Andrei a legat-o de un stâlp la benzinărie, la șaizeci de kilometri de casă. A ales intenționat departe, ca să nu găsească drumul înapoi. A legat-o, a lăsat un castron cu apă lângă ea, s-a urcat în mașină și a plecat. Nu s-a întors. Nu s-a uitat în oglinda retrovizoare. A dat muzica mai tare și a apăsat pe accelerație până când benzinăria s-a făcut un punct și a dispărut după curbă.
Câinele se numea Nora. Ciobănesc german, patru ani, mare, cu o mască întunecată pe bot și o pată deschisă pe piept. Deșteaptă, ascultătoare, cu pedigree și diplomă la cursul general de dresaj. Un câine perfect. Care devenise inutil.
* * *
Andrei, patruzeci și trei de ani, inginer proiectant. Soția Elena, fiica Ioana – doisprezece ani. Apartament cu trei camere într-un bloc nou la periferia orașului. Hipotecă, mașină în credit, o cabană pe care au început să o construiască anul trecut și au abandonat-o, pentru că s-au terminat banii.
Au luat-o pe Nora acum patru ani, când totul era mai simplu. Ioana ceruse un câine din clasa întâi. Desena ciobănești în caiete, se uita la videoclipuri despre dresaj, lipise pe frigider anunțuri de la adăposturi.
Andrei a cedat de ziua fiicei. S-a dus la crescător, a ales un cățel – cel mai calm din culcuș, care stătea într-un colț și se uita la el cu ochi întunecați și serioși. L-a adus acasă într-o cutie. Ioana țipa de fericire, Elena zâmbea, și chiar Andrei, care nu-și dorise niciodată cu adevărat un câine, a simțit ceva cald când cățelul i-a lipit nasul de palmă.
Primul an a fost bine. Ioana se plimba cu Nora după școală, o învăța comenzi – „șezi”, „culcat”, „la mine”. Nora prindea instant, ca și cum știa dinainte ce vor de la ea. Andrei se plimba seara, când venea de la muncă – prin parc, de-a lungul lacului, pe lângă locul de joacă. Nora alerga lângă el, fără lesă, fără să rămână în urmă nici măcar un pas. Vecinii spuneau: „Ce câine bine educat”. Andrei dădea din cap și simțea ceva asemănător cu mândria.
Apoi a început. Nu brusc, nu ca o prăbușire, ci încet, ca o crăpătură în perete pe care la început n-o observi.
Elena a pierdut serviciul. Trei luni a căutat unul nou, n-a găsit, a devenit nervoasă, iritabilă. Hipoteca apăsa. Cabana a trebuit să fie pusă pe pauză. Creditul pentru mașină mânca un sfert din salariu. Și pe deasupra, Nora – mâncare, vaccinuri, veterinar. Nu bani uriași, dar în fiecare lună, constant, ca încă o factură.
Elena a vorbit prima.
– Poate o dăm cuiva? Temporar, până ne punem pe picioare.
Andrei a tăcut. Ioana a auzit, a plâns, a fugit în cameră. Discuția s-a terminat fără rezultat.
Dar Elena revenea la subiect mereu. La cină, înainte de culcare, în mașină. Aceleași cuvinte în combinații diferite: „Nu ne permitem”, „Are nevoie de hrană bună, iar noi economisim pe noi”, „Strănut de la păr, îmi începe o alergie”. Nu avea alergie. Andrei știa asta. Dar s-a săturat să se certe.
Într-o seară, când Ioana era la o prietenă de ziua ei, Elena a pus un ultimatum.
– Ori câinele, ori eu. Vorbesc serios, Andrei. Nu mai pot. Mă simt prost în apartamentul ăsta. Păr peste tot, miros, plimbări permanente. Vreau să trăiesc normal.
Andrei stătea în bucătărie și se uita la Nora, care zăcea la picioarele lui și roadea o minge de cauciuc. Mingea scârțâia la fiecare strângere. Pe Nora nu o deranja. Pe ea puține lucruri o deranjau.
– Bine, a spus el.
Ăsta a fost singurul cuvânt pe care l-a rostit în seara aceea.
Nu a căutat o casă nouă pentru ea. Nu a sunat la adăposturi. Nu a scris anunțuri. Pentru că știa: dacă începe, se răzgândește. Dacă vede cum se uită Nora la străini, cum își lipește urechile, cum îl caută cu privirea – n-o să poată.
Așa că a făcut cum a făcut.
Sâmbătă dimineață i-a spus Ioanei că merge cu Nora la veterinar pentru un control. Ioana a mângâiat câinele pe cap și a zis: „Fii cuminte”. Nora i-a lins mâna.
Andrei a urcat-o pe Nora în mașină. Ea a sărit singură, pe bancheta din spate, cum era obișnuită. S-a culcat, și-a pus botul pe labe și se uita pe geam. El a condus în tăcere. N-a dat muzica decât după ce a ieșit din oraș.
La benzinărie s-a oprit. A coborât, a deschis ușa din spate. Nora a sărit afară, a dat din coadă – credea că e o plimbare. El a legat lesa de un stâlp metalic lângă tomberon. A pus castronul. A turnat apă. Nora s-a așezat și s-a uitat la el. Nu scheuna. Aștepta.
Andrei s-a îndreptat. S-a uitat la ea. O singură dată – lung, cinci secunde, poate zece. Apoi s-a întors, s-a urcat în mașină și a plecat.
Nu s-a uitat în oglindă. S-a gândit la asta de multe ori după aceea. Ar fi putut să se uite. Ar fi putut s-o vadă cum se repezea după el, cum se întindea lesa, cum se așeza din nou și se uita după mașină. Dar nu s-a uitat. Pentru că îi era frică.
A ajuns acasă pe la prânz. Elena a întrebat: „Ce s-a întâmplat?” El a răspuns: „Gata”. Ea a dat din cap și s-a dus în dormitor. Ioana s-a întors seara și a observat imediat.
– Tată, unde e Nora?
– Eu… i-am găsit o familie bună. Cu copii. Casă la țară, curte mare. O să fie mai bine pentru ea.
– Ce familie?! Noi suntem familia ei! Tată, ce-ai făcut?!
Ea țipa, plângea, trântea ușile. Apoi s-a închis în camera ei și n-a mai ieșit până dimineață. Elena stătea în bucătărie și tăcea. Andrei stătea în cealaltă cameră și tăcea și el. Nora zăcea legată de un stâlp la șaizeci de kilometri distanță și aștepta.
A trecut o lună. Apoi două. Apoi trei.
Apartamentul devenise mai curat. Nu mai era păr pe canapea, pe covor, pe haine. Nu mai era miros. Mingea, lesa, castroanele – totul fusese dus în debara, apoi Elena a scos punga la gunoi. Andrei a văzut punga lângă toboganul de gunoi când ieșea din lift. S-a oprit. A stat. A trecut mai departe.
Elena și-a găsit serviciu – vânzătoare la un magazin de instalații sanitare, programul două zile lucrate, două libere. A încetat să mai vorbească despre bani. Și-a cumpărat pantofi noi și s-a dus la coafor. Viața, după părerea ei, se îmbunătățise.
Ioana a încetat să mai plângă, dar a încetat și să mai vorbească cu tatăl ei. Nu era nepoliticoasă, nu trântea ușile. Răspundea doar în fraze scurte – „da”, „nu”, „bine” – și se ducea la ea. La cină stătea tăcută, împingea mâncarea cu furculița. Înainte de culcare nu mai venea să ureze noapte bună, cum făcea înainte. Ușa camerei ei era mereu închisă.
Andrei observa. În fiecare zi observa. Și în fiecare zi simțea cum ceva înăuntru, sub coaste, trage și trage. N-o lasă să plece.
A început să se trezească la cinci dimineața – din obișnuință, la ora primei plimbări. Stătea întins în întuneric și asculta tăcerea. Înainte, la ora asta, Nora era deja lângă pat și scheuna încet, atingându-i mâna cu nasul. Acum era tăcere.
Într-o zi, în magazin, a trecut pe lângă raftul cu mâncare de câini și s-a oprit. A stat un minut, poate două. Apoi s-a întors și s-a dus la casă. Casiera l-a întrebat: „Vă trebuie sacoșă?” N-a auzit din prima.
Se gândea la Nora în fiecare zi. Dacă trăiește. Dacă a găsit-o cineva la benzinăria aia. Gândul ăsta nu-l lăsa să doarmă. Venea noaptea, la ora trei, când toată casa dormea, și se așeza lângă el, și nu pleca până în zori.
În septembrie, Andrei s-a dus la benzinăria aia. De ce – nici el nu știa. Poate ca să se asigure că nu mai e câinele acolo. Că l-a luat cineva, l-a dus, i-a dat o viață nouă.
Stâlpul era la locul lui. Castronul nu mai era. Lesa nu mai era. Nu mai era nimeni.
L-a întrebat pe angajatul benzinăriei – un tânăr în geacă roșie.
– N-ați văzut un câine? Un ciobănesc? Era legat aici, vara.
Tânărul a ridicat din umeri.
– A fost unul, vara. A stat vreo trei zile, apoi s-a desprins și a fugit. N-am văzut încotro. Mi s-a terminat tura, dimineața nu mai era.
Trei zile. Trei zile a așteptat.
Andrei s-a urcat în mașină și a stat mult timp, fără să pornească motorul. Mâinile pe volan. Fruntea pe mâini. Nu plângea. Doar stătea.
Duminică. Ploua de dimineață, o ploaie măruntă, rece, enervantă. Andrei a ieșit după pâine la magazinul de la colț. Mergea repede, cu gulerul ridicat, sărind peste bălți.
La scară s-a oprit. Pentru că lângă ușă, chiar pe betonul ud, zăcea un câine.
Slab. Murdar. Cu smocuri de blană încâlcite. Urechea stângă ruptă, pe o parte o zgârietură lungă acoperită cu crustă. Coastele ieșeau în afară, de le puteai număra. Labele murdare, rosae, cu pernuțe crăpate.
Dar botul. Masca întunecată, pata deschisă pe piept. Și ochii. Aceiași – întunecați, serioși, pe care îi văzuse acum patru ani la crescător.
Nora.
Zăcea la ușa lui. Străbătuse șaizeci de kilometri – pe șosea, prin câmpuri, prin sate, prin păduri, pe lângă alți oameni.
Și venise aici. La el. La omul care o legase de un stâlp și plecase.
Andrei stătea și se uita. Punga cu pâine i-a căzut din mână. N-a observat.
Nora a ridicat capul. L-a văzut. Coada a tremurat. O dată. Apoi încă o dată. Și încă una. A încercat să se ridice, dar labele din față i s-au întins pe betonul ud. A stat. S-a ridicat. Clătinându-se, pe picioare tremurânde, mișcând cu greu labele rosae, a făcut doi pași și a lipit nasul de genunchiul lui. Exact în genunchi. Cum făcea în fiecare seară, când el venea de la muncă și stătea în hol, descălțându-se.
Andrei s-a lăsat în genunchi, chiar pe betonul murdar. A cuprins câinele cu brațele. Nora s-a lipit de el, toată – murdară, udă, slabă, tremurândă. Nu scheuna. Doar s-a lipit și a stat. Și respira greu, răgușit, în gâtul lui.
Plângea. În genunchi, într-o baltă, sub privirile întregii curți. Plângea cum nu plânsese nici la înmormântarea mamei. Lacrimile curgeau în tăcere, fără sunet, doar se prelingeau pe obraji și cădeau pe blana murdară.
– Iartă-mă, a spus. – Iartă-mă. Iartă-mă.
Nora l-a lins pe obraz. Cu limba ei udă și caldă.
În lift, se lipise de piciorul lui și tremura ușor.
Ușa a deschis-o Elena. A văzut. S-a făcut palidă.
– Andrei, asta e…
– E Nora, a spus el. Și vocea lui era așa, că Elena a dat înapoi și n-a mai spus nimic.
Din cameră a fugit Ioana. A văzut câinele. A stat în hol. Apoi încet, ca în vis, s-a așezat pe podea și a întins mâinile.
– Nora… Noruța…
Câinele s-a dus la ea. Ioana a îmbrățișat-o, și-a îngropat fața în blana murdară și a plâns. Tare, în hohote.
Andrei stătea în hol și se uita la fiică și câine. Apoi s-a dus în bucătărie, a scos o oală din dulap, a turnat apă, a pus-o pe podea. Nora a băut mult, lacom, stropind. A deschis frigiderul, a găsit un piept de pui, l-a încălzit, l-a sfărâmat bucăți și l-a pus într-o farfurie. Castronul câinelui nu mai era de mult în casă.
Nora a mâncat încet. Cu grijă, ca întotdeauna. Apoi s-a culcat pe podea la picioarele lui.
Elena stătea în ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate, și tăcea. Buzele strânse, fața albă. Apoi a spus încet:
– E bolnavă, uite-te la ea. Are nevoie de doctor.
– Mâine dimineață mergem la clinică. Acum să mănânce și să se odihnească.
Elena a tăcut. S-a uitat la Nora, care zăcea la picioarele lui Andrei și respira greu. Apoi a dat din cap și s-a dus în dormitor. Niciun cuvânt despre păr. Niciun cuvânt despre miros. Niciun cuvânt despre alergie, care nu existase niciodată. Poate și ea înțelesese ceva în cele trei luni. Poate văzuse ce se întâmplase cu fiica ei. Poate văzuse ce se întâmplase cu soțul ei. Sau poate doar s-a uitat câinelui în ochi și n-a găsit ce să spună.
Ioana a adus din camera ei o pătură. A întins-o într-un colț al holului. Nora s-a urcat pe pătură și s-a ghemuit. Ioana s-a întins lângă ea, chiar pe podea, îmbrățișând câinele. Andrei le-a acoperit pe amândouă cu o plapumă.
Apoi a ieșit pe balcon. Ploaia se oprise. Mirosea a frunze ude și pământ. O seară de octombrie, întunecată, cu lampioane galbene de-a lungul curții.
A scos telefonul. A deschis browserul. A scris: „clinică veterinară non-stop”. A găsit numărul, l-a salvat. Apoi a mai scris: „mâncare pentru câini epuizați”. Apoi: „cum să tratezi rănile unui câine acasă”.
Din cameră s-a auzit vocea Ioanei. Vorbea cu Nora. Ceva despre școală, despre o prietenă, despre faptul că mâine vor merge la plimbare, dar nu mult, să nu obosească. Nora asculta. Ea știuse întotdeauna să asculte.
Andrei a închis telefonul. S-a întors în hol. S-a așezat pe podea lângă fiică și câine. A pus mâna pe Nora. Sub palmă – coaste, piele caldă, respirație neregulată.
– Nu voi mai face asta niciodată, a spus. Nu Ioanei, nu Elenei, nu lui însuși. Norei. – Auzi? Niciodată.
Nora a deschis ochii. S-a uitat la el. Aceiași ochi – întunecați, serioși, fără reproș. A dat din coadă. O dată, scurt. Și a închis din nou ochii.
Ea îl iertase înainte să apuce el să termine vorba.
