**Jurnalul lui Sergiu**
Toată viața am visat la un băiat. Îi și alesesem numele – Tudor. Dar soarta a hotărât altfel: în familia noastră au crescut trei fetițe…
Elena, soția mea, nu-și pierdea optimismul:
— Uite ce frumoase sunt! – spunea ea mereu.
Eu, zâmbind, dădeam din cap. Sigur că îmi iubeam copilele istețe. Totuși, uneori simțeam un junghi de invidie când îl vedeam pe vecin jucând fotbal cu băieții lui.
— Lasă, Sergiu! Mădălina ta face karate. Se bate mai bine decât orice băiat, – mă încuraja prietenul meu Vasile.
Râdeam. Mădălina, la zece ani, era o fată de luptă. Surorile ei – gemenii Sânziana și Daciana, de șapte ani – tot cu un caracter vânjos se lăudau.
Dar visul despre un fiu nu mă părăsea…
Fetele mele aveau și ele un vis – un animal de companie.
— Nici vorbă. Nu suport o creatură care latră toată ziua, – le respingeam rugămințile de a lua un câine.
— Pisica strică tapetul. Hamsterii miros urât. Papagalul e prea zgomotos, – respingeam orice propunere.
Fetele se încruntau, chiar se supărau.
— La Ana și la Ioana sunt doi câini acasă! Și e bine! – murmura Mădălina, dar eu rămâneam neclintit.
— Găsim noi ceva, – le alina pe toate Sânziana, care nu se dădea bătută.
Se apropia ziua mea de naștere. Fetele stăteau în camera Mădălinei și se certau ce să-mi dăruiască.
— Termos? Trusă de bărbierit?
— Nu! Sunt prea banale!
— Atunci gândește tu, dacă ești deșteaptă! Noi facem o felicitare! Mai sunt doar două zile!
— Ce, la grădiniță? Cadoul trebuie să fie neașteptat și memorabil! Așa spune mama.
Discuția dura de jumătate de oră și amenința să se transforme în bătaie, când deodată a sunat telefonul:
— Mădălino, ați scos gunoiul? – a întrebat mama.
— Desigur… l-am scos. Totul e în regulă. Tu vii acasă? – a mințit Mădălina fără să clipească. Apoi, convinsă că mama nu vine curând, s-a pregătit repede.
— Mergem cu tine! – au spus gemenele.
— Și ce, cu un singur sac de gunoi mergem toate trei? – s-a încruntat Mădălina.
Peste câteva minute, toată gașca ieșea pe scară.
— Auziți? Pare că acolo, la tomberoane, – a șoptit Daciana.
Fetele s-au oprit și au dat din cap. Apropiindu-se, au înțeles că din tomberoane se auzea un mieunat jalnic.
— N-o fi cumva o pisică băgată acolo? – a spus Mădălina nesigură.
Sânziana a ridicat din umeri și a început să arunce sacii din tomberon.
Surorile, strâmbându-se, au ajutat-o. Pisica, ca și cum ar fi auzit că salvarea e aproape, a scos un țipăt disperat.
— Sper să nu sară la noi. Și de ce nu iese? S-a blocat? – gâfâia Mădălina, aplecată peste marginea tomberonului.
Cealaltă parte era mânuite energic de Sânziana și Daciana.
După câteva minute, răspunsul a fost găsit:
— Nebuni sunt oamenii ăștia. Să înfășori o pisică într-un sac de plastic și s-o arunci! – se indigna Mădălina desfăcând sacul fosnitor din care o pisică roșcată speriată privea.
— Ce frumoasă și blândă! Cum se poate să arunci bietul animal? – a oftat Daciana.
Pisica a sărit imediat în brațele fetei și s-a lipit de ea tremurând.
— Ce faceți voi aici, bandituțelor? Ați împrăștiat tot gunoiul pe drum! O să mă plâng părinților voștri! Ce distracție v-ați găsit, cât părinții nu sunt acasă! – a strigat baba Maricica din curte.
Cu femeia furioasă nu era de discutat. Se apropia amenințătoare, în ciuda vârstei înaintate.
— Fugiți, – a poruncit Mădălina.
Și fetele au fugit spre scară. În urma lor răsunau strigătele babei Maricica.
— Uf, cred că am scăpat, – a suflat Sânziana închizând ușa.
— O să se plângă. Să vedeți. Vă amintiți când am spart geamul de pe scară? Ea a fost acolo și i-a spus tatei chiar în seara aia, – a râs Mădălina amintindu-și de poznă.
Între timp, eu mă întorceam de la muncă. Eram cu moralul bun. În față – weekendul și ziua mea. De mic copil îmi plăcea această sărbătoare și mă bucuram s-o petrec cu familia.
Deodată, lângă mine a apărut o țigancă:
— Un cadou neașteptat te așteaptă, dragule! O să te bucuri, o să râzi! – a spus repede, atingându-mi mâna, și a plecat.
„Ce prezicătoare ciudate au mai apărut. Înainte cereau să le dai bani pentru ghicit”, – am zâmbit în sinea mea și, fără să dau importanță, am grăbit pasul spre casă…
Acasă, discuția era în toi:
— Și mama ce dăruiește? Ați aflat? – a întrebat Mădălina pe surori, dar ele au dat din umeri.
— Am întrebat, dar mama a spus că e surpriză. Vom afla la timp, – a răspuns Sânziana.
Era ciudat. Mama se pregătea de obicei pentru sărbătoarea tatei împreună cu ele.
— Am văzut cum punea ceva într-un plic cadou. Poate un bilet la sanatoriu? Vă amintiți că visau la o vacanță împreună? – a spus Daciana gânditoare.
— Poate. Dar și surpriza noastră va fi pe măsură. Va rămâne în istorie și va fi o surpriză totală pentru tata, – a chicotit Mădălina.
— Important să nu o descopere înainte de vreme, – a pus degetul la buze Sânziana.
Atunci a sunat soneria, iar fetele s-au repezit să deschidă. În prag erau părinții.
— Ce tăcute sunteți azi. Recunoașteți imediat ce-ați mai făcut, – a spus Elena privindu-și fiicele.
Dar ele au jurat că totul e în regulă.
— Chiar am scos gunoiul! – a raportat Mădălina.
— Bine. Și de ce e ud în baie? – a întrebat mama apropiindu-se de chiuvetă.
Fetele s-au privit.
— Scuze, mamă, am vrut să spăl un tricou. M-am murdărit puțin, – a coborât ochii Daciana.
— Nici o zi fără aventuri! – am râs eu. Eram în formă.
Fetele s-au dus repede la camerele lor și au adormit fără discuții.
— Crește echipa… Uite ce cuminți sunt azi. Probabil pregătesc o surpriză, – i-am zâmbit soției.
— Mai degrabă o liniște înainte de furtună, – a spus Elena cu scepticism. Mă cunoștea prea bine pe fete…
Am adormit, când din camera Mădălinei s-a auzit un zgomot.
— Mi s-a părut că cineva a mieunat, – am șoptit eu adormit.
Când am intrat în camera copiilor, Mădălina stătea cu Sânziana:
— Am avut un coșmar, dar acum e bine. Pot dormi cu Mădălina? – a spus fata încet.
— Desigur, dragă. Sigur nu ai nevoie de ajutor? – a întrebat Elena.
Surorile au dat din cap și restul nopții a fost liniște…
În ajunul zilei mele de naștere, am dormit prost. Visele erau urâte: o țigancă roșcată, care mieuna și mă privea cu ochi verzi.
În cele din urmă am deschis ochii și am încremenit. Chiar pe pieptul meu ședea o bestie roșcată și mă fixa cu privirea!
— Miau, – m-a salutat monstrul.
— Aaa, – am scos eu un țipăt.
Elena a sărit în sus, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
— Ce? Ce e asta? – am bâiguit eu, holbându-mă la pisica roșcată care încerca să se așeze la picioarele mele.
Elena clipea nedumerită.
— Of, tati! Ai văzut deja surpriza noastră! – a intrat Mădălina în cameră, încercând să pară veselă.
După ea au venit gemenele:
— La mulți ani, tăticule! Am hotărât să-ți facem un cadou de neuitat. Fă cunoștință cu Burtică. E foarte bun, calm și educat.
Apropo, de două zile stă la noi și nici măcar nu l-ai observat. Canapelele sunt intacte, tapetul la fel, – spuneau în cor Daciana și Sânziana.
Elena a izbucnit în râs văzându-mă cum înghit aer.
— Nu-ți face griji, tati. Mama îți va dărui acum un bilet la sanatoriu, și veți pleca în vacanță departe de noi. Noi ne descurcăm singure, – a dezvăluit Mădălina.
— Ce sanatoriu? Stați, fetelor, – Elena s-a uitat uimită la fiice.
— Dar cadoul tău din plic nu e o vacanță? Eu am văzut, – a venit în ajutor Daciana.
Elena a râs nervos.
— Se pare că în casa asta nu se poate ascunde nimic, – a spus în cele din urmă.
— Dar ce fac acum cu bestia asta? – am întrebat eu, uitându-mă la pisica care torcea liniștită la picioarele mele.
— Vezi, tati, a fost întâmplător. Am ieșit afară și am găsit pisica într-un sac… într-un tomberon. A apărut apoi baba Maricica. Țipa de zici că o jupoaie. Știi cum e ea, – a început Mădălina.
— Ne-am speriat și am fugit cât am putut acasă, – a adăugat Sânziana autoritar.
— Totul s-a întâmplat de la sine, și pisica a ajuns la noi. Dar nu s-o aruncăm iar la gunoi? Am spălat-o și am îngrijit-o. E foarte calmă și răbdătoare, – cu lacrimi în ochi a spus Daciana.
Am oftat. Mi-a venit în minte vorba țigăncii despre cadoul neașteptat.
— Da… Cadoul e pe măsură, – am murmurat privind toată gașca.
— Dragule, poate fetele au dreptate. Pisica e de milă. Câte a suferit. Și pare foarte calmă și blândă, – a venit în ajutor mama.
Am oftat din nou, gândindu-mă.
— O să prindă șoareci. Sunt sigură! – a aruncat un argument de fier Sânziana.
— Dar nu am avut niciodată șoareci, – am spus eu privind în jur.
— Orice se poate întâmpla, am auzit zilele trecute un foșnet în perete, – a susținut-o Daciana pe sora ei.
— Bine, bandituțelor. Vom vedea cum vă purtați de acum. Și pe Burtică, – am râs eu.
— De ce Burtică? – a vrut să știe Elena.
— Să fi auzit cum torce când îl mângâi pe burtică, – au zâmbit fetele.
— Totuși, ce era în plic? – a întrebat Daciana.
Elena s-a înroșit ușor. A adus soțului o cutiuță în care se afla un plic.
— Nu se poate! – am exclamat emoționat, uitându-mă la conținutul plicului.
Nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile…
*****
— Sigur, un frățior e minunat. Dar mie mi se pare că Burtică a făcut o impresie puternică tatei, – șoptise seara Daciana surorii ei, în pat.
— Burtică e un trădător. Două zile a dormit cu noi, iar azi s-a mutat la părinți, – s-a încruntat Sânziana.
— Lasă, e pisica tatei până la urmă, – a chicotit Daciana.
Eu stăteam fericit în pat și ascultam torsul lui Burtică.
— Ce sunet liniștitor. De ce nu am luat o pisică mai devreme? Nu înțeleg, – am șoptit strângându-mi soția în brațe.
— Bucură-te de liniște, că în curând în casa asta nu se va mai dormi, – a râs Elena.
— Știi, nici nu-mi vine să cred că vom avea un băiat! Mulțumesc, dragă, e cel mai frumos cadou! – am zâmbit și am închis ochii de fericire.
