— Mama vine în seara asta. Definitiv. Am stabilit deja.
Oana ridică privirea de la laptop. Nu pricepu imediat ce spusese. Întrebă din priviri – se uită la soțul ei, care stătea în ușa bucătăriei și se uita în telefon, de parcă tocmai comunicase ceva neînsemnat. Că s-a terminat pâinea. Că e aglomerație pe Șoseaua Kiseleff.
— Ce înseamnă „definitiv”?
— Exact ce-am spus. — În sfârșit băgă telefonul în buzunar. — O dor articulațiile, îi este greu singură. O luăm noi.
Oana închise laptopul. Încet, cu grijă – așa cum închizi ceva fragil, ca să nu se spargă. Lucra ca analist financiar de acasă, iar masa din bucătărie îi fusese biroul de la nouă dimineața. Acum era șase și jumătate seara.
— Andrei. N-am discutat asta.
— Ce-i de discutat? — Dădu din umeri – un gest pe care ea învățase de mult să-l urască. Ușor, neglijent, de parcă vorbele ei cântăreau mai puțin decât aerul. — E mama mea. Ce, s-o las de izbeliște?
Oana se ridică. Se duse la fereastră, privi în curte – acolo copiii dădeau cu mingea, țipau, cădeau și se ridicau iar. O seară obișnuită. Numai că în piept i se strângea ceva și nu o lăsa.
— Avem un apartament cu două camere, zise ea pe un ton egal. — Unde o să stea?
— În sufragerie. Canapeaua e bună.
— Ăla e biroul meu, Andrei.
— Tu lucrezi în bucătărie. Ce diferență face?
Ea se întoarse. Se uită la el – la bărbatul ăsta cu care trăise șase ani. Stătea la frigider, îl deschisese deja și se uita înăuntru cu aerul unui om de afaceri, de parcă discuția se încheiase. Decizia luată, punct pus, putem cina.
Așa funcționa la ei cu doamna Elena. Mama hotăra – fiul executa. Oana, în schemă, era decor. Comod, funcțional, ușor de înlocuit.
Doamna Elena apăru la opt seara cu două valize și o geantă mare plină de oale. Oana nu înțelese de ce să aduci oale când te muți la oameni care au deja oale. Dar tăcu.
— Uite-mă și pe mine! — Sora intră așa cum intri în propria casă după o lungă absență. Se uită împrejur, își strânse buzele. — Andrei, uite praf pe raft. Vezi? Aici.
— Mamă, abia ai intrat…
— Doar zic. — Își scoase paltonul, îl aruncă pe cuier așa încât jumătate alunecă pe jos, și se duse să inspecteze apartamentul. Oana stătea pe hol și privea cum femeia aceasta deschide ușa dormitorului, se uită în baie, atinge perdelele din sufragerie.
— Canapeaua e tare, anunță doamna Elena fără să se uite la Oana. — Andrei, aveți o saltea de rezervă?
— Găsim, mamă.
— Și e frig aici. Și radiatorul nu încălzește bine?
— Încălzește normal, zise Oana.
Soacra se uită la ea – prima dată de când trecuse pragul. O privire lungă, evaluatoare, cum te uiți la piață la un produs neproaspăt.
— Ei, poate ție ți-e bine. Eu îngheț.
Andrei căuta deja o pătură veche din debara. Oana se duse în bucătărie. Se așeză. Deschise laptopul, îl închise. Îl deschise iar. Cifrele de pe ecran nu se legau în niciun sens.
Din sufragerie, doamna Elena îi povestea fiului că vecina Claudia vânduse în sfârșit casa de la țară, și bine făcuse, și în general a te ține de proprietăți e o prostie, uite ea, de exemplu, dă totul ușor. Oana se gândi că soacra nu dăduse nimic ușor în viață. Fiecare favoare și-o amintea ani de zile și o cerea înapoi cu dobândă.
Prima săptămână fu ca o inundație lentă. La început apa venea pe nesimțite – glezne, genunchi. Încă se putea face că nu e nimic ieșit din comun.
Doamna Elena nu lucra – era la pensie și era foarte mândră de asta. Toată ziua stătea pe canapea cu telefonul, se uita la tot felul de videoclipuri la volum maxim, uneori suna prietenele și relata pe larg, cu patos, destinele altora. Nu spăla vasele după ea. Nu ștergea firimiturile de pe masă. Într-o zi, Oana găsi în chiuvetă o tigaie nespălată în care, după miros, se prăjise ceva încă de ieri.
— Doamnă Elena, ați putea să vă spălați vasele?
— Sunt obosită. Articulațiile, răspunse ea fără să ridice privirea din telefon.
— Tocmai ați făcut o jumătate de oră de cumpărături.
— Aia e altceva.
Andrei îi spuse Oanei seara că ar putea fi mai blândă. Mama e bătrână, bolnavă, trebuie să înțelegi situația. Oana înțelese – tăcu. Dar înăuntrul ei ceva marcă momentul acesta. Îl salvă, cum salvezi un fișier important.
După trei zile, doamna Elena rearanjă mobila din sufragerie. Pur și simplu mută fotoliul lângă fereastră, iar măsuța de cafea lângă canapea. Oana află când veni în sufragerie după agendă și descoperi că totul era altfel.
— De ce-ați mutat?
— E mai comod. Am nevoie de lumină pentru citit.
— E o cameră comună.
— Și ce? N-am aruncat nimic. — Soacra nici măcar nu se întoarse. — Andrei nu se opune.
Andrei, desigur, nu se opunea. Andrei nu se opusese niciodată la nimic care-o privea pe mama lui. Crescuse într-o familie unde cuvântul doamnei Elena era legea naturii – ca gravitația, ca schimbarea anotimpurilor. Să-l combați n-avea sens.
Oana stătea în mijlocul sufrageriei mutate și se gândea că acum șase luni ea și Andrei se duseseră să vadă un apartament cu trei camere într-un bloc nou. Ei îi plăcuse – luminos, cu bucătărie mare, cu vedere spre parc. Andrei spusese că e scump, să așteptăm. Acum înțelegea că el știa deja atunci. Pur și simplu nu spusese.
Nu fusese o idee spontană. Fusese un plan.
În ziua a zecea, doamna Elena găsi în frigider iaurtul Oanei – scump, comandat special, fără zahăr, cu probiotice, pentru că Oana avea grijă la alimentație – și îl mâncă. Pur și simplu îl luă și îl mâncă. Iar ambalajul gol îl puse înapoi.
Oana deschise frigiderul dimineața, văzu ambalajul gol, închise frigiderul. Stătu o secundă. Deschise iar – poate i se păruse. Nu. Era gol.
— Doamnă Elena, ați mâncat iaurtul meu?
— Care iaurt? — Soacra se uita nevinovat, aproape surprinsă. Asta știa s-o facă – să aibă fața omului acuzat pe nedrept.
— Ăla alb, în borcănel mic. Era pe raftul al doilea.
— Am crezut că e comun.
— La noi nimic nu e „comun” fără să întrebi.
— Of, ce te agiți așa. — Doamna Elena făcu un gest cu mâna. — Un iaurt. Mare pagubă.
Seara, Andrei spuse iar că Oana se ia de fleacuri. Mama n-a făcut-o intenționat. Trebuie să vă obișnuiți să trăiți împreună, durează. Oana se uită la el lung și nu răspunse.
Se gândea deja. Calcula. Estima.
Aventurile soacrei nu se terminară aici.
Parfumul stătea pe noptieră de o lună – franțuzesc, într-un flacon greu de culoarea chihlimbarului vechi. Oana și-l cumpărase de ziua ei, alesese îndelung, mirosise mostrele în magazin, recitise descrierile. Nu era doar un parfum – era o bucurie personală mică, din cele care în ultima vreme se împuținau.
Într-o dimineață, flaconul nu mai era pe noptieră.
Oana îl găsi pe jos, pe hol. Mai exact, ce mai rămăsese din el – cioburi, bălți chihlimbarii pe parchet, un miros puternic care impregnase tot holul și nu se mai ducea.
Doamna Elena stătea pe canapea cu telefonul.
— Ce s-a întâmplat cu parfumul meu?
— A căzut. — Scurt, fără intonație, cum raportează un om căruia nu-i pasă.
— Cum a ajuns pe hol?
— L-am luat să mă uit. Flaconul era alunecos, mi-a scăpat.
Oana se așeză pe vine, adună cioburile într-un ziar. Mâinile îi erau calme – ea însăși se miră de această liniște. Înăuntru ceva se strângea și pulsa, dar pe dinafară – nici o mișcare în plus.
— Ați luat lucrurile mele fără voie.
— L-am luat să mă uit, nu l-am furat. — Doamna Elena ridică în sfârșit privirea din telefon, și în ochi îi era acea expresie – ușoară iritare a omului pe care-l deranjezi cu fleacuri. — Mare tragedie. Un parfum. Îți cumperi altul.
— Pe banii dumneavoastră?
Soacra tăcu. Se întoarse la telefon.
Seara, Andrei spuse că mama n-a făcut intenționat, că trebuie să-ți pui lucrurile deoparte dacă sunt așa de valoroase. Oana înregistră și această discuție în același dosar interior care devenea din ce în ce mai greu.
Cuptorul cu aer cald îl cumpărase acum doi ani – citise multă vreme recenzii, comparase modele, în cele din urmă luase unul bun, nemțesc, cu timer și mai multe programe. Gătea în el aproape zilnic: aripioare de pui, legume, pește. Andrei spunea că e cel mai bun lucru pe care-l cumpărase vreodată pentru bucătărie.
Vineri, Oana se întoarse de la birou – mergea o dată pe săptămână la întâlniri – și găsi în bucătărie un miros caracteristic de plastic ars. Cuptorul stătea pe masă cu capacul deschis. Înăuntru era ceva negru și de nerecunoscut.
— Ce-ați gătit în el?
— Cartofi. — Doamna Elena stătea la aragaz cu aerul independent. — L-am pus și am uitat. Se întâmplă.
— L-ați pus la temperatura maximă?
— Nu mă pricep la aparatele astea. Eu acasă am aragaz obișnuit.
Oana luă cuptorul, îl duse în baie, îl examină. Rezistența era arsă. Carcasa topită pe o parte. Nereparabil.
— Doamnă Elena, aparatul ăsta a costat opt sute de lei.
— Și ce vrei de la mine? Să plătesc? — În vocea soacrei apăru un ton nou – nu doar iritare, ci ceva mai tăios. Aproape sfidare. — Sunt pensionară. Bolnavă. N-am banii ăștia.
— Vreau să nu mai atingeți lucrurile mele.
— Sunt în familia mea! — Doamna Elena ridică glasul – prima dată atât de deschis, iar Oana simți că iată, fața adevărată. Cea pe care soacra o ținuse ascunsă până atunci. — Andrei e fiul meu! E apartamentul lui!
— E apartamentul nostru. Proprietate comună, dacă vă interesează.
Doamna Elena tăcu. Din nou expresia aceea nevinovată – de femeie în vârstă, ofensată, neînțeleasă, obosită. Știa să schimbe instant, cum schimbi canalul.
Andrei, când află, îi explică îndelung Oanei că mama voise să ajute, că nu e obișnuită cu tehnica, că trebuia să fi băgat cuptorul mai la adăpost. Oana îl asculta, se uita la chipul cunoscut și se întreba: oare chiar crede asta? Sau spune ce e mai ușor?
Nu înțelese niciodată. Probabil era același lucru.
Perdeaua din dormitor era de in, gri-albastră, cu un motiv geometric fin. Oana o comandase special – să se potrivească cu pereții, cu cuvertura. O prinsese singură, drept, cu inele care alunecau ușor pe tijă.
Descoperi ruptura sâmbătă dimineața – lungă, oblică, de la marginea de sus aproape până la mijloc. De parcă cineva trăsese brusc și puternic.
Doamna Elena micul dejun în bucătărie – mânca covrigi aduși de acasă, bea ceai, se uita în telefon. La întrebarea despre perdea nu răspunse imediat.
— Am atins tija. S-a agățat perdeaua.
— De ce-ați intrat în dormitorul nostru?
— Am trecut pe lângă, m-am uitat. Ce, nu se poate?
— E dormitorul nostru.
— Of, ce secrete. — Doamna Elena făcu un gest cu covrigul. — Mare lucru, o perdea. O coși.
Oana ieși din bucătărie. Intră în dormitor, închise ușa, se așeză pe pat. Se uită la perdeaua ruptă, care atârna strâmb și lăsa să intre prea multă lumină.
Trei săptămâni. În trei săptămâni – parfumul, cuptorul, perdeaua. Și astea doar cele vizibile imediat. Câte mărunte, nevăzute – mutate, deplasate, atinse de mâini străine fără voie?
Oana scoase telefonul, deschise notițele. Acolo era deja o listă – începuse s-o țină în a doua săptămână, fără să știe de ce. Pur și simplu nota. Data, ce s-a întâmplat, reacția lui Andrei. Metodic, ca un raport de serviciu.
Adăugă trei rânduri noi.
Apoi deschise altă aplicație – motorul de căutare. Scrise: chirie apartament o cameră, cartierul Dristor. Se uită la cifre. Închise. Deschise din nou.
Dincolo de ușă, doamna Elena dădu la maximum volumul unui nou videoclip. Vocea din telefon striga ceva vesel despre reduceri la un magazin. Andrei, în sufragerie, râdea de ceva împreună cu mama.
Oana stătea în dormitor cu perdeaua ruptă și calcula. Nu doar banii – deși și pe ăia. Calcula zilele. Se calcula pe ea însăși.
Și ceva înăuntrul ei, care tăcuse mult timp, începea să vorbească din ce în ce mai clar.
Totul se întâmplă duminica.
Oana plecase dimineața la mall – avea nevoie de perdele noi în dormitor, și voia să le cumpere singură, să aleagă în liniște, fără comentarii străine. În mall era lumină și gălăgie, mirosea a cafea și a patiserie proaspătă. Se plimba între rafturile cu țesături, atingea materialul, se uita la culori.
Lângă ea stătea un tânăr cuplu – alegeau împreună, se certau în surdină, râdeau. Fata spunea: „Uite astea, vezi, sunt perfecte”. Băiatul făcea o grimasă, apoi accepta, și amândoi râdeau iar.
Oana se uită la ei mai mult decât trebuia. Apoi luă materialul ales, se duse la casă.
În buzunar îi vibră telefonul. Andrei.
— Când te întorci?
— Peste o oră. De ce?
— Mama vrea să treci pe la magazin. Spune că are nevoie de bomboanele ei preferate. Notează denumirea.
Oana se opri în mijlocul culoarului. În jur trecea lume, cineva o lovi cu un cărucior, își ceru scuze. Ea nu se mișcă.
— Andrei, zise ea foarte calm. — N-o să fac asta.
— Oană, ei bine, nu poate singură, articulațiile…
— Andrei. Nu.
Băgă telefonul în poșetă și se duse la casă. Plăti, ieși afară. Stătu o secundă, lăsând soarele să-i bată în față. Apoi scoase din nou telefonul și deschise notițele.
Lista era lungă.
Acasă se întoarse la două și jumătate. În apartament mirosea a ceva prăjit – doamna Elena stătea la aragaz și amesteca ceva, vorbind tare la telefon cu o prietenă. Pe masă erau răspândite toate cele trei plăci de tăiat ale Oanei, deși pentru o tigaie ar fi fost de ajuns una.
— Sunt plăcile mele, zise Oana intrând în bucătărie.
— Le folosesc, răspunse soacra în telefon, referindu-se la Oana, deși vorbea cu prietena. Dincolo, cineva râse.
Oana duse perdelele în dormitor. Se întoarse în bucătărie, puse ibricul la foc. Andrei stătea în sufragerie cu laptopul și se prefăcea că lucrează, dar după sunete se vedea că se uita la fotbal.
Doamna Elena termină convorbirea, se întoarse spre Oana.
— M-am gândit. Canapeaua din sufragerie e cam mică. Ar trebui să cumpărăm alta. Andrei a zis că vă permiteți.
— Andrei a zis.
— Păi da. La Dedeman sunt unele bune. Am văzut în telefon.
Oana se uită la soacră. La fața aceea – sigură pe sine, obișnuită să i se îndeplinească dorințele. Își aminti parfumul pe jos. Cuptorul ars. Perdeaua ruptă. Lista din telefon.
— Doamnă Elena, zise ea, — vreau să înțelegeți ceva. N-o să cumpăr canapea.
— De ce?
— Pentru că nu sunt obligată.
Soacra deschise gura, dar Oana mergea deja spre sufragerie.
— Andrei, trebuie să vorbim.
El închise laptopul – era fotbal, ghicise – și se uită la ea cu expresia omului care deja s-a săturat de discuție.
— Oană, dacă e vorba de canapea…
— E vorba de tot. — Se așeză în fața lui, își puse mâinile pe genunchi. — Vreau să-mi răspunzi sincer la o întrebare.
— Poftim.
— Ai de gând să schimbi ceva?
El tăcu. Mult – mai mult decât era nevoie pentru un răspuns cinstit. Apoi zise:
— Mama e bolnavă. N-o pot da afară.
— Nu-ți cer s-o dai afară. Îți cer să fii soț, nu doar fiul ei în primul rând.
— E mama, Oana. Înțelegi ce înseamnă asta?
— Eu sunt soția. Tu înțelegi ce înseamnă asta?
El își feri privirea. Deschise laptopul din nou.
Gata. Ăsta era răspunsul.
Ea îi strânse lucrurile metodic, fără grabă, cum faci ceva hotărât de mult. Scoase din dulap – cămăși, blugi, treninguri – le așeză pe pat în grămezi. Apoi scoase din debara o valiză mare, exact cea cu care fuseseră în Barcelona acum trei ani. O deschise, începu să aranjeze.
Andrei apăru în ușa dormitorului, văzu și îngheță.
— Ce faci?
— Te strâng.
— În ce sens?
— În sensul bun. — Ea scoase de pe umeraș sacoul lui, îl împături cu grijă. — Vrei să trăiești cu mama – trăiește. Numai că nu aici.
— Oană, vorbești serios?
— Absolut.
El stătea și se uita cum ea pune hainele în valiză. Ea nu se grăbea, nu le arunca – le aranja drept, cum știa ea. La un moment dat el făcu un pas în față, dar ea se uită la el așa că se opri.
— E apartamentul nostru, zise el în cele din urmă. — Nu plec nicăieri.
— Atunci pleacă ea. Alege.
Din sufragerie, doamna Elena dădu drumul la televizor. Tare, ca de obicei. Un talk-show în care toți strigau și se întrerupeau.
Andrei tăcea.
Oana închise valiza, o puse lângă perete. Luă de pe scaun geaca lui, o atârnă deasupra. Apoi trecu pe lângă el pe hol, își puse pantofii și deschise ușa de la intrare.
Larg. Până la capăt.
— Andrei, strigă ea din hol. — Am deschis ușa.
El ieși din dormitor. Văzu valiza la picioarele ei, ușa deschisă, fața ei – calmă, fără lacrimi, fără tremur în voce. Asta, se pare, îl sperie cel mai mult.
Din sufragerie apăru doamna Elena. Se uită la valiză, la ușa deschisă, la Oana.
— Andrei, zise ea cu o intonație de parcă vorbea unui copil: nu asculta de străini, vino la mine.
Și el făcu un pas. Spre ea.
Oana privi pasul acela – mic, aproape imperceptibil. Dar care spunea foarte multe.
— Bine, zise ea încet. — Atunci ieșiți amândoi.
Andrei se întoarse – în ochi îi apăru ceva asemănător cu teama sau cu înțelegerea care venise prea târziu.
— Oană…
— Valiza e pe hol. Restul poți să iei oricând nu sunt acasă. — Scoase telefonul fără să se uite la el. — Te sun pentru acte.
Doamna Elena deschise gura – și o închise. Ceva în vocea Oanei, în poziția ei, în felul cum stătea la ușa deschisă nu lăsa loc de negocieri. Soacra știa să simtă unde presiunea funcționează și unde nu. Aici nu funcționa.
Andrei luă valiza. Încet, ca în vis. Doamna Elena își puse paltonul – tăcută, cu buzele strânse, cu aerul unei femei profund ofensate.
Ieșiră.
Oana închise ușa. Întoarse cheia. Stătu o secundă în tăcerea holului – tăcere adevărată, fără televizor, fără voci străine, fără miros de mâncare străină.
Apoi se duse în bucătărie, puse ibricul, deschise laptopul.
Afară trăia un oraș obișnuit de duminică. Undeva strigau copii, treceau mașini, cineva râdea pe scara blocului vecin.
Oana turnă ceaiul, înconjură cana cu ambele mâini și se uită pe fereastră.
Pentru prima dată într-o lună, se simțea în pace.
Au trecut trei săptămâni.
Oana mută masa din sufragerie înapoi lângă fereastră – acolo unde stătuse înainte de toate astea. Agăță perdele noi în dormitor. Își cumpără alt parfum – mai deschis, cu note de ceai alb și cedru. Îl puse pe noptieră.
Andrei scrise o dată – scurt, fără litere mari, cum scriu oamenii cărora le este jenă: putem vorbi? Ea nu răspunse imediat. Apoi scrise: Prin avocat. El nu mai scrise.
Doamna Elena sună o singură dată. Începu cu ofensa, trecu la plângeri despre articulații, apoi spuse că Oana a distrus o familie și că i se va întoarce. Oana ascultă un minut, apoi zise: Doamnă Elena, nu mă mai sunați. Și închise.
Telefonul amuți.
Seara, ea lucra la masa ei de lângă fereastră – în liniște, cu o cană de ceai, cu muzica în surdină. Uneori rămânea până târziu – nu pentru că trebuia, ci pentru că îi plăcea. Pentru că era seara ei, masa ei, liniștea ei.
Vineri, colegul Dumitru scrise pe chatul de serviciu: E o cafenea bună pe strada Lipscani, mergi acolo? Ea se gândi o secundă și răspunse: Nu. Dar putem încerca. Se întâlniră sâmbătă, stătură două ore, vorbiră despre muncă și orașe, despre unde și-ar dori să locuiască. Nimic deosebit – și tocmai de aceea era ușor.
Acasă se întoarse la amurg. Deschise ușa, intră în apartament, aprinse lumina.
Totul era la locul lui.
La locurile ei.
Își scoase geaca, o agăță în cuiul din dreapta – pentru că așa îi era ei comod, nu pentru că cineva hotărâse pentru ea. Trecu în bucătărie, deschise frigiderul. Acolo era iaurtul – alb, în borcănelul mic, pe raftul al doilea.
Nesfârșit.
Oana îl luă, îl deschise, stătu lângă fereastră. Dincolo de geam se aprindeau luminile în blocurile din față, orașul intra în regim de seară, tăcut și uniform.
Mâncă iaurtul până la capăt. Încet, cu plăcere.
Și zâmbi – așa, fără motiv, sau cu toate motivele deodată.
