Cătălina n-a priceput imediat cine se furișa de-a lungul drumului. Fata opri mașina și se repezi spre ființa care părea să aibă nevoie disperată de ajutor…
Când se apropie, Cătălina aproape că izbucni în lacrimi de milă. În fața ei, clătinându-se, stătea un motan istovit. Nici măcar nu-și dădu seama ce culoare avea, căci bietul animal era plin de noroaie.
Dar cel mai rău – sărmanul nu putea să vadă și nici să respire cum trebuie. Pe cap avea o sticlă de plastic tăiată, împinsă până peste ochi.
— Cine ți-a făcut asta? — se înspăimântă ea, ridicându-l cu grijă.
Părea că nu cântărea nimic. Motanul încercă din ultimele puteri să se zbată, dar nu reuși și rămase inert în brațele ei.
— Andrei, ești la serviciu? Am nevoie urgent de ajutorul tău. Așteaptă-mă! — strigă ea în telefon și o luă la fugă spre clinica veterinară unde lucra prietenul ei.
În următoarele două ore, Andi și colegii lui se luptară pentru viața animalului. Cătălina stătea tăcută pe coridor, ascultând.
— Ei, ce să-ți spun… Motanul a avut noroc că te-a întâlnit pe tine. Încă puțin și n-am mai fi putut face nimic. Să rămână aici peste noapte. Eu sunt de gardă și am grijă de el, — zâmbi băiatul.
— Andi, mulțumesc. Dacă nu erai tu, nici nu știu… — începu Cătălina și izbucni în plâns, lipindu-se de umărul veterinarului.
Andrei o mângâie pe cap:
— O să fie bine, Cato, nu-ți aduci aminte cum era când eram mici? — îi făcu el cu ochiul celei mai bune prietene.
Cătălina zâmbi printre lacrimi. Se cunoșteau de ani buni. Andi o scosese din atâtea belele. Din copilărie ea știa – dacă Andi e lângă ea, totul va fi bine.
— Du-te acasă. Că altfel mama iar se supără, — se îngrijoră băiatul.
Cătălina dădu din cap și se îndreptă repede spre ieșire. Andrei o urmări cu dragoste…
*****
Andi nu se îngrijora degeaba. Era vecin cu Cătălina și cunoștea familia ei. Părinții fetei de multă vreme abuzau de alcool.
Anul trecut, tatăl plecase din această lume. Mama Cătălinei era de neconsolat. Pierdea tot mai mult figura omenească și se răzbuna pe fiică.
Lui Andi i se făcea mereu milă de fata aceea drăguță, cu părul roșcat și pistrui.
Era cu trei ani mai mare decât Cătălina și o luase imediat sub aripa lui. O apăra de bătăuși și de fetele care o tachinau. Ajutorul lui Andi, Cătălina îl primea cu recunoștință.
Spre deosebire de părinții ei, ea visa la o viață mai bună. Cătălina terminase liceul cu medalie de argint. Și știa că va trebui să depună eforturi maxime ca să intre la o facultate de prestigiu.
Acum era studentă în anul trei la Facultatea de Limbi Străine.
Andi era mândru de prietena lui. El însuși terminase de curând Academia Veterinară, își iubea meseria, dar credea că e mult mai greu să stăpânești limbi străine.
Cătălina reușea nu doar să învețe, ci și să muncească part-time ca curier cu o mașină veche, moștenită de la tatăl ei.
— Sunt acasă! — strigă Cătălina din hol.
Ca răspuns, auzi un sforăit ritmat. Prin apartament se răspândea un miros persistent de alcool. Mama dormea cu piciorul atârnând de pe canapea. Pe jos erau sticle goale.
Fata oftă adânc, strânse gunoiul și intră în camera ei – să se pregătească pentru seminarii.
Din minte nu-i ieșea imaginea motanului chinuit. Oare cum mai e? Luă telefonul și-i scrise lui Andi…
Motanul nefericit dormea, tresărind îngrijorat. I se părea că torționarii sunt încă aproape. Gemea ușor de durere și cădea din nou în întuneric.
— Tu o să scapi, luptătorule! Pentru Cata. Ea te așteaptă și-ți dorește sănătate, — șoptea Andi, stând lângă el.
Până dimineață, motanul deschise ochii și, văzând un om lângă el, încercă să fugă. Dar nu putu. Se uita înspăimântat la Andi. În privirea lui se citea durerea.
— Liniștește-te, puiule, nu te voi răni, — spunea Andrei.
Dar motanul știa că în lumea asta nu ai cui să te încrezi. Vru să sâsâie, dar din gât îi ieși doar un răgușit.
— E bine, frumușelule, — examină băiatul motanul cu grijă.
O săptămână întreagă, nefericitul stătu în clinică. Cătălina venea în fiecare zi la el, care la început ocolea oamenii. Apoi însă îi alese pe Cata și Andi și începu să se apropie cu prudență.
— Totuși, ai hotărât să-l iei acasă? — întrebă Andi.
El se temea cum va reacționa mama Cătălinei la noul membru al familiei. Cata dădu din cap hotărâtă, strângând motanul la piept…
Spre mirarea ei, femeia primi animalul fără proteste. Doar întrebă răgușit:
— Sper că nu eu va trebui să-l hrănesc?
Cătălina zâmbi. Mama ei, Maria, își cheltuia toată pensia pe băutură. Motanul și fiica nu intrau în planurile ei.
— Mamă, eu am grijă de el, — oftă fata.
— Răspuns de om mare. Te laud, — spuse mama mulțumită.
Și, de parcă s-ar fi trezit, întrebă:
— Și cum l-ai numit?
Cata se uită la motanul cenușiu-roșcat și răspunse:
— Râșcuț.
— Chiar seamănă un pic cu un râs, — râse Maria.
Așa începură să trăiască împreună cu motanul. Cătălinei îi era mai drag să se întoarcă acasă, căci acum știa că cineva o așteaptă…
Râșcuț nu avea încredere în Maria. Femeia îl speria cu vocea ei răgușită și mișcările bruște. Iar mirosul de alcool îl irita.
De aceea, când Cata nu era acasă, încerca să nu iasă în calea stăpânei.
— E cam sălbatic, nu e deloc drăgălaș, — se plângea mama.
Cătălina dădea din umeri și evita certurile.
Când venea Andi în vizită, Râșcuț ieșea cu grijă la el. Apoi se freca de picioare. Își amintea bine de băiat și îi era recunoscător pentru salvare.
Andi îi spuse Cătălinei că Râșcuț are cam patru ani. Dar motanul trecuse prin multe. Îi lipseau câțiva dinți, avea probleme cu o labuță și cu inima.
— Un efort prea mare, cum ar fi un zbor cu avionul, e periculos pentru sănătatea lui, — zise Andrei.
— Eh, și noi tocmai plănuiam să plecăm în străinătate cu Râșcuț, — râse fata, știind bine că niciun zbor nu era posibil…
Așa trecură doi ani.
Cătălina termina universitatea și visa la o carieră de traducătoare. Într-o zi, ducea la o firmă mare un pachet de documente.
Secretara primi coletul. Cata era gata să plece, când din birou ieși un bărbat nedumerit:
— Nu știu ce să fac. Negocierile sunt într-o oră și niciun translator competent! — oftă el.
Cătălina se uită la bărbatul chipeș. Și el o observă.
— Dvs., întâmplător, nu sunteți translator? — întrebă el.
Secretara și-a deschis gura, dar Cata o întrecu:
— Da, sunt translator. Vorbesc engleză și chineză, — răspunse ea cu Hotărâre.
Pe de o parte, văzu cum ochii secretarei se făcură cât cepele. Dar hotărî să riște…
Așa că, în scurt timp, Cătălina termină facultatea și fu angajată ca asistentă personală a domnului Mihai Valeriu.
Mihai se dovedi un bărbat fermecător de treizeci și cinci de ani. După câteva luni, relația lor deveni mai mult decât profesională. Cătălinei îi plăcea atenția lui. El o curta frumos, îi făcea cadouri neobișnuite.
— Parcă nu mai ești aceeași, prieteno. De când te-ai angajat, ai devenit altă femeie, — îi spunea Andi.
Cătălina zâmbea misterios. Nu voia să împărtășească fericirea cu nimeni…
— I-ai spune tu. Cât poți să tânjești după Cata asta? — îi tot repeta lui Andi prietenul lui cel mai bun, Nicu.
— Poate ai dreptate. Dar mi-e teamă că nu va răspunde la sentimentele mele. Și voi strica prietenia noastră, — mărturisi băiatul.
— Asta nu-i prietenie, e un fel de chin. Nu mai ai chip pe tine, — oftă posomorât Nicu.
Andi înțelegea că prietenul lui are dreptate…
Era ziua de naștere a lui Andi, iar Cata, după obicei, venise prima să-l felicite. Bătu la ușă. Andi o aștepta deja în prag.
— Andi, La mulți ani! — spuse Cata, intrând în apartament.
— Atâția ani, și nimic nu se schimbă, — zâmbi mama lui Andi privindu-i.
Cata, ca de obicei, coacuse prăjitura lui preferată. Stăteau în bucătărie și beau ceai.
— Ești cam misterios azi, Andi. Ce s-a întâmplat? — începu Cata.
— Cato, știi, de mult voiam să-ți spun… — începu Andi. Dar Cata îl întrerupse:
— Stai, și eu am o discuție serioasă cu tine.
Băiatul rămase pe loc. În sufletul lui se ivi o speranță.
— Atunci spune tu întâi, — propuse el.
Cătălina zâmbi:
— M-am angajat, știi. Și încă… m-am îndrăgostit! — izbucni ea, uitându-se în ochii lui Andi.
El rămase o clipă confuz:
— Păi, în sfârșit, Cato. Mă bucur atât, și eu te… — nu apucă să termine, căci fata îl întrerupse iar:
— Și, vezi tu, e atât de grijuliu… Ce-i drept, mai mare decât mine. Dar asta nu contează, nu-i așa?
Andi se gândi. Diferența de vârstă era doar de trei ani și nu-l deranja deloc. Dădu din cap și continuă să asculte cu sufletul la gură.
— Vezi tu, asta e șansa mea la o viață fericită. Mihai pleacă peste două luni la Londra și mă cheamă cu el.
Dar nu pot lua pe Râșcuț. Tu însuți ai spus că inima lui e slabă. Iar Mihai e alergic la animale, — spuse ea.
Andi rămase mut. I se păru că un buldozer trecuse peste el:
— Stai, care Mihai? Ce legătură are alergia și Râșcuț? — întrebă el încet.
— Andi, mă auzi? Mihai e șeful meu și logodnicul meu. Plecăm la Londra. Visam de mult să trăiesc și să muncesc în străinătate. E o experiență nemaipomenită!
Dar nu putem lua pisica. Nu știu ce să fac. Să-l las la mama – nu e o soluție, nici să-l dau altcuiva… Râșcuț nu se apropie de oameni, știi prea bine, — oftă Cata.
Andi tăcea.
„Ce prost am fost!” — îi trecu prin minte. Băiatul încercă să se stăpânească și zâmbi degajat:
— Ei, Cato. Ce veste! Nu-ți face griji, prietena mea. Totul va fi bine, promit! Pot să-l iau eu pe Râșcuț. Mă cunoaște. Important este ca tu să fii fericită, — spuse el cu bucurie.
Cătălina se uită în ochii lui Andi. De ceva erau triști și stinși, deși cu o clipă înainte străluceau de fericire.
— Dar ce voiai tu să-mi spui? — întrebă ea nesigură.
— Ah, nimic important. La serviciu niște schimbări, — făcu Andi din mână…
Două luni se pregăti Cătălina de plecare.
Ciudat, cu cât ziua plecării se apropia, cu atât îi devenea mai greu la inimă:
„Probabil mi-e teamă să o las pe mama singură…” — gândea Cata. Dar în suflet știa că nu acesta era motivul principal al tristeții.
În fața ochilor îi stătea privirea tristă a lui Andi. Cum o să trăiască fără el? La urma urmei, erau cei mai buni prieteni de o viață.
În ultimul timp, Cătălinei chiar i se părea că prietenia lor se transformase în ceva mai mare…
„Gata, ajunge! În curând voi locui cu Mihai la Londra. Și eu încă mă gândesc la Andi” — încercă să alunge gândurile neliniștitoare.
Râșcuț sări cu grijă în brațele ei. Simțea că stăpâna lui are ceva. Încerca s-o liniștească, torcând blând.
— Râșcuț, puiule. Cum o să trăiesc fără tine? — șopti Cata.
Își aminti discuția de acum câteva zile cu Mihai, care spusese clar că motanul nu are loc în viața lor:
— Cato, nu pot să iau pastile toată viața pentru un animal, oricât de iubit ar fi, — zisese el.
Cuvintele lui sunaseră ca o sentință…
— Ei, Cato, a sosit timpul să ne luăm rămas bun! — spuse Andi voios. Ținea în brațe pe Râșcuț.
— Andi, te rog, sună, nu mă uita, — șopti fata printre lacrimi.
— Nu te lăsa, că Râșcuț se neliniștește. Scuze că nu te ducem la aeroport, — zâmbi Andi.
Stăteau pe palier. Băiatul lăsă motanul în casă și o îmbrățișă pe Cata.
„N-o lăsa să plece… N-o lăsa!” — îi bătea în tâmple.
— Trebuie să plec, — spuse Cata și-l sărută pe obraz.
— Nu voi uita. Niciodată nu voi uita, — șopti Andi, desfăcând brațele…
Ea stătea la ghișeul de check-in, înțelegând că în clipa asta se decide soarta ei.
— Ei, de ce ești așa tristă? — o încuraja Mihai.
Ea încerca să zâmbească.
„Nu voi uita… Niciodată nu voi uita…” — îi băteau în minte cuvintele lui Andi…
Cătălina privea pe geam clădirea aeroportului care se îndepărta.
— Vă întoarceți de undeva? — întrebă taximetristul.
— Nu, doar am rămas, — răspunse Cata cu lacrimi de fericire.
— Se întâmplă… Cred că ați luat decizia corectă, — observă filozofic șoferul.
Râșcuț stătea trist.
— O să fie bine, Râșcuț! — îl încuraja Andi.
În ușă se bătu insistent. Băiatul deschise și rămase mut…
— Atunci, de ziua ta, voiai să-mi spui ceva, dar eu te-am întrerupt, — spuse Cata.
Andi zâmbi:
— Ce faci tu aici? — întrebă el.
— Andi, răspunde: ce voiai să spui? — repetă Cătălina.
Dar băiatul tăcea, privind-o. Apoi se apropie și o îmbrățișă.
Ea mângâie pe Râșcuț bucuros, care se freca de picioarele ei, și șopti:
— Te iubesc, și nu pot trăi fără tine și fără Râșcuț…
— Exact asta voiam să-ți spun, draga mea, — răspunse Andi.
