Moti a încetat să mănânce în a treia zi. Ana a crezut la început că doar se mofturoșește. Dar vorbele doctorului veterinar au făcut-o să se uite în oglindă și să vadă același suflet plin de dor.
– Alo, domnule doctor? Puteți veni acasă? Moti al nostru e tare rău, nu mai mănâncă de trei zile.
Veterinarul Gheorghe Popescu a oftat. Rareori făcea vizite la domiciliu, dar ceva din glas l-a făcut să accepte.
– Bine, spuneți adresa.
După o jumătate de oră, bătea la ușa unui apartament dintr-un bloc nou de la marginea orașului Iași. A deschis un bărbat de vreo patruzeci de ani, în cămașă scumpă, cu fața obosită.
– Intră, doctore. Mama s-a îngrijorat de-a binelea, iar eu nu știu ce să fac.
În apartamentul spațios cu trei camere mirosea a renovare proaspătă și a ceva veșted – acea răsuflare grea a locurilor unde ferestrele se deschid rar. Pe canapea ședea o femeie în vârstă, cu privirea stinsă. Lângă ea, ghemuit, zăcea un motan mare și roșcat. Blana îi pierduse luciul, animalul părea apatic.
– Bună ziua, – Gheorghe s-a așezat lângă. – Cum îl cheamă pe pacient?
– Moti, – răspunse încet bătrâna. – Doctore, ceva nu e în regulă cu el. Nu mănâncă, nu se joacă, doar zace. Poate e bolnav?
Veterinarul luă motanul în brațe cu grijă, începu consultația. Temperatura normală, respirația liniștită, burta la palpare nu durea.
– Câți ani are?
– Opt. L-am găsit pui, ședea la poartă și piuia. L-am crescut, a fost mereu așa vioi, jucăuș.
– Și când a început?
Fiul femeii interveni nerăbdător.
– De când ne-am mutat aici. Acum trei zile. L-am convins pe mama să vină la oraș, la sat nu se mai poate singură la vârsta ei. Vindem casa, avem deja cumpărători. Credeam că se va bucura. Aici baie normală, căldură centrală, magazine aproape. Dar ea umblă cu motanul ăsta ca cu un copil mic.
Gheorghe se uită atent la Ana. Ea stătea cu umerii lăsați, iar în postura ei se citea aceeași apatie ca la motan.
– Înțeleg, – scoase stetoscopul, ascultă inima animalului. – Moti e sănătos trupește. Are stres de la schimbarea locului. Pisicile se atașează de teritoriu, nu de oameni, cum cred mulți. Pentru el, mutarea înseamnă pierderea întregii lumi cunoscute.
– Și ce facem? – fiul aștepta indicații clare.
– Trebuie timp. Se adaptează treptat. Pot prescrie calmante ușoare, dar important e să-i creați confort. Ați adus ceva din casa veche? Culcușul lui, castroanele?
Ana clătină din cap.
– Costel a zis să nu aducem vechituri. A cumpărat tot nou – castroane, litieră, și un căsuțe frumos.
– Asta e problema, – Gheorghe se ridică, privind în jur. – Pentru motan nu e nimic din ce-i cunoaște. Nici măcar mirosurile. Dacă vreți să-l ajutați, aduceți-i lucrurile de acasă. Cel puțin culcușul, jucăriile, dacă avea. Și ceva cu mirosul locului – un covoraș, de pildă.
Constantin râse sceptic.
– Doctore, vorbiți serios? Din cauza unui covoraș vechi, motanul nu mai mănâncă?
– Foarte serios. Animalele sunt mult mai sensibile la schimbări decât credem. Imaginați-vă că sunteți mutat peste noapte într-o altă țară, totul străin, și vi se spune: bucură-te, aici e mai bine.
Ana deodată suspină. Bărbații se întoarseră uimiți.
– Mamă, ce ai?
– Nimic, nimic, – șterse ochii cu batista. – Doar că doctorul vorbește de Moti, și eu am aceeași senzație. Parcă m-au mutat și pe mine undeva, totul e comod și confortabil, dar sufletul mi-e pustiu.
Constantin se uită pierdut la mamă.
– Mamă, dar eu pentru tine am făcut-o. Casa la sat nu e viață la vârsta ta. Soba de încălzit, apa de cărat.
– Toată viața am trăit așa, – răspunse ea încet. – Și nu mi-a fost greu. Aveam grădină, găini, vecine. La Mărioara fugeam la fiecare două zile, stăteam seara pe banca din fața porții și vorbeam de viață. Aici – făcu un gest larg spre apartament – totul mi-e străin. Nu cunosc vecinii, n-am cu cine vorbi în curte. Toată ziua stau singură, mă uit la televizor.
– Dar tu ai spus că ești de acord să te muți!
– Am spus. Pentru că am crezut că așa ție îți e mai liniștit. Te tot frământai că sunt singură. Așa că m-am hotărât: hai, încerc. Acum însă înțeleg că nu pot trăi așa.
Gheorghe tuși discret.
– Știți, de când lucrez ca veterinar, am observat un lucru. Animalele reflectă adesea starea stăpânilor. Poate Moti nu mănâncă doar din cauza stresului mutării. El simte că și vouă vă e rău aici.
Se lăsă tăcerea. Constantin se plimba prin cameră, încercând să digere ce a auzit.
– Mamă, chiar ești așa de nefericită aici?
Ana mângâie motanul, care mieună slab.
– Costele, înțeleg că ai vrut bine. Apartamentul e frumos, ai grijă de mine. Dar fericirea nu ține de confort. Eu acolo, în casa mea, sunt acasă. Aici sunt ca… ca Moti. Într-o cușcă străină, chiar de aur.
– Dar casa e aproape vândută! Avem contract prealabil, am luat avans!
– Dă avansul înapoi, – spuse ea cu o hotărâre neașteptată. – Nu vreau să vând casa. E locul meu, acolo mi-e toată viața. Acolo am trăit treizeci de ani cu tatăl tău. Acolo țin minte fiecare pom, fiecare tufiș. Iartă-mă, fiule, dar nu pot trăi aici.
Constantin se lăsă în fotoliu, frecându-și tâmplele.
– Eu doar voiam să-ți fie mai ușor.
– Știu, dragul meu. Dar mi-ar fi fost mai bine dacă ai fi venit mai des în vizită. Aduceai nepoții la sfârșit de săptămână, ca altădată. Îți aduci aminte cum se jucau prin grădină, culegeau căpșuni?
După o săptămână, Gheorghe a primit din nou un telefon. De data asta, glasul Anei suna cu totul altfel – voios și plin de viață.
– Doctore, voiam să vă mulțumesc! Moti al meu a înviat! Mănâncă cu poftă, aleargă prin curte, gonește vrăbiile, ca pe vremuri.
– V-ați întors la sat?
– Da, Costel m-a dus. Cumpărătorii, slavă Domnului, au acceptat să rezilieze contractul, deși n-au fost prea mulțumiți. Dar fiul meu e deștept, a aranjat totul. Acum a promis că vine în fiecare weekend, mă ajută la treburi. Și eu sunt așa de fericită, nici nu pot spune! M-am trezit azi dimineață, am ieșit pe prispa. Roua pe iarbă, păsările cântă, vecina Mărioara strigă peste gard: „Ano, te-ai întors!”. Asta e viața adevărată.
Gheorghe zâmbi.
– Mă bucur mult. Transmiteți-i lui Moti salutări de la doctor.
– Sigur. Și încă ceva vreau să vă spun. Nu doar pe motan l-ați vindecat, mi-ați deschis ochii. Am înțeles că nu poți trăi acolo unde sufletul nu-ți stă, chiar dacă toți spun că așa e bine și corect.
– Fiecare are fericirea lui, locul lui sub soare.
După ce închise telefonul, veterinarul rămase pe gânduri. Cât de des hotărâm noi pentru alții ce e mai bine, fără să-i întrebăm ce vor ei. Copiii mută părinții în vârstă la oraș, convinși că fac un bine. Iar bătrânii se ofilesc în apartamente moderne, tânjind după grădinile și vecinii lor. Exact ca motanul roșcat care nu putea mânca dintr-un castron nou într-o casă străină.
Peste o lună, însuși Constantin l-a sunat pe veterinar.
– Doctore, voiam să vă mulțumesc. Știți, la început m-am supărat, am crezut că mama nu-mi apreciază eforturile. Dar apoi am venit la ea în weekend și am înțeles. Părea întinerită cu zece ani! Alerga prin grădină, făcea dulceață, ciripea cu vecinele. De mult n-o văzusem așa. Îmi pare rău că n-am ascultat-o mai devreme.
– Bine că ați înțeles la timp.
– Da. Acum eu, soția și copiii mergem la ea în fiecare sâmbătă. Băieții sunt încântați. Bunica îi hrănește cu plăcinte, ei se joacă cu Moti. Și mie mi-e bine acolo. E o liniște, o pace de te încarci. În oraș mă zbat, dar aici parcă-mi încarc bateriile.
– Vedeți, totul e spre bine.
– Așa e. Mama avea dreptate. Fiecare are locul lui. Nu poți impune altora viziunea ta despre fericire, chiar și din cele mai bune intenții.
Ana trăiește în casa ei și astăzi. Moti s-a făcut din nou motanul vesel și roșcat care o întâmpină la poartă și o însoțește peste tot. Iar Constantin știe acum un lucru: a avea grijă de cineva nu înseamnă doar să-i creezi confort, ci și să-i respecți alegerile, chiar dacă nu ești de acord.
Uneori fericirea nu stă într-un apartament nou cu încălzire centrală, ci într-o casă veche cu sobă, unde scârțâie podelele, dar unde ai trăit jumătate de viață și fiecare colț e plin de amintiri. Și să înțelegi asta te-a ajutat un simplu motan roșcat, care a refuzat să mănânce într-un loc străin.
