Poarta lui Petre nu se închide de vara trecută. Zăvorul s-a rupt când l-a împins cu umărul, căci avea mâinile ocupate cu gălețile. De atunci, portița atârnă într-o singură balama, iar vântul o trântește noaptea, parcă ar veni și ar pleca cineva, fără să îndrăznească să intre.
Petre s-a obișnuit. El se obișnuiește repede cu orice. Cu faptul că soția a murit acum trei ani. Că fiul sună o dată pe lună, duminica, și convorbirea durează patru minute. Că grădina se umple de buruieni, pentru că spatele nu-l lasă să se aplece, iar a angaja ajutor înseamnă a recunoaște că nu se descurcă.
Pisica apare în septembrie. Cenușie, cu o pată albă pe piept și o ureche ruptă. Se așază lângă pridvor și privește spre ușă. Nu miaună. Nu se freacă de picioare. Doar stă, de parcă ar veni cu o treabă și așteaptă să fie primită.
Petre iese, se uită la ea și spune:
— Nici eu n-am ce mânca.
Pisica nu pleacă.
El se întoarce în casă, scoate din frigider o bucată de pește fiert, o pune pe un ziar și o duce pe pridvor. Pisica mănâncă peștele, se linge și se așază din nou în același loc.
— Păi stai, zice Petre.
Până în octombrie, ea locuiește în casă. Nu pentru că Petre a chemat-o, ci pentru că într-o dimineață el deschide ușa și o găsește pe pisică dormind pe covorașul din hol. Cum a intrat – nu se știe. Ușa era închisă. Apoi observă că geamul de la bucătărie nu se închide bine și înțelege.
El nu repară geamul.
Băiatul vecinului, Ionuț, trece pe lângă casa lui Petre în fiecare zi. Are nouă ani, este în clasa a treia și se întoarce de la școală printr-o uliță, pentru că e mai scurt. Portița cu zăvorul rupt se află exact pe drumul lui. Ionuț se uită întotdeauna în curte – nu din curiozitate, ci pentru că la Petre, lângă șopron, crește un măr bătrân, iar toamna sub el sunt mere galbene, mici, acre, dar Ionuț le adună și le mănâncă oricum.
Acum nu sunt mere. Dar obișnuința de a privi rămâne.
În joia aceea, Ionuț merge de la școală și îl vede pe Petre stând pe pridvor cu un sac de pânză în mâini. Sacul se mișcă.
Ionuț se oprește la portiță. Sacul din mâinile lui Petre se zbuciumă și ceva înăuntru scârțăie surd, ca niște unghii pe lemn.
Petre nu-l vede pe băiat. Coborând de pe pridvor, traversează curtea spre mașină – o Dacie veche, lipită de gard, acoperită de un strat de noroi. Deschide portiera din spate, pune sacul pe scaun și se întoarce în casă.
Ionuț stă nemișcat. Inima îi bate ca și cum ar fi alergat, deși stă pe loc. A văzut pisica pe lângă casa lui Petre. Cenușie, cu pata albă. Stătea uneori pe pervaz și privea în stradă. Ionuț i-a făcut odată cu mâna, iar pisica a înclinat capul, de parcă n-ar fi înțeles.
Sacul. Pisica în sac. Ionuț știe ce înseamnă asta. Bunica spunea că odată, la sat, înecau pisoi în râu. Nu din răutate, ci pentru că nu avea cine să-i hrănească. Bunica spunea asta liniștit, ca despre vreme, iar Ionuț atunci n-a putut adormi până la miezul nopții, pentru că își închipuia un sac care se afundă în apa neagră.
Petre iese din nou. Acum ține în mâini o cutie de carton. O pune pe bancheta din spate lângă sac, se așază la volan și pornește motorul. Dacia tușește, pufăie și iese din curte pe poarta deschisă.
Ionuț se lipește de gard ca să nu fie lovit. Petre trece pe lângă el și nu întoarce capul.
Băiatul aleargă acasă.
Mama, Oana, stă în bucătărie și taie ceapă. Ochii îi sunt roșii, dar nu de plâns, ci de ceapă. Ionuț năvălește în hol, fără să se descalțe, și strigă din prag:
— Mamă, Petre a băgat pisica într-un sac și a dus-o!
Oana lasă cuțitul.
— Care pisică?
— Cea cenușie, cu pată albă! Stătea la el! A băgat-o în sac și-n mașină!
— Ionuț, descalță-te. Ai făcut tot podeaua…
— Mamă! Se duce s-o înece! Sau s-o arunce în pădure!
Oana își șterge mâinile de șorț. Se uită la băiat. El stă cu geaca descheiată, ghiozdanul într-un umăr, iar buza de jos îi tremură. Nu plânge, dar e aproape.
— Ionuț, stai jos. Nu știm unde a dus-o. Poate la veterinar.
— La veterinar nu se duce în sac! În transportoare!
Și atunci Oana nu găsește ce să răspundă. Pentru că băiatul are dreptate. La veterinar nu se duce în sac.
— Bine, zice ea. Vorbesc cu Petre când se întoarce.
— Dar dacă e prea târziu?
— Ionuț.
— Dar dacă e prea târziu, mamă?
Oana își scoate șorțul.
— Pregătește-te. Plecăm.
Nu știe de ce face asta. Petre e vecin de douăzeci de ani. Un om tăcut, puțin vorbăreț, care altădată lucra mecanic la fabrică, iar acum stă la pensie și repara mărunțișuri vecinilor pe bani simbolici. Nu bea. Nu face scandal. După moartea soției, a devenit și mai tăcut, ca și cum ar fi dat volumul mai jos. Oana îi ducea borcane cu dulceață de Crăciun, iar el spunea de fiecare dată același lucru: „Of, Oano, nu trebuia.” Le lua. Și data viitoare spunea iar „nu trebuia”.
Nu seamănă cu un om care îneacă pisici.
Dar sacul se mișca. Ionuț l-a văzut.
Oana scoate mașina din garaj. Ionuț se așază lângă ea, se încinge și privește pe geam, de parcă pisica ar putea fi undeva pe drum. Nu au unde să meargă – nu știu încotro a virat Petre. Spre râu? Spre pădure? Spre șosea?
— La râu, spune Ionuț cu siguranță.
— De ce la râu?
— Pentru că bunica spunea că întotdeauna la râu.
Oana întoarce spre râu. Nu pentru că ar crede poveștile bunicii. Ci pentru că nu are alt plan, iar Ionuț se uită la ea așa cum se uită copiii când așteaptă ca un adult să rezolve totul.
Drumul spre râu trece printr-un câmp, apoi printr-o pădure de mesteceni, apoi coboară brusc spre pod. Podul e vechi, de lemn, folosit doar vara. Acum, lumea ocolește prin Săcel, un ocol de opt kilometri, dar e asfalt.
Dacia lui Petre nu e la pod.
— Nu e aici, zice Oana.
Ionuț nu răspunde. Privește spre râu. Nu a înghețat, pentru că februarie e cald, iar apa curge tulbure, cenușie-maronie, cu pete întunecate pe maluri.
— Ne întoarcem, spune Oana domol.
— Prin Săcel, cere Ionuț.
Merg prin Săcel.
Dacia o văd la întoarcere. Stă pe marginea drumului la ieșirea din Săcel, în fața unei clădiri lungi cu un panou pe care scrie „Stație veterinară”. Panoul e vechi, literele șterse, iar „stație” se citește ca „st ie”. Lângă ușă atârnă un anunț pe coală A4, dar de departe nu se vede.
Oana oprește.
— Ionuț, așteaptă în mașină.
— Nu.
— Merg cu tine.
Ea nu mai contrazice.
Înăuntru miroase a clor și a ceva dulce, ca în farmacii. La ghișeu, o femeie în halat albastru scrie într-un registru. În coridor, pe scaune – nimeni. Din spatele unei uși închise cu plăcuța „Cabinet” se aude o voce. Oana o recunoaște imediat.
Petre.
Se apropie de ușă și se oprește. Ionuț stă lângă ea, prins de mâna ei.
Ușa este întredeschisă.
Petre stă pe un taburet în fața unei mese metalice. Pe masă, pe o pânză curată, stă întinsă pisica. Cenușie, cu pată albă pe piept. Vie. Veterinarul, un tânăr cu ochelari, îi palpează abdomenul. Pisica stă liniștită, doar coada i se mișcă.
— De când ați observat? întreabă veterinarul.
— Acum trei zile. A încetat să mănânce. Apoi a început să se ascundă. S-a băgat sub o albie și nu mai ieșea. Am scos-o cu greu.
— Cu ce ați adus-o?
— În sac. N-am transportor. Aș fi cumpărat, dar în magazinul nostru nu se găsește, iar până în oraș e drum… Am făcut găuri în sac să respire. Și am pus un așternut.
Veterinarul dă din cap. Apasă pe abdomenul pisicii și își ține mâna.
— Petre, pisica dumneavoastră nu e bolnavă. Are pui. Peste o săptămână, poate zece zile.
Petre își scoate șapca. Își freacă fruntea. Și-o pune la loc.
— Pui?
— Trei sau patru, după senzație. Nu e bătrână, e sănătoasă, nașterea ar trebui să decurgă normal.
— Crezusem că moare, spune Petre încet. Nu mănâncă. Se ascunde. Miaună noaptea, încet, de parcă s-ar plânge. Am crezut că e sfârșitul.
Veterinarul zâmbește.
— Nu e sfârșitul. Dimpotrivă. Începutul.
Petre privește pisica. Ea întoarce capul și îl privește pe jumătate, parcă ar spune: „Ei, ai înțeles acum?”
El întinde mâna și o mângâie între urechi. O dată. A doua oară. Pisica își lipește urechile și începe toarce, iar sunetul se răspândește pe masa metalică, ca o vibrație.
Ionuț, dincolo de ușă, nu mai respiră. A auzit tot. Oana îi pune mâna pe umăr și simte cum băiatul se relaxează, de parcă i s-ar fi luat un cui de care se ținuse în ultima oră.
Ea împinge ușa.
Petre se întoarce. O vede pe Oana. Îl vede pe Ionuț. Se miră.
— Oano? Ce faci aici?
Oana deschide gura și o închide. Pentru că a spune „am crezut că te duci să îneci pisica” e rușinos, stupid și imposibil. Dar Ionuț o ia înainte.
— Petre, am văzut cum ați băgat pisica în sac. Am crezut că… că o…
Nu termină. Petre se uită la băiat, iar pe fața lui se petrece ceva încet și complicat, de parcă ar aduna dintr-un cuvânt o imagine întreagă.
— Ai crezut că vreau s-o înec?
Ionuț încuviințează.
Petre tace. Apoi se ridică, vine lângă băiat și se ghemuiește. Genunchii îi scrâșnesc, și Petre se strâmbă, dar nu se îndreaptă.
— Ionuț. N-aș fi făcut asta. Auzi? Niciodată n-aș face.
— Știu. Acum știu.
— Sacul, pentru că n-am transportor. Nu-i place s-o ții în brațe. Se zbate. În sac e întuneric și liniște. I-am pus un pulover vechi, să fie moale.
— Am văzut că sacul se mișca. Și m-am speriat.
Petre îi pune mâna pe umăr. Palma e mare, grea, cu bătături galbene.
— Bine că te-ai speriat, spune Petre serios. Bine că ai fugit. Dacă chiar ar fi fost așa, ai fi reușit să ajungi la timp.
Pisica de pe masă încetează să toarcă și se uită la ei, de parcă ar înțelege despre ce vorbesc. Veterinarul scrie ceva în fișă, tăcut.
Oana se întoarce spre fereastră. Afară începe să ningă, fulgi mici, uscați, iar felinarul de la intrarea stației veterinare seamănă cu un soare palid într-un nor alb.
Cutia de carton pe care Petre o pusese în mașină după sac stă pe jos lângă masă. Deschisă. Înăuntru se află un prosop vechi, un castron cu apă acoperit cu o pungă să nu se verse, și un pliculeț de hrană. De pisică. Care în satul lor se găsește doar la magazinul mătușii Mărioara și costă scump. Petre o cumpărase din timp.
Acasă se întorc pe întuneric. Ionuț stă pe bancheta din spate și tace. Nu doarme, doar tace, ca un om mare căruia i s-au terminat cuvintele, dar gândurile nu.
— Mamă, spune el când se apropie de casă, pot să merg la Petre când se nasc puii?
— Poți, dacă nu se supără.
— N-o să se supere.
Oana nu-l întreabă de unde atâta siguranță. Pentru că a văzut cum se uita Petre la băiat în cabinetul veterinarului, și în privirea aceea era ceva ce nu mai observase de mult la vecin. Nu recunoștință. Ceva mai simplu și mai important. Ca și cum, pentru prima dată în trei ani, cineva l-a văzut nu peste gard, ci de aproape.
Puii se nasc peste nouă zile. Patru. Trei cenușii și unul alb, cu o pată întunecată pe spinare, ca o baltă de cerneală.
Ionuț vine chiar în seara aceea. Petre deschide ușa și îl lasă să intre fără cuvinte. Băiatul se așază pe jos lângă cutia unde stă pisica cu puii și rămâne așa o jumătate de oră, nemișcat.
— Ăsta seamănă cu tine, spune Petre, arătând spre cel alb. La fel de ștrengar.
— Doarme.
— Așteaptă.
Poarta, Petre o repară. Ionuț îl ajută, ținând balamaua în timp ce Petre strânge șuruburile. Zăvorul nou îl cumpără Oana. Îl aduce într-o pungă, împreună cu un borcan de dulceață. Petre spune: „Of, Oano, nu trebuia.” Dar zăvorul îl montează chiar în aceeași zi.
Acum poarta se închide bine, iar vântul nu mai bate cu ea noaptea. Dar Ionuț tot intră pe ea în fiecare zi după școală. O deschide, intră, o închide în urma lui. Zăvorul pocnește scurt și exact, ca un punct la sfârșitul unei propoziții.
Puiul alb, Ionuț și-l ia acasă când crește. Îl numește Albuleț. Petre aude numele, mormăie și nu spune nimic. Doar mângâie pisica, care stă pe pervaz și privește cum băiatul îi duce puiul prin curte.
Pisica îi urmărește cu privirea până la poartă. Apoi se întoarce și se ghemuiește pe pervaz.
