Acum câțiva ani, la poarta bazei de agrement de lângă lacul din Codri, în loc de „bună ziua”, cumnata mea, Rodica, a anunțat: „Pe copiii tăi îi pui pe paturi pliante. Sunt tineri, au oasele moi. Dar Radu are nevoie de un pat adevărat, că îl doare spatele.”
— Nu face față, Lăcri. Mama a zis că e cabană mare.
Am lăsat încet mâinile pe volan și am privit prin parbriz.
Veniserăm cu soțul meu și cu copiii la baza asta de agrement, lângă lacul din mijlocul pădurii. Un loc liniștit, o căsuță de lemn pentru patru persoane, plătită de mine acum două luni. Răgazul mult așteptat, smuls cu greu din programul de muncă.
Și acum, la poarta sculptată a bazei, care bloca intrarea, stătea o adevărată caravană de rude.
Rodica, sora lui Ionuț, se sprijinea victorioasă pe o valiză uriașă.
Lângă ea, Radu, cumnatul meu, călca stingher dintr-un picior în altul, înarmat cu o pungă de cărbuni și un pachet de cârnați ieftini.
Ceva mai încolo, ca un general care trece în revistă trupele, se înălța soacra mea, Ruxandra.
Coronița acestei compoziții erau cei doi copii ai Rodicăi, care deja se loveau unul pe altul cu o sticlă de limonadă galbenă ca veninul, de doi litri, capabilă să dizolve rugina.
Cum zicea un proverb românesc: dacă ți se pare că încerci să fii păcălit, înseamnă că deja ai fost.
Am coborât din mașină. În timp ce scoteam gențile din portbagaj cu Ionuț, Rodica s-a apropiat de copiii mei și le-a spus:
— Voi nu sunteți mici, pe paturile pliante e bine, dar unchiul Radu nu-și strică spatele.
— Ce surpriză plăcută, am spus eu cu voce neutră. — Parcă nu așteptam pe nimeni.
— Of, Lăcrioară, suntem familie! a intervenit imediat Ruxandra, făcând un pas înainte și activând cu măiestrie modul „sfântă nevinovăție”. — Când am aflat că mergeți la natură, am sunat-o imediat pe Rodica. Ce, să stăm în orașul ăla înăbușitor, în timp ce voi respirați oxigen? Împreună e mai vesel!
— Cabana e pentru patru persoane, Ruxandra, am ripostat calm, simțind cum în interior mi se strânge un arc rece și calculat. Fără isterii. Doar observație.
— Am rezolvat eu totul, a declarat Rodica cu un aer care sugera că cabana mea plătită nu era o rezervare, ci o ciornă a planurilor ei.
Îndreptându-și pălăria de plajă cât o antenă parabolică, a adăugat:
— Mama doarme în dormitor, are nevoie de liniște. Noi cu Radu stăm pe canapeaua din sufragerie. Voi, cu Ionuț și copiii, vă descurcați cumva.
Comportamentul rudelor semăna cu o invazie de lăcuste: nu cer permisiunea, ci doar vin și îți mănâncă recoltele.
Din ușile de sticlă ale administrației a ieșit o fată drăguță cu o tabletă.
— Bună ziua! Sunteti Lăcrămioara? mi-a zâmbit ea. — Rezervarea e pe numele dumneavoastră. Și ăștia, înțeleg, sunt surpriza?
Fata a privit spre Rodica.
— Da, da, noi suntem! a dat din cap vesel cumnata. — Lăcri, m-am mișcat puțin să-ți fac mai puțină bătaie de cap. Am comandat sauna pentru două seri, că de ce să fim ca niște străini? Și am ajustat meniul. Știu că faci niște mititei buni, dar am adăugat și păstrăv la grătar și un platou de mezeluri fine.
— Rodica a sunat azi-dimineață și a lăsat o comandă pentru saună și meniu, a explicat politicos administratoarea, uitându-se la mine. — Dar rezervarea e pe numele dumneavoastră, așa că fără confirmarea dvs. nu facem nimic.
Generozitatea pe banii altuia e cea mai rapidă cale să fii considerat filantrop.
— Inițiativă minunată, Rodica, am zâmbit atât de dulce încât Ionuț, lângă mine, s-a încordat. Știa zâmbetul ăsta. De obicei, după el, cineva rămânea fără iluzii.
— Dacă confirmați, ținând cont de plata suplimentară pentru trei oaspeți în plus, paturi pliante, saună și comanda specială la bucătărie, mai aveți de plată două mii opt sute patruzeci de lei, a anunțat administratoarea cu eficiență.
Rodica și-a ridicat grațios umărul și s-a uitat semnificativ la mine.
Ruxandra și-a încrucișat mâinile pe piept, așteptând să scot docil portofelul.
Paradoxul legăturilor de rudenie: cu cât îmbrățișarea la întâlnire e mai strânsă, cu atât mai adânc îți caută prin buzunar.
— Domnișoară, m-am întors spre administratoare, iar vocea mea a devenit rece și fermă. — Confirm doar rezervarea mea. E plătită integral. Suntem patru.
Am făcut o pauză, privind în ochii uluiți ai cumnatei.
— Iar acești oameni minunați sunt o companie separată. Vă rog să le faceți factură separată pentru cazare, păstrăv, saună și platoul de mezeluri fine. Pe numele Rodicăi.
Toți au tăcut. Atât de adânc, încât se auzea ciocănitoarea din pădure.
— Lăcri, ce faci? vocea Rodicăi s-a frânt jalnic. Pălăria îi alunecase pe o parte. — Noi n-avem bani decât de benzină și înghețată! Am venit în vizită!
— Atunci nu e vacanță, Rodica. E o plimbare până la poartă, am spus răspicat. — În vizită se vine cu invitație. Și cu o prăjitură. Voi ați venit la o sărbătoare străină cu un pachet de cârnați ieftini și poftă de trei mii de lei.
— Lăcrămioara! Cum nu ți-e rușine! a țipat Ruxandra, învinețindu-se. — Suntem familie! Rudă! Ionuț, tu de ce taci? Pe mama și pe sora ta le dai afară?
Ionuț a făcut un pas înainte. Nu țipa, dar în tonul lui s-a auzit un sunet de metal.
— Familie, mamă, sunt cei care respectă limitele altora. Lăcri a muncit jumătate de an să organizeze vacanța asta pentru noi și copii. Ați venit fără invitație, ați încercat să mutați copiii mei pe paturi pliante și să-i puneți soției mele nota de plată pentru delicatesele voastre. Asta nu e familie. E o încercare de a ne lua cu asalt.
— Păi, noi am vrut să facem o surpriză! Ionuț, tu însuți ne-ai rugat să venim! a încercat Rodica să se răsucească. Scuzele ieșeau din ea ca puf dintr-o pernă ruptă.
— Radu, Ionuț a aruncat o privire grea asupra cumnatului. — Despre „ne-ai rugat să venim” – e un alt fel de turism. Se numește „s-a invitat singur”.
Fața lui Radu s-a lungit. S-a uitat la punga lui singuratică de cărbuni, apoi la soția lui.
— Poate că n-aș fi venit, a mormăit Radu. — Tu ai spus că Ionuț ne-a invitat și că totul e plătit.
Iluzia s-a prăbușit definitiv. Nerușinarea a eșuat în fața tuturor.
Radu s-a întors în tăcere și a pornit spre mașina lui, fără măcar să încerce să-și ajute soția cu valiza ei uriașă.
Copiii Rodicăi au încetat să se mai lovească cu sticla și, pentru prima dată, au rămas nemișcați, privind în tăcere la mamă.
Iar Ruxandra, care vorbise atât de deșănțat despre „familie”, s-a întors brusc spre mașină, prefăcându-se că studiază cu mare interes pinii. Să plătească ea din pensie acest banchet, evident că nu intenționa.
— Dacă vă răzgândiți, mai este o căsuță liberă, a spus calm administratoarea în spatele Rodicăi, rămasă pierdută. — Avansul e o sută la sută.
Am mers pe aleea îngrijită spre cabana noastră.
În spate, băteau portierele mașinii, motorul urla sfâșietor. Am tras adânc aerul curat al pădurii.
Lângă prispă, Ionuț m-a cuprins pe umeri și m-a strâns la el.
— Știi, a zâmbit el. — Totuși, o vacanță excelentă iese.
— Desigur, am zâmbit eu, privind cum copiii noștri aleargă țipând de bucurie spre lac. — Hai, soțule. Ne așteaptă liniștea cuvenită.
Iar dincolo de gard, înghițind praful sărbătorii altora, pleca acea caravană care învățase pentru totdeauna o regulă simplă: în familia asta, confortul străin nu se mai plătește cu paturi de copii și cu cardul meu.
