Vecinii râdeau când portarul Gheorghe a început să hrănească o pisică vagaboandă la intrarea blocului. Ea se culca în fiecare zi la aceeași ușă. Nimeni nu s-a întrebat de ce.
Gheorghe mătura curtea de la șase dimineața, ca întotdeauna. Mătura zgâria asfaltul ud, iar sunetul acela devenise de mult ceasul deșteptător pentru primele trei etaje. Frunzele miroseau a umezeală acrișoară, deși era aprilie.
Pisica stătea pe ultima treaptă a scării.
Tricoloră, slabă. Blana i se încâlcea pe coaste, iar coastele i se vedeau și de la distanță. Se uita la Gheorghe cu ochi verzi și deschidea gura fără sunet, de parcă miauna, dar cineva dăduse volumul la zero.
El se opri și sprijini mătura de perete. Se ghemui, simțind cum îi scrâșnesc genunchii de frigul dimineții.
– Și de unde ai apărut?
Ochii verzi clipiră. Gura se deschise și se închise din nou, fără niciun sunet.
A doua zi dimineața, ea stătea în același loc. La fel și peste o zi. Gheorghe aduse de acasă o farfurioară de aluminiu și resturile de pui de ieri. Pisica mânca încet, cu urechile lipite, de parcă aștepta o capcană. După masă, nu pleca.
Urcă treptele și se întinse la ușa apartamentului doisprezece. Exact la doisprezece, nu la treisprezece și nici la zece.
În a treia zi, Gheorghe observă acest obicei. În a cincea, nu mai considera coincidență.
Elena de la etajul patru ieși luni cu sacul de gunoi și se opri, holbându-se la farfurioara de pe trepte.
– Domnule Gheorghe, i-ați făcut aici un restaurant întreg?
– O hrănesc, – dădu el din umeri și continuă să măture.
Elena nu se lăsă.
– Ei, uite, începe. Purici, murdărie, blană peste tot. La familia Mironescu de la etajul trei au un copil mic, v-ați gândit?
Vorbea tare, cu încredere, iar parfumul ei dulceag învingea chiar și mirosul de asfalt umed. Unghiile roșii sclipeau când a schimbat sacul în cealaltă mână.
Ion de la etajul doi fuma lângă copertină în pantaloni de trening întinși. Zâmbi printre fum.
– Gheorghe, ești adevăratul șoptitor de pisici. Poate îți spune și numerele la loto?
Gheorghe tăcu. Apoi spuse încet, fără să se adreseze cuiva anume:
– Pisica asta n-a venit întâmplător.
Elena pufni. Ion trase adânc din țigară și expiră încet, privind în altă parte.
– Filozof, – murmură și urcă.
Mătura continuă să zdrăngăne. Pisica stătea la ușa apartamentului doisprezece, cu labele subțiri sub ea, și nu-și lua privirea de la prag. Tăcută.
Maria din apartamentul doisprezece trăia singură. Trecuse de șaptezeci, nimeni nu știa exact, pentru că nu sărbătorea ziua de naștere și nu primea oaspeți. Mică, uscățivă, mereu cu o basma albastră și un palton gri vechi.
Înainte, cobora în fiecare dimineață după pâine. Gheorghe o vedea cum se ținea de balustradă cu ambele mâini și punea piciorul pe treaptă cu grijă, de parcă verifica gheața. Se întorcea cu o pâine în pungă și cu lapte. Uneori dădea din cap, alteori trecea tăcută.
El încercă să-și amintească când a văzut-o ultima dată. Acum două zile. Sau mai mult.
După moartea soției, Gheorghe prinsese obiceiul să asculte la ușile altora. Patru ani de acest obicei.
La etajul doi, se opri lângă ușă. Vopseaua de jos se cojise până la lemn. În spatele ușii era liniște.
Pisica stătea la picioarele lui și se uita la ușă fără să clipească.
Miercuri, s-a întâlnit cu Elena pe scară.
– Ați văzut-o pe doamna Maria de mult?
– Pe cine? A, de la doisprezece, – Elena își aranjă părul. – Nu. E mereu la ea, retrasă. Poate a plecat undeva.
– N-are rude.
– Păi, – Elena dădu din mâini. – Atunci nu iese. E încă frig.
Afară erau paisprezece grade. Gheorghe nu mai zise nimic. Tocurile Elenei bătură în jos, iar parfumul se risipi pe scară, ca și cum n-ar fi fost.
El se întoarse la ușă. Se aplecă, lipi urechea de crăpătură. Nimic. Sau aproape nimic.
Pisica scoase un sunet. Pentru prima dată în tot acest timp. Încet, răgușit, de parcă gâtul uitase cum se face, dar încercase. Un „miau” slab, mai mult o suflare.
Gheorghe se ghemui și mângâie blana de pe spinarea ei. Coastele i se numărau una câte una, ca spițele unui gard vechi.
Pisica nu-și luă ochii de la gaura cheii.
Bătu dimineața și seara, și în timpul zilei. Nimeni nu deschidea.
Ion fuma pe palier și privea.
– Gheorghe, serios, nu-ți bate capul. Bătrânii uneori nu vor să socializeze, asta e. Bunica mea s-a închis odată o lună întreagă – se pare că se uita la un serial.
– Doamna Maria n-are televizor.
Ion tăcu, mormăi ceva neclar și dispăru în spatele ușii sale.
A doua zi, Gheorghe spăla podelele la parter când de sus izbucni un sunet. Nu era un mieunat.
Cârpa udă îi alunecă din degete și plesni pe treaptă.
Urcă în fugă, câte două trepte.
Pisica stătea la ușa apartamentului doisprezece.
La treisprezece, se auzi un clic – vecina ieși.
– Ce se întâmplă?
– Sunați la ambulanță, – spuse Gheorghe răspicat, fără pauză. – Și la pompieri. Trebuie spartă ușa.
– Ce, nu se poate așa…
– Sunați. Acum.
Mâinile îi erau ude de la cârpă. Le șterse de geacă; plasturele de pe cot se udă.
Ușa fu spartă în douăzeci de minute. Se deschise cu un scârțâit sec, iar aerul greu și închis năvăli pe scară. Gheorghe intră primul.
Maria zăcea pe podea în hol, între bucătărie și cameră. Papucul de la piciorul stâng stătea lipit de perete, ca și cum fusese așezat intenționat. Lângă ea, cioburile uscate ale unui pahar, iar pe linoleum rămăsese o pată albicioasă de la apa care se evaporase.
Telefonul era pe noptieră în cameră. La un metru și jumătate de mâna întinsă. Un metru și jumătate care s-au dovedit prea departe.
Medicii aveau să spună mai târziu: fractură de col femural, deshidratare. Încă o zi și n-ar mai fi ajuns la timp.
Când o coborau pe targă, Maria era conștientă. Buzele crăpate, ochii tulburi, fața cenușie. Dar nu se uita la medici, nici la vecinii de pe balustradă.
Se uita la pisica care tăcea din nou pe treapta de jos. Gura întredeschisă. Fără sunet.
Degetele de pe pătură se mișcară, abia vizibil.
– Gheorghe, – șopti. – Hrăniți-o, vă rog.
Gâtul i se strânse atât de tare încât doar dădu din cap.
Ușile ambulanței se închiseră, girația coloră curtea în roșu și albastru și plecă. Elena stătea într-o parte, cu palma la gură. Ion stătea pe bancă, sprijinit în coate pe genunchi.
Dimineața, Gheorghe ieși în curte la șase, ca întotdeauna.
Farfurioara de la intrare era plină. Lângă ea stătea un al doilea castron, verde, din plastic, evident din bucătăria cuiva. Era apă curată.
Ridică ochii spre geamurile întunecate. Niciunul nu era luminat. Dar la etajul cinci, o fereastră scârțâi.
Mătura începu din nou să zdrăngăne pe asfalt. După zece minute, ieși Elena. Fără machiaj, într-o geacă peste cămașa de noapte. Se opri pe trepte și rămase nemișcată, privind pisica care mânca din castron.
Stătu. Se aplecă și mângâie blana încâlcită pe spinare. Repede, aproape pe furiș.
Apoi se duse la tomberoane, fără să se uite înapoi.
Ion coborî mai târziu cu o pătură în carouri, rulată.
– Gheorghe, – tuși. – Poftim. Dacă noaptea… e frig. E veche, dar am spălat-o.
O lăsă pe treaptă și plecă fără să aștepte răspuns. Gheorghe întinse pătura pe treaptă. Pisica o mirosi, bătu cu labele, se făcu ghem și închise ochii.
În curte mirosea a frunze ude și a ceva în plus.
Farfurioara stătea la intrare, cu mâncare. Și nimeni nu mai râdea.
