Grivei nu a scâncit când stăpânul s-a întors spre ieșire. Doar și-a așezat botul pe labe și a închis ochii, de parcă știa de mult cum avea să se termine această călătorie.
La ghișeul de înregistrare, Gheorghe desfăcea carabina lesei. Degetele i se mișcau repede. Așa se dă jos ceasul înainte de duș: fără gând, fără pauză.
— N-am vreme să mă ocup de un câine bătrân, spuse el fără să ridice privirea. — Labele din spate abia se mișcă. Păi, eutanasiați-l. Sau dați-l undeva la un adăpost.
Ochelarii pe lănțișor se balansară când doamna Lidia întoarse capul spre câine. Roșcat. Mare. Perii albi pe bot și urechea stângă ruptă. Grivei zăcea la picioarele stăpânului, iar coada nu i se mișca deloc.
— Sunteți sigur?
Lesa rămase pe tejghea. Piele tocită, cataramă metalică plină de zgârieturi fine.
— Sigur, zise Gheorghe și dădu din umeri. — M-am însurat. Soția, ei bine… alergie. Apartament nou, renovare proaspătă. Iar el năpârlește. Pe scurt, n-am vreme.
Cuvântul „n-am vreme” îl spuse ceva mai repede decât restul. Trei silabe, de parcă le-ar fi exersat în mașină pe drumul până aici.
Nu s-a aplecat. Nu i-a mângâiat ceafa. Nici măcar nu s-a uitat în jos. S-a întors, a împins ușa de sticlă și a ieșit. Mirosul de benzină și de noiembrie ud năvăli în coridor o clipă, apoi ușa se închise și se făcu liniște.
Grivei ridică botul.
Se uită la ușă. La doamna Lidia. Din nou la ușă. Nările i se umflară, trăgând înăuntru mirosul care se stingea. Sticla nu se clinti. Ghetele cunoscute nu se întoarseră.
Genunchii îi scrâșniră când ea se lăsă pe vine lângă el.
— Ei, bătrâne. Hai să vedem ce facem.
Sub palmă, blana era aspră și caldă. Mirosea așa cum miros câinii care au dormit ani de zile în același loc pe coridor, pe o pătură veche. A praf. A casă.
Labele din spate erau rele. Artrită, articulații umflate. Câinele se ridică greu, legănându-se, de parcă ducea în spinare un sac invizibil. Dar se ridică singur.
Doamna Lidia pipăi coastele, ridică buza, verifică dinții. Inima bătea regulat, ochii erau limpezi. Pentru vârsta lui, câinele se ținea bine: putea merge, putea mânca, putea să-și vâre botul în genunchi. Și să aștepte la ușă.
Să aștepte la ușă știa. Se obișnuise.
Pe zgardă atârna o plăcuță metalică, plină de zgârieturi mărunte. Doamna Lidia o apropie de lumină. Două numere de telefon. Unul scris „Gheo”. Al doilea, mai jos, mai mic, aproape șters: „Raluca”.
Primul număr nu răspunse. Cinci semnale, șase, șapte. Abonatul nu este disponibil.
Grivei zăcea pe jos în cabinet, capul între labe. Lampa fluorescentă clipea deasupra lui cu un pârâit ușor, iar umbra trupului roșcat apărea și dispărea pe linoleumul gri. De parcă și câinele era pe jumătate dispărut.
Degetul rămase deasupra celui de-al doilea număr. Apoi doamna Lidia apăsă apel.
Răspunseră la al treilea semnal.
— Alo?
Vocea tinerească, ușor răgușită, cu o pauză înainte de cuvânt. Așa răspund oamenii care nu se așteaptă la apeluri de la necunoscuți, dar răspund de teamă să nu rateze ceva important.
— Bună ziua. Clinica veterinară „Speranța”. Mă numesc Lidia Popescu. Dumneata ești Raluca?
Pauză. Scurtă, dar densă, de parcă ceva căzuse pe fund.
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Avem câinele dumneavoastră. Grivei. Roșcat, mare, urechea stângă ruptă. L-a adus un domn. Gheorghe. Și l-a lăsat.
— Cum adică l-a lăsat?
— A refuzat să-l ia. A spus că n-are vreme.
În receptor se făcu tăcere. Doamna Lidia auzea respirația și zgomotul străzii. Undeva departe, claxona un autobuz. Apoi se auzi un sunet ca atunci când cineva își pune palma peste gură.
— E viu? – vocea se subție ca un fir tras.
— E viu. Are artrită la labele din spate, dar starea e stabilă. Are nevoie de un set de injecții și de cineva lângă el. Nu e o condamnare.
— Vin. Trimiteți-mi adresa. Vin acum.
Legătura se întrerupse. Doamna Lidia mai ținu receptorul o secundă, ascultând tăcerea. Apoi se uită la Grivei. Nu se mișcase. Doar coada tresări, o singură dată, abia simțit, ca în vis când visezi ceva frumos, iar după aceea nu-ți mai amintești ce.
Din debara aduse un bol cu apă. Îl puse lângă bot. Grivei întinse botul, lăpăi o dată, de două ori, și o picătură rămase agățată de mustăți. Apoi își lăsă din nou capul în jos.
O pătură veche din dulap mirosea a naftalină și a pisici străine. Doamna Lidia o întinse în colțul cabinetului, iar câinele se mută acolo singur, încet, târându-și labele din spate. O mirosi. Se întinse. Își ascunse nasul într-o cută.
Afară se întunecase. Becurile de noiembrie se aprinseră mai devreme de cinci, iar lumina udă se așeza pe geam în pete galbene.
După două ore, ușa de sticlă se deschise din nou. Geaca udă, părul castaniu lipit pe frunte, adidașii înnegriți de bălți. Raluca se opri în pragul cabinetului și nu intră imediat.
În colț, pe pătură, zăcea Grivei. Nu și-a ridicat botul.
Ea făcu un pas. Apoi altul, mai încet, de parcă se temea să nu-l sperie. Se lăsă în genunchi. Pătura se întunecă de geaca udă, iar prin cabinet năvăli miros de ploaie și de asfalt rece.
Și atunci câinele deschise ochii.
Se uită la ea mult, de parcă nu avea încredere. Nările i se umflară. Coada izbi pătura, o dată, de două ori, mai repede. Grivei scânci încet și subțire, ca un cățeluș, și întinse botul spre ea. Labele din spate nu-l lăsau, alunecau pe material, și el se lupta cu labele din față, zgâriind podeaua, bătând cu ghearele în linoleum.
Raluca îl prinse sub piept și-l trase spre ea. O limbă fierbinte îi trecu peste obraz, peste bărbie, peste dungile sărate și ude pe care nu le ștersese.
Doamna Lidia stătea lângă ușă. Tăcea. Își scoase ochelarii, îi șterse cu poalele halatului, deși lentilele erau curate. Îi puse la loc.
— Are treisprezece ani, spuse Raluca fără să se întoarcă. Vocea îi era surdă, de parcă cineva i-ar fi pus pe gât ceva cald și greu. — Tata l-a găsit pe o șantier când aveam unsprezece ani. Urechea i-o rupseseră câinii vagabonzi. Tata l-a adus acasă în geacă, ca pe un copil.
Botul roșcat i se lipi de palmă, iar degetele i se împrăștiară.
— Și acum, dintr-odată, n-are vreme, spuse Raluga încet, fără furie. Așa se vorbește despre lucrurile care nu mai miră, dar ard undeva sub coaste.
Mâinile îi tremurau ușor. Strânse pumnii, își frecă degetele, de parcă încerca să se încălzească, deși în cabinet era cald.
— Artrita se tratează, spuse doamna Lidia pe un ton egal, de medic. — Injecții în serie, hrană specială și căldură. Să nu rămână singur mult timp. Nu e un caz fără speranță. Doar bătrân.
Raluca încuviință. Se ridică. Își șterse fața cu mâneca gecii ude și se uită drept la veterinară, fără să-și ferească ochii.
— Îl iau eu.
— Ai condiții?
Buzele i se mișcară. Nu era un zâmbet.
— O garsonieră. Șaisprezece metri. O pisică. Munca de la opt la șase. Și niciun motiv să-l las aici.
De pe cârligul de lângă ușă, doamna Lidia luă lesa. Cea veche, tocită, cu catarama zgâriată. Raluca o luă, iar degetele i se strânseră pe pielea veche de parcă țineau o mână, nu o curea.
Carabina clincăni pe zgardă. Grivei stătea în picioare, legănându-se, labele din spate tremurând, dar coada i se mișca dintr-o parte în alta. Urechea stângă ruptă fremăta.
— Hai, Grivei. Hai.
El făcu un pas. Încet, șovăielnic, căzând în dreapta. Ajunse la prag și se opri. Se uită înapoi la cabinet, la pătură, la lampa care clipea.
Apoi se uită la Raluca. Și porni după ea.
La ieșire, ea încetini. Afură burnița, mirosea a asfalt ud și a frunze moarte. Grivei respira greu, aburul îi ieșea din bot, iar ploaia măruntă se așeza pe blana roșcată ca o pulbere argintie.
Până la mașină erau vreo sută de metri. Pentru labele bolnave, asta însemna un kilometru întreg.
Raluca se aplecă, îl prinse sub piept și pe sub labele din spate. Greu. Fierbinte. Tremurând din tot corpul. Se îndreptă, îl strânse la piept, iar Grivei își vârî botul în gâtul ei. Un bot ud, fierbinte, care mirosea a câine și a casa de dinainte, de unde fusese dus pentru totdeauna dimineața.
Geaca se udase toată. Mâinile o ardeau de greutate. Genunchii i se îndoiau pe asfaltul lunecos. Dar nu se opri nici măcar o dată.
Doamna Lidia privea pe geam. Lampa din spate clipi, se stinse și se aprinse din nou.
Pe tejghea zăcea o fișă. „Grivei, maidanez, 13 ani. Stăpân: Gheorghe”. Cuvântul „Gheorghe” era tăiat. Mai jos, cu scris mărunt și clar: „Raluca”.
Peste o săptămână, pe telefonul doamnei Lidia sosi o fotografie. Grivei zăcea pe o pătură în carouri, iar lângă el stătea o pisică gri, dungată, care-i lingea urechea ruptă și roșcată. Botul câinelui era liniștit. Ochii închiși, coada întinsă liber peste material. Așa zac câinii care nu mai trebuie să aștepte la ușă.
Legenda era scurtă: „N-are vreme el. Dar noi ne-am făcut timp”.
Raluca cumpărase o lesă nouă, albastră, cu mâner moale.
Iar cea veche rămăsese agățată, nefolosită, mirosind a casa de dinainte și a omului căruia nu i-a mai ars de vreme.
