sau de necaz, nu se știa. Nevasta n-o iubise, dar în casă trebuia să fie o gospodină. Angajații auziră urletul și se uitară unii la alții.
Ea ședea pe patul de scânduri și alegea crengi uscate pentru foc. Ion veni la căsuță spre seară. Lacătul era deschis – ea trăsese ea însăși zăvorul dinăuntru.
— Gata, – spuse el, oprindu-se în prag. – A plătit. Acum nu mai ești ostatică.
— Înseamnă că sunt doar Mioara, – ridică ea ochii spre el. – Și nu mai sunt nevasta nimănui.
Ion făcu un pas, apoi încă unul. Se așeză lângă ea, fără să se uite. Și tăcu mult timp. Apoi o strânse în brațe pentru prima dată în viață așa cum, de fapt, își dorise să strângă o femeie pe care o iubește – cu patimă și lăcomie.
— Rămâi, – spuse el răgușit, lipindu-și obrazul de creștetul ei. – Nu în căsuța asta, nu. O să-mi fac eu alta, nouă, în satul meu. O să creștem vaci, nu la Zaharia, ci pentru noi. Știu să muncesc, nu pierim.
Mioara își lăsă capul pe umărul lui. Și acolo, în coliba din pădure, unde mirosea a iarbă uscată și fum de sobă, înțelese pentru prima dată după atâția ani că nu se mai teme de ce va urma.
Pentru că viața cu Zaharia nu fusese dulce – fusese goală, rece, nesuferită. Iar aici, cu omul ăsta tăcut, stângaci, dar bun, până și pereții respiră căldură.
— Rămân, – șopti ea. – Rămân, Ioane.
Afară burnița iar. Undeva în sat cântau cocoșii, iar până la ferma lui Zaharia era numai un pas. Dar acum, distanța aceea părea uriașă, ca între viața de ieri și cea de azi.
Urma să treacă prin multe: primăvară cu foame, bârfe străine. Urma să clădească o casă cărămidă cu cărămidă, să crească copii, să învețe să aibă încredere unul în altul. Dar în seara aceea, ei ședeau îmbrățișați pe patul vechi de scânduri, și nimeni în lume nu putea să-i despartă – nici fostul stăpân, nici lăcomia, nici toamna asta mocirloasă și surdă.
Iar la ferma lui Zaharia, între timp, angajații se împrăștiau. Unii în oraș, alții pe la casele lor. Rămâneau doar vacile, oile, pământul neatestat și datoriile vechi la stat. Și tăcerea în care se auzeau tot mai tare pașii celor care veneau să-l verifice. Dar asta e deja cu totul altă poveste.
