Mitiță încetase să mai mănânce din a treia zi. Ana Crețu a crezut la început că doar se face mofturos. Dar cuvintele veterinarului au făcut-o să se uite în oglindă și să vadă acolo același suflet chinuit.
– Alo, doctore? Puteți veni? Avem un motan rău, de trei zile nu bagă nimic în gură.
Veterinarul Andrei Munteanu a oftat. Vizitele la domiciliu le făcea rar, dar ceva în glas l-a făcut să accepte.
– Bine, dați adresa.
După o jumătate de oră, era în fața ușii unui apartament dintr-un bloc nou, la marginea Chișinăului. I-a deschis un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu o cămașă scumpă și fața obosită.
– Intrați, doctore. Mama s-a tot frământat, iar eu nu știu ce să fac.
În apartamentul spațios de trei camere mirosea a renovare proaspătă și a ceva închis – așa cum miroase în casele unde geamurile se deschid rar. Pe canapea stătea o bătrânică cu privirea stinsă. Lângă ea, ghemuit, zăcea un motan mare și roșcat. Părul i se matase, animalul părea apatic.
– Bună ziua, – Andrei Munteanu s-a așezat lângă ea. – Cum îl cheamă pe pacient?
– Mitiță, – a răspuns încet bătrâna. – Doctore, ceva nu e în regulă. Nu mănâncă, nu se joacă, doar stă întins. Poate s-a îmbolnăvit?
Veterinarul a luat motanul cu grijă în brațe și a început examinarea. Temperatura era normală, respirația regulată, burta nu-l durea la palpare.
– Câți ani are?
– Opt. L-am găsit pui la poartă, scheuna. L-am crescut, a fost tot timpul vesel, jucăuș.
– De când a început?
Fiul femeii a intervenit nerăbdător:
– De când ne-am mutat aici. Acum trei zile. Am convins-o pe mama să vină la mine în oraș, în sat nu mai putea sta singură la vârsta ei. Vindem casa, avem deja cumpărători. Credeam că se va bucura. Aici baie nouă, încălzire centrală, magazine peste drum. Iar ea cu motanul ăsta umblă ca și cum ar fi comoară.
Andrei Munteanu s-a uitat atent la Ana. Ea stătea cu umerii lăsați, iar în postura ei se citea aceeași apatie ca la motan.
– Înțeleg, – a scos stetoscopul, a ascultat inima animalului. – Din punct de vedere fizic, Mitiță e sănătos. Are un stres cauzat de schimbarea locuinței. Pisicile se atașează de teritoriu, nu de oameni, cum cred mulți. Pentru el, mutarea e pierderea întregii lumi cunoscute.
– Și ce facem? – fiul aștepta instrucțiuni clare.
– Trebuie timp. Se va adapta treptat. Pot prescrie niște calmante ușoare. Dar principalul e să-i creați un mediu confortabil. Ați adus ceva din vechea casă? Cușca lui, bolurile?
Ana a clătinat din cap.
– Costi a zis să nu aducem vechituri. A cumpărat tot nou: boluri, litieră, și o căsuță frumoasă.
– Exact asta e problema, – Andrei Munteanu s-a ridicat, privind în jur. – Pentru motan, aici nu e nimic familiar. Nici măcar mirosurile. Dacă vreți să-l ajutați, aduceți-i lucrurile din vechea casă. Cușca sigur, jucăriile dacă avea. Și ceva cu mirosul de acolo, un covoraș, de pildă.
Constantin a rânjit sceptic.
– Doctore, vorbiți serios? Pentru un covoraș vechi, motanul n-ar mânca?
– Foarte serios. Animalele simt schimbările mult mai acut decât credem. Imaginați-vă că sunteți mutat peste noapte într-o țară străină, totul e nou, iar vouă vi se spune: bucură-te, aici e mai bine.
Ana a izbucnit brusc în plâns. Bărbații s-au întors mirați.
– Mamă, ce ai?
– Nimic, nimic, – și-a șters ochii cu batista. – Doar că doctorul vorbește de Mitiță, iar eu am aceeași senzație. Parcă m-au mutat și pe mine undeva, totul e corect, comod, dar sufletul mi-e greu.
Constantin s-a uitat pierdut la ea.
– Mamă, ce spui? Eu am vrut să-ți fie bine. Casa la țară nu e viață la vârsta ta. Cu soba, cu apa de la fântână.
– Toată viața am trăit așa, – a răspuns ea încet. – Și nu mi-a fost greu. Aveam grădină, găini, vecine. Fugeam în fiecare seară la Maricica, stăteam pe bancă și vorbeam despre viață. Aici – a făcut un gest larg cu mâna – aici totul e străin. Nu cunosc pe nimeni, n-am cu cine sta în curte. Toată ziua singură, mă uit la televizor.
– Dar ai spus că ești de acord cu mutarea!
– Am spus. Pentru că am crezut că așa îți fac bine. Tu tot te îngrijorai că sunt singură. Așa că am zis: hai, încerc. Acum văd că nu pot trăi așa.
Andrei Munteanu a tușit politicos.
– Știți, de multă vreme sunt veterinar și am observat un lucru: animalele oglindesc stăpânii lor. Poate Mitiță nu mănâncă doar din cauza stresului mutării. El simte că și vouă vă e rău aici.
S-a lăsat tăcere. Constantin colinda încăperea, încercând să proceseze ce auzise.
– Mamă, chiar ești așa de nefericită aici?
Ana a mângâiat motanul, care a mieunat slab.
– Costi, înțeleg că ai vrut binele meu. Și apartamentul e frumos, și ai grijă de mine. Dar fericirea nu stă în confort. Eu, în casa mea, eram acasă. Aici sunt ca… ca Mitiță. Într-o cușcă străină, chiar dacă e de aur.
– Dar casa e aproape vândută! Am semnat antecontractul, am luat avans!
– Întoarce avansul, – a spus ea cu o hotărâre neașteptată. – Nu vreau să vând casa. E locul meu, acolo mi-e toată viața. Acolo am trăit treizeci de ani cu taică-tu. Acolo știu fiecare pom, fiecare tufă. Iartă-mă, băiete, dar nu pot sta aici.
Constantin s-a lăsat în fotoliu, frecându-și tâmplele.
– Am vrut doar să-ți fie mai ușor.
– Știu, scumpul meu. Dar mai ușor mi-ar fi dacă ai veni mai des în vizită. Dacă ai aduce nepoții în weekend, cum făceai înainte. Îți aduci aminte cum se jucau ei în grădină, culegeau căpșune?
Peste o săptămână, Andrei Munteanu a primit din nou un telefon. De data asta, vocea Anei era cu totul alta, veselă și plină de viață.
– Doctore, voiam să vă mulțumesc! Mitiță a înviat! Mănâncă cu poftă, aleargă prin curte, gonește vrăbiile, ca pe vremuri.
– V-ați întors la țară?
– Da, m-a adus Costi. Cumpărătorii, slavă Domnului, au fost de acord să anulăm contractul, deși s-au cam supărat. Dar băiatul e priceput, a rezolvat tot. Acum a promis că vine în fiecare weekend, să mă ajute prin gospodărie. Și eu sunt atât de fericită, nici nu pot spune! M-am trezit azi, am ieșit pe prispă. Rouă pe iarbă, păsările cântă, vecina Maricica strigă de peste gard: „Ano, te-ai întors!” Asta e viața adevărată.
Andrei Munteanu a zâmbit.
– Mă bucur enorm. Transmite-i lui Mitiță salutări de la doctor.
– Neapărat. Și vreau să vă mai spun ceva. Nu l-ați vindecat doar pe motan, mi-ați deschis ochii. Am înțeles că nu poți trăi acolo unde sufletul nu-ți stă, chiar dacă toți spun că așa e bine și corect.
– Fiecare are fericirea lui, locul lui sub soare.
Închizând telefonul, veterinarul a rămas pe gânduri. Cât de des decidem noi pentru alții ce e mai bine, fără să-i întrebăm ce vor ei? Copiii își mută părinții în vârstă la oraș, crezând sincer că fac un bine. Iar bătrânii se ofilesc în apartamentele moderne, tânjind după grădinile și vecinii lor. Exact ca motanul roșcat care nu putea mânca dintr-un bol nou într-o casă străină.
După o lună, Constantin a sunat el însuși veterinarul.
– Doctore, voiam să vă mulțumesc. Știți, la început m-am supărat, am crezut că mama nu mi-a apreciat eforturile. Dar când am venit la ea în weekend, am înțeles. Părea cu zece ani mai tânără! Alerga prin grădină, făcea dulceață, sporovăia cu vecinele. N-am mai văzut-o așa de mult. Acum chiar regret că n-am ascultat-o mai devreme.
– Important e că ați înțeles la timp.
– Da. Acum eu, nevasta și copiii mergem în fiecare sâmbătă la ea. Băieții sunt încântați. Bunica îi hrănește cu plăcinte, ei se joacă cu Mitiță. Și mie îmi face bine acolo. Ce pace, ce liniște! În oraș m-am învârtit de-am obosit, aici parcă-mi încarc bateriile.
– Vedeți, totul e spre bine.
– Exact. Mama a avut dreptate. Fiecare are locul lui. Și nu poți impune altuia viziunea ta despre fericire, nici măcar cu cele mai bune intenții.
Ana Crețu locuiește și astăzi în casa ei. Mitiță s-a întors motanul vesel și roșcat care o așteaptă la poartă și o însoțește peste tot. Iar Constantin a învățat o lecție: a avea grijă de cineva nu înseamnă doar să creezi confort, ci și să respecți deciziile celor dragi, chiar dacă nu ești de acord cu ele.
Uneori, fericirea nu stă într-un apartament nou cu încălzire centrală. Ci într-o casă veche cu sobă, unde scârțâie podelele, dar unde ai trăit o jumătate de viață și fiecare colț e plin de amintiri. Și să înțelegi asta te-a ajutat un simplu motan roșcat, care a refuzat să mănânce într-un loc străin.
Tu ce crezi? Sunt oare conforturile orașului mai bune decât casa pe care o știi? Spune-ți părerea în comentarii.
