Andrei o legă de un stâlp la o benzinărie, la șaizeci de kilometri de casă. A ales intenționat un loc depărtat, ca să nu găsească drumul înapoi. A legat-o, a pus lângă ea un castron cu apă, s-a urcat în mașină și a plecat. Nu s-a întors. Nu s-a uitat în oglinda retrovizoare. A dat radioul mai tare și a călcat pedala până când benzinăria s-a făcut punct și a dispărut după curbă.
Câinele se numea Luna. Ciobănesc german, patru ani, mare, cu masca neagră pe bot și pâr alb pe piept. Deșteaptă, ascultătoare, cu acte și diplomă la dresaj. Un câine perfect. Care devenise de prisos.
***
Andrei, patruzeci și trei de ani, inginer proiectant. Soția, Mariana, fiica, Ioana – doisprezece ani. Apartament cu trei camere într-un bloc nou la marginea orașului. Ipotecă, mașină în rate, o căsuță la țară începută anul trecut și lăsată baltă, că s-au terminat banii.
Luna o luaseră acum patru ani, când totul era mai simplu. Ioana ceruse un câine din clasa întâi. Desena ciobănești în caiete, se uita la videoclipuri cu dresaj, lipea pe frigider anunțuri de la adăposturi.
Andrei cedase de ziua fiicei. Se dusese la crescător, alesese un cățel – cel mai liniștit din culcuș, care stătea într-un colț și se uita la el cu ochi serioși și întunecați. Îl adusese acasă într-o cutie. Ioana țipase de fericire, Mariana zâmbea, și chiar Andrei, care nu-și dorise vreodată un câine, simțise ceva cald când puiul i se lipise de palmă cu botul.
Primul an fusese bine. Ioana o scotea pe Luna după școală, o învăța comenzi – „șezut”, „culcat”, „la mine”. Luna prindea imediat, de parcă știa dinainte ce se așteaptă de la ea. Andrei o plimba seara după serviciu – prin parc, pe lângă lac, pe lângă locul de joacă. Luna alerga lângă el, fără lesă, fără să rămână în urmă. Vecinii spuneau: „Ce câine bine educat”. Andrei dădea din cap și simțea ceva asemănător cu mândria.
Apoi au început. Nu dintr-odată, nu ca o prăbușire, ci încet, ca o crăpătură în perete pe care la început nu o observi.
Mariana își pierduse locul de muncă. Trei luni a căutat altul, n-a găsit, a devenit nervoasă, irascibilă. Ipoteca apăsa. Căsuța a trebuit înghețată. Rata mașinii mânca un sfert din salariu. Și pe deasupra, Luna – mâncare, vaccinuri, veterinar. Nu bani enormi, dar lunar, constant, ca încă o factură.
Mariana vorbise prima.
– Poate o dăm cuiva? Temporar, până ne venim de hac.
Andrei tăcuse. Ioana auzise, izbucnise în lacrimi, fugise în cameră. Discuția se încheiase fără nimic.
Dar Mariana revenea la subiect mereu. La cină, înainte de culcare, în mașină. Aceleași cuvinte în combinații diferite: „Nu ne ținem”, „Are nevoie de mâncare bună, iar noi economisim pe noi”, „Tușesc de păr, mi se face alergie”. Alergie nu era. Andrei știa. Dar se săturase să se certe.
Într-o seară, când Ioana era la o prietenă de ziua ei, Mariana a pus ultimatum.
– Ori câinele, ori eu. Vorbesc serios, Andrei. Nu mai pot. Mă simt rău în apartamentul ăsta. Păr peste tot, miros, plimbări nesfârșite. Vreau să trăiesc normal.
Andrei stătea în bucătărie și se uita la Luna, care se tolănise la picioarele lui și roadea o minge de cauciuc. Mingea țiuia la fiecare strângere. Pe Luna n-o deranja. Puține lucruri o deranjau.
– Bine, a spus.
Acesta fusese singurul cuvânt rostit în seara aceea.
Nu i-a căutat alt cămin. Nu a sunat la adăposturi. Nu a scris anunțuri. Pentru că știa: dacă începe, se răzgândește. Dacă vede cum se uită Luna la oameni străini, cum trage urechile pe spate, cum îl caută cu privirea – n-o să poată.
Așa că a făcut cum a făcut.
Sâmbătă dimineața i-a spus Ioanei că duce Luna la veterinar pentru control. Ioana a mângâiat-o pe cap și i-a zis: „Fii cuminte”. Luna i-a lins mâna.
Andrei a urcat-o în mașină. Ea a sărit singură, pe bancheta din spate, cum era obișnuită. S-a întins, a pus botul pe labe și s-a uitat pe geam. El a condus în tăcere. N-a dat drumul radioului decât după ce a ieșit din oraș.
La benzinărie a oprit. A coborât, a deschis portiera din spate. Luna a sărit afară, dând din coadă – credea că e plimbare. El a legat lesa de un stâlp metalic lângă tomberon. A pus castronul. A turnat apă. Luna s-a așezat și s-a uitat la el. Nu scheuna. Aștepta.
Andrei s-a îndreptat. S-a uitat la ea. O singură dată – mult, cinci secunde, poate zece. Apoi s-a întors, s-a urcat în mașină și a plecat.
Nu s-a uitat în oglindă. S-a gândit de multe ori după aceea. Ar fi putut s-o facă. Ar fi văzut cum se smucește după el, cum se întinde lesa, cum se așază la loc și privește mașina cum se îndepărtează. Dar nu s-a uitat. Pentru că îi era frică.
Acasă a ajuns pe la prânz. Mariana a întrebat: „Ce e?” El a răspuns: „Gata”. Ea a dat din cap și s-a dus în dormitor. Ioana s-a întors seara și a observat imediat.
– Tată, unde e Luna?
– Am… găsit o familie bună. Cu copii. Casă la țară, curte mare. O să-i fie mai bine acolo.
– Ce familie?! Noi suntem familia ei! Tată, ce-ai făcut?!
Țipa, plângea, trântea ușile. Apoi s-a închis în cameră și n-a mai ieșit până dimineața. Mariana stătea în bucătărie și tăcea. Andrei stătea în cealaltă cameră și tăcea și el. Luna stătea legată de stâlp la șaizeci de kilometri și aștepta.
A trecut o lună. Apoi două. Apoi trei.
Apartamentul devenise mai curat. Nu mai era păr pe canapea, pe covor, pe haine. Nu mai era miros. Mingea, lesa, castroanele – totul fusese dus în debara, apoi Mariana scosese punga la gunoi. Andrei a văzut punga lângă toboganul de gunoi când ieșea din lift. S-a oprit. A stat. A trecut pe lângă.
Mariana găsise de lucru – vânzătoare la un magazin de obiecte sanitare, program două câte două. Nu mai vorbea despre bani. Își cumpărase pantofi noi și se dusese la coafor. Viața, după părerea ei, se îndrepta.
Ioana nu mai plângea, dar nu mai vorbea nici cu tatăl ei. Nu era rea, nu trântea ușile. Răspundea scurt – „da”, „nu”, „bine” – și se ducea în camera ei. La cină stătea tăcută, împungea mâncarea cu furculița. Înainte de culcare nu mai venea să-l sărute de noapte bună, cum făcea odată. Ușa camerei ei era mereu închisă.
Andrei observa. În fiecare zi observa. Și în fiecare zi simțea cum ceva înăuntru, sub coaste, trage și trage. Nu-l lasă.
Începuse să se trezească la cinci dimineața – din obișnuință, la ora primei plimbări. Stătea întins în întuneric și asculta liniștea. Înainte, la ora asta, Luna era deja lângă pat și scheuna încet, atingându-i mâna cu botul. Acum era tăcere.
Într-o zi, la magazin, a trecut pe lângă raftul cu hrană pentru câini și s-a oprit. A stat un minut, poate două. Apoi s-a întors și s-a dus la casă. Casiera l-a întrebat: „Sac?” N-a auzit din prima.
Se gândea la Luna în fiecare zi. Dacă trăiește. Dacă a găsit-o cineva la benzinăria aia. Gândul ăsta nu-l lăsa să doarmă. Venea noaptea, la trei, când toată casa doarme, și se așeza lângă el, și nu pleca până-n zori.
În septembrie, Andrei s-a dus înapoi la benzinărie. De ce – nu știa nici el. Poate ca să se convingă că nu mai e niciun câine acolo. Că l-a luat cineva, l-a dus, i-a dat o viață nouă.
Stâlpul era acolo. Castronul nu mai era. Lesa nu mai era. Nu mai era nimeni.
A întrebat un angajat de la benzinărie – un băiat tânăr în geacă roșie.
– N-ai văzut un câine? Ciobănesc? Era legat aici, vara.
Băiatul a ridicat din umeri.
– A fost unul, vara încă. Trei zile a stat, apoi s-a smuls și a fugit. N-am văzut încotro. Mi s-a terminat tura, dimineața nu mai era.
Trei zile. Trei zile a așteptat.
Andrei s-a urcat în mașină și a stat mult, fără să pornească motorul. Mâinile pe volan. Fruntea pe mâini. Nu plângea. Doar stătea.
Duminică. Ploaie de dimineață, măruntă, rece, urâtă. Andrei a ieșit după pâine la magazinul de la colț. Mergea repede, cu gulerul ridicat, sărind peste bălți.
S-a oprit la intrare. Pentru că lângă ușă, chiar pe betonul ud, stătea întins un câine.
Slab. Murdar. Cu smocuri de blană încâlcită ca pâsla. Urechea stângă ruptă, pe o coastă – o zgârietură lungă, acoperită de crustă. Coastele ieșeau în afară, le puteai număra. Labele murdare, roase, cu pernuțe crăpate.
Dar botul. Masca neagră, pârul alb pe piept. Și ochii. Cei întunecați, serioși, pe care îi văzuse acum patru ani la crescător.
Luna.
Stătea la ușa lui. Făcuse șaizeci de kilometri – pe șosea, prin câmpuri, prin sate, prin păduri, pe lângă alți oameni.
Și venise aici. La el. La omul care o legase de un stâlp și plecase.
Andrei stătea și se uita. Punga cu pâine îi căzuse din mână. Nu observase.
Luna a ridicat capul. L-a văzut. Coada s-a mișcat o dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată. A încercat să se ridice, dar labele din față au alunecat pe betonul ud. S-a oprit. S-a ridicat. Șovăind, pe picioare tremurânde, mișcându-și cu greu labele roase, a făcut doi pași și și-a lipit botul de genunchiul lui. Exact în genunchi. Cum făcea în fiecare seară când el venea de la muncă și stătea în hol, descălțându-se.
Andrei a căzut în genunchi, direct pe betonul murdar. A cuprins câinele cu brațele. Luna s-a lipit de el, toată – murdară, udă, slabă, tremurândă. Nu scheuna. Doar s-a lipit și a stat. Și respira greu, răgușit, în gâtul lui.
Plângea. În genunchi, într-o baltă, sub ochii întregii curți. Plângea cum nu plânsese nici la înmormântarea maică-sii. Lacrimile curgeau în tăcere, fără sunet, doar se prelingeau pe obraji și picurau pe blana murdară.
– Iartă-mă, a spus. – Iartă-mă. Iartă-mă.
Luna l-a lins pe obraz. Cu limba caldă și udă.
În lift se lipea de piciorul lui și tremura ușor.
Ușa a deschis-o Mariana. A văzut. S-a făcut palidă.
– Andrei, asta e…
– E Luna, a spus el. Și vocea lui era așa de gravă încât Mariana a dat înapoi și n-a mai spus nimic.
Din cameră a fugit Ioana. A văzut câinele. A încremenit pe hol. Apoi încet, ca într-un vis, s-a lăsat pe podea și a întins mâinile.
– Luna… Lunuța…
Câinele s-a dus la ea. Ioana a îmbrățișat-o, și-a îngropat fața în blana murdară și a izbucnit în plâns. Zgomotos, în hohote.
Andrei stătea în hol și se uita la fiică și la câine. Apoi a intrat în bucătărie, a scos o cratiță din dulap, a turnat apă și a pus-o pe jos. Luna a băut mult, lacom, stropind peste tot. A deschis frigiderul, a găsit un piept de pui, l-a încălzit, l-a sfărâmat în bucăți și l-a pus într-o farfurie. Castronul câinelui nu mai era demult.
Luna mânca încet. Cu grijă, cum făcea întotdeauna. Apoi s-a întins pe podea la picioarele lui.
Mariana stătea în ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate, și tăcea. Buzele strânse, fața albă. Apoi a spus încet:
– E numai răni. Uită-te la ea. Are nevoie de doctor.
– Mâine dimineață mergem la clinică. Acum să mănânce și să se odihnească.
Mariana a tăcut. S-a uitat la Luna, care stătea la picioarele lui Andrei și respira greu. Apoi a dat din cap și s-a dus în dormitor. Nici un cuvânt despre păr. Nici un cuvânt despre miros. Nici despre alergie, care nu existase niciodată. Poate și ea înțelesese ceva în cele trei luni. Poate văzuse ce s-a întâmplat cu fiica. Poate văzuse ce s-a întâmplat cu soțul. Sau poate doar s-a uitat câinelui în ochi și n-a găsit ce să spună.
Ioana a adus din camera ei o pătură. A întins-o într-un colț al holului. Luna s-a urcat pe pătură și s-a ghemuit. Ioana s-a întins lângă ea, direct pe podea, îmbrățișând câinele. Andrei le-a acoperit pe amândouă cu o plapumă.
Apoi a ieșit pe balcon. Ploaia se oprise. Miros a frunze ude și pământ. Seară de octombrie, întunecată, cu felinare galbene de-a lungul curții.
A scos telefonul. A deschis browserul. A tastat: „clinica veterinară nonstop”. A găsit numărul, l-a salvat. Apoi a tastat: „hrană pentru câini epuizați”. Apoi: „cum să tratezi rănile unui câine acasă”.
Din cameră a venit vocea Ioanei. Vorbea cu Luna. Ceva despre școală, despre o prietenă, despre mâine când o să iasă la plimbare, dar nu mult, să nu obosească. Luna asculta. Știa mereu să asculte.
Andrei a închis telefonul. S-a întors în hol. S-a așezat pe podea lângă fiică și câine. A pus mâna pe Luna. Sub palmă, coastele, pielea caldă, respirația neuniformă.
– Nu voi mai face niciodată asta, a spus. Nu Ioanei, nu Marianei, nu lui însuși. Lunei. – M-ai auzit? Niciodată.
Luna a deschis ochii. S-a uitat la el. Aceiași ochi – întunecați, serioși, fără reproș. A dat din coadă. O dată, scurt. Și-a închis ochii din nou.
Îl iertase înainte ca el să apuce să termine vorba.
