— Ascultă, vecine, de mult nu l-am mai văzut pe motanul vostru pe scară. Cum mai e? Trăiește, sănătos?
Vecinul, auzind de pisică, s-a înviorat brusc și a zâmbit larg:
— Păi, a dispărut de câteva zile. Și slavă Domnului!
— De ce slavă Domnului? — a încercat Nicolae să pună întrebarea cu vocea cât mai neutră. Deși înăuntrul lui clocotea.
*****
În ultimele două săptămâni, Nicolae observase că vecinii săi își aruncau adesea motanul pe scară. Da, exact: îl luau de ceafă și îl dădeau afară.
Uneori făcea asta stăpânul pisicii. Alteori, stăpâna.
Iar alteori…
…motanul ăsta nenorocit îi trecea pe lângă nas, chiar în fața lui.
— Mai cu grijă! — i-a făcut Nicolae observație vecinei. Dar ea nici n-a vrut să asculte.
În loc să-și ceară scuze pentru purtarea ei, femeia l-a privit chiorâș și a trântit ușa.
Mai exact, a izbit-o cu atâta forță, încât geamurile de pe scară s-au zguduit, iar în fundația blocului, cu siguranță, a apărut câte o fisură, poate chiar două. La început, Nicolae credea naiv că vecinii lui excentrici își lasă motanul doar să iasă la aer ori îl învață să se plimbe singur.
Dar după un timp a înțeles că era o pedeapsă pentru vreo năzbâtie.
Adică: a făcut ceva — hopa, afară pe scară.
Uneori speriat, alteori foarte trist, motanul stătea ore întregi pe palierul etajului patru, lângă ușa îmbrăcată în piele maro, așteptând să fie iertat și primit înapoi.
Și stăpânii, bineînțeles, îl iertau. Îl luau acasă, dar nu imediat.
Iar dacă începea să miaune ori să zgârie ușa, primea numaidecât cu mătura de la stăpână.
Nicolae a văzut cu ochii lui cum se întâmplă.
Tocmai urca scările (liftul din bloc nu mai funcționează de jumătate de an) și, ajuns la etajul patru, l-a zărit pe motanul deja cunoscut. Chiar voia să-l salute, dar…
…motanul nu-i dădea atenție.
Miauna tare și zgâria ușa cu ghearele.
Vrând neapărat să intre acasă, dar nefiind lăsat, încerca astfel să-și amintească de el.
În apartament s-au auzit pași, apoi ușa s-a deschis brusc, iar stăpâna, într-un halat jerpelit, fără să spună o vorbă, l-a lovit pe motan cu mătura din toate puterile și a închis imediat ușa.
S-a întâmplat atât de repede, încât Nicolae n-a apucat să zică nimic. Și avea ce să zică…
…voia să o facă de rușine pe femeia care se purta atât de urât cu animalul ei.
— Ce, ți-a dat tare, amice? — l-a întrebat Nicolae când s-a apropiat de pisică.
Motanul s-a uitat la el cu ochi triști, dar în privirea lui era și recunoștință — pentru că măcar cineva îi acorda atenție.
Motanul era aruncat pe scară pentru cea mai mică vină.
Odată, Nicolae a auzit-o pe vecină cum strigă în tot apartamentul: „Ah, tu, măgarule! Iar ai scăpat vaza! Mihai, dă afară motanul imediat! Să știe cum e să sară pe mese!” — și după un minut, ușa s-a întredeschis, iar din ea a ieșit o mână păroasă de bărbat, care ținea motanul strâns de ceafă.
Apoi degetele s-au desfăcut, motanul a căzut pe palier, iar ușa s-a închis imediat. Motanul s-a ridicat și s-a așezat cu fața la ușă — să aștepte iertarea și să fie primit înapoi.
Iar Nicolae a clătinat doar din cap, dezaprobator. Nu înțelegea el metodele astea de „educație”.
Nicolae l-a mângâiat pe motan și a plecat acasă.
Iar motanul a rămas pe loc, cu o expresie de tristețe universală pe botul lui mustăcios.
Nicolae nu era un om prea sentimental, dar imaginea asta i se înfigea ca un spin.
„Doamne, cum poți să te porți așa cu o vietate?” — se gândea el. După un timp, Nicolae, trecând pe acolo, încetinea mereu pasul, iar motanul, recunoscându-l, începea să torcă încet — prietenos și puțin lingușitor.
Uneori, Nicolae se ghemuia lângă el, îl scărpina după ureche, iar pisica, închizând ochii, își oferea capul sub degete, apoi îi lipea nasul umed de palmă.
Motanul era cald, viu și foarte încrezător, iar asta îi făcea lui Nicolae sufletul greu.
Nu înțelegea pentru ce un motan atât de drăguț avea parte de stăpâni atât de nemiloși. De ce, mă rog, și-au luat animal, dacă nu iubesc pe nimeni în afară de ei? „Oameni ciudați, pe cuvânt.”
Iar într-o zi, întâlnindu-se din nou cu motanul pe scară, Nicolae a hotărât ferm: dacă ăștia mai aruncă o dată bietul animal pe scară, el va face ceva. Gata cu batjocoritul.
Nu știa exact ce va face, dar simțea că trebuie să intervină, altfel nu se va termina niciodată.
Ziua când răbdarea lui Nicolae s-a rupt de tot a sosit vinerea, când se întorcea acasă deosebit de nervos.
La serviciu se certase cu colegii, în mijloacele de transport lumea îl împingea și îi călca pe picioare, iar afară, de dimineață, ploua mărunt și enervant. Pe scurt, dispoziția lui era la zero. Poate chiar sub zero.
Urcând scările, Nicolae a auzit de la etajul trei un „miau-u-u” jalnic, cunoscut.
Motanul, ca de obicei, stătea credincios lângă ușa lui, dar nu era lăsat înăuntru.
Pe scară, apropo, era destul de răcoare. Nu era mai, cum se spune. Nicolae s-a oprit pe palier și s-a uitat gânditor la motan, care, văzându-l, a început să torcă și a venit spre el.
Și apoi — poc!
Toate problemele zilei i s-au părut lui Nicolae fleacuri. Uite, motanul avea probleme.
Ce fel? Colosale! Era tratat ca un obiect. Ca o jucărie. Ce poate fi mai cumplit?
Nicolae a ascultat liniștea din spatele ușii de piele sintetică. Nimănui nu-i păsa de motanul ăsta.
Și lui i-a venit o dorință puternică să-i învețe pe vecini minte.
— Gata, destul, — a rostit Nicolae cu voce tare, mirându-se el însuși de hotărârea lui. — Vino cu mine.
S-a aplecat, l-a luat pe motan în brațe.
Acesta a început imediat să torcă mai tare și s-a frecat cu capul de geaca lui udă, lăsând dâre de blană.
Apoi au urcat la etajul șapte, unde locuia Nicolae.
A luat motanul doar pentru câteva zile.
„Să se sperie stăpânii, să-l caute, să se îngrijoreze. Să înțeleagă că nu se face așa…” — se gândea Nicolae intrând în apartament. La el acasă, motanul s-a acomodat surprinzător de repede. A mirosit colțurile, a sărit pe canapea, s-a rotit de câteva ori și s-a făcut ghem în pătură, privind recunoscător spre salvatorul său.
Și în timp ce motanul se odihnea, Nicolae, în ciuda ploii mărunte și a oboselii, a fugit la cel mai apropiat magazin de animale, i-a cumpărat cea mai bună hrană pentru pisici, „accesorii de toaletă” și chiar jucării — în caz că pufosului chiriaș i se făcea urât când el nu era acasă.
A doua zi, sâmbătă, Nicolae s-a dus de mai multe ori la ușa de la intrare, a deschis-o și s-a uitat pe scară.
Și era foarte mirat că pe scară era liniște totală.
Nimeni nu mergea pe etaje, nu striga motanul pe nume (apropo, cum îl chema, Nicolae nu știa nici acum), nu lipise anunțuri.
Se părea că nimeni nu căuta pisica dispărută. Și asta era ciudat. Foarte ciudat…
Nicolae se întorcea în apartament, se uita la motan și ridica din umeri.
Iar acesta, la rândul lui, se întindea leneș pe canapea și nici măcar nu se gândea să ceară afară.
— Ascultă, poate vrei înapoi pe scară? — l-a întrebat Nicolae duminică, arătând spre ușă. — Nu te țin. Du-te, dacă trebuie.
Motanul s-a uitat la ușă, și-a mutat privirea spre Nicolae și a început demonstrativ să-și lingă laba.
Apoi s-a ridicat, a venit și s-a frecat de piciorul lui.
Răspunsul era mai clar decât orice cuvinte. Nicolae a închis ușa, a zâmbit și l-a luat pe motan în brațe.
S-au dus în bucătărie să ia micul dejun, apoi în cameră să se uite la televizor. Doar era zi liberă. Motanul stătea întins pe genunchii lui și torcea ca un tractoraș, iar în apartament, pentru prima dată după mult timp, s-a făcut cu adevărat confortabil.
Apoi a venit luni. Motanul tot nu era căutat de nimeni.
Și Nicolae a hotărât că nu-l va da înapoi stăpânilor.
Singurul lucru care nu-i dădea pace era că vecinii l-ar putea acuza de furt.
La urma urmei, el furase proprietatea altcuiva. Chiar dacă era vie, chiar dacă din intenții bune și doar în scop educativ, tot furase.
Nicolae derula în minte scenarii posibile: vecinii cheamă poliția, el este acuzat de furt, va trebui să explice totul, să se justifice. Motivele lui poate nu vor fi înțelese.
Gândul ăsta îi sfredelea creierul și nu-l lăsa să se relaxeze până la capăt. Așa că toată ziua, la serviciu, Nicolae a fost ca pe ace și verifica mereu telefonul — nu cumva îl suna cineva. Dar în ziua aceea nu a avut niciun apel pierdut.
Iar când Nicolae se întorcea seara acasă — l-a văzut pe vecin care mergea să arunce gunoiul.
În punga neagră nu se vedea nimic, dar după contur, înăuntru era ceva foarte asemănător cu o litieră de pisică.
Făcându-i semn vecinului să se oprească și apropiindu-se, Nicolae l-a întrebat, ca și cum întâmplător:
— Ascultă, vecine, de mult nu l-am mai văzut pe motanul vostru pe scară. Cum mai e? Trăiește, sănătos?
— Păi, a dispărut de câteva zile. Și slavă Domnului!
— De ce slavă Domnului? — a întrebat Nicolae, străduindu-se să aibă vocea calmă.
— Vezi tu, nevasta voia să-l ducă la țară și să-l lase acolo. S-a plictisit de el, zice, blană peste tot, miaună noaptea, răstoarnă vaze. Și acolo, cică, o să prindă șoareci. Măcar un folos de la el. Dar eu n-am chef să merg la țară. În primul rând, e departe. În al doilea rând, nevasta sigur o să mă pună la treabă pe acolo. Așa că motanul a plecat singur, și nu mai trebuie să mergem nicăieri. De bucurie, ieri am băut chiar doi litri de bere. Sărbătoare, ce-i drept.
— Dar nu vă pare rău de motan? Poate i s-a întâmplat ceva?
— Ce să-mi pară rău? Nu e om. Ascultă, dar de ce tot întrebi de el? — vecinul a mijit ochii, ușor bănuitor, și s-a uitat la Nicolae.
— Așa, am întrebat… — a răspuns gânditor Nicolae, după care, fără să-și ia rămas bun, a pornit rapid spre scară.
Înăuntrul lui Nicolae clocotea de indignare.
„La țară, adică… La sfârșit de octombrie. Să-l ducă și să-l lase acolo, la moarte sigură. Și nicio urmă de regret. Ba chiar se bucură că «a plecat singur» și i-a scutit de drum.”
Și-a închipuit o clipă motanul ăla blând și încrezător, stând pe prispa căsuței goale de la țară (sau poate sub gard) și așteptând să se întoarcă cineva după el.
Așteptând la fel de credincios și devotat cum făcuse sub ușa de pe scară. Pentru vecinii lui, motanul era un obiect: uneori aduce bucurie, alteori deranjează, și dacă deranjează prea des, e dat afară.
Mai întâi pe scară pentru câteva ore, apoi la țară pentru totdeauna.
Când Nicolae a urcat la etajul șapte și a intrat în apartament, l-a văzut pe motan așteptându-l credincios la ușă, și i s-a făcut cald la suflet.
Și a înțeles dintr-o dată că făcuse bine…
Bine că furase motanul de la niște oameni fără inimă, care voiau să-l ducă la țară la sfârșit de toamnă și să-l lase acolo.
Nicolae a zâmbit, l-a luat pe motan în brațe, și au plecat în bucătărie să pregătească cina.
Iar după cină — au stat întinși pe canapea și s-au uitat la televizor.
Mai exact, Nicolae se uita, iar motanul era doar lângă el. Când se întorcea pe o parte, când pe alta. Iată, motanul s-a mișcat din nou, dar de data asta s-a întors pe spate și și-a oferit încrezător burta — cea mai vulnerabilă parte a lui. A făcut-o fără să stea pe gânduri. Pentru că nu mai avea teamă.
Pentru că adevărata casă nu înseamnă doar un acoperiș deasupra capului și nici doar o farfurie cu mâncare pentru pisici.
Adevărata casă este locul unde nu trebuie să-ți câștigi dreptul de a fi.
Și unde ești iubit. Pur și simplu. Pentru că ești.
