Viorica intra în apartamentul meu de parcă ar fi fost Palatul Cotroceni, iar ea – Regina Maria, sosită într-o inspecție surpriză într-un județ de provincie. Vizitele ei erau însoțite mereu de un ritual grandios: un gest regal la ușă, o privire dezgustată asupra papucilor și un oftat greu menit să arate cât de mult suferea ea coborând la nivelul simplilor muritori.
În seara aceea sărbătoream patruzeci și șase de ani ai soțului meu, Ștefan. Eu, o femeie naivă care încă mai credea în puterea diplomației culinare, stătusem două seri la aragaz după turele de la secția de cardiologie. Pe masă, acoperită cu o față de masă din in aspru, se înfățișa o ceafă de porc la cuptor, în glazură de miere, de pe care se prelingeau sucuri aurii, niște cartofi gratinați ce străluceau și salate aranjate cu acea meticulozitate maniacală care trădează o gospodină cu un strop de perfecționism.
Pe lângă soacră, la masă se ivise și cumnata Camelia – o femeie cu o mutră veșnic nemulțumită și o capacitate uimitoare de a se plânge de lipsa banilor în timp ce înfuleca sandvișuri cu icre roșii cu viteza unui combine industrial. Ștefan stătea în capul mesei, zâmbea și se afla în acea fericită iluzie masculină în care „toți sunt strânși, totul e bun, deci toți se iubesc”.
— Și eu îți spun, Ștefane, sănătatea trebuie păstrată din tinerețe, — declama Viorica, turnându-și a treia porție de salată de boeuf. — Eu, de exemplu, îmi curăț vasele de sânge exclusiv cu bicarbonat de sodiu și cu decoct de conuri de brad. Pe internet un academician scrie că toată medicina voastră oficială e doar o conspirație a farmaciilor ca să ne tragă bani.
Aruncă spre mine o privire plină de înțelesuri. Eu, fiind asistentă șefă, de obicei lăsam aceste tirade să-mi intre pe o ureche și să iasă pe alta, dar astăzi oboseala își spunea cuvântul.
— Doamnă Viorica, — am spus liniștit, turnând compot soțului. — Ateroscleroza este o tulburare complexă a metabolismului lipidic. Plăcile de colesterol pătrund în țesutul conjunctiv și se calcifiază chiar în peretele vasului. Bicarbonatul dizolvă bine grăsimea de pe o tigaie de fontă, dar în sânge nu funcționează. Altfel am trata infarctele în reanimare cu detergent de vase.
Soacra a încremenit cu furculița la gură. Fața i s-a colorat rapid într-un roșu de sfeclă prea coaptă.
— Prea deșteaptă, nu?! — a țipat, jignită în cele mai sfinte sentimente. — Tu doar duci și aduci tăvițe pentru bolnavi, și îndrăznești să te iei de oameni înțelepți! Ți-ai cumpărat diploma și stai și te dă mare, nerușinato!
Viorica s-a umflat și a pufăit ca un samovar supraîncălzit în care s-a uitat să pună frunze de ceai.
Ștefan a încercat, ca de obicei, să dreagă busuiocul:
— Mamă, lasă, Raluca doar glumea. Hai să bem mai bine pentru sănătate.
Acest elan de pacificator a fost perceput de soacră ca un semn de slăbiciune. Simțind că fiul nu sare în apărarea ei cu sulița scoasă, a hotărât să schimbe tactica și să lovească acolo unde credea că doare.
Discuția s-a mutat lin pe seama unei rude îndepărtate care tocmai divorțase. Camelia savura sâcâit detaliile împărțirii averii, iar Viorica asculta, strângând buzele cu tristețe.
— Așa, Ștefănel, — a spus deodată soacra cu voce tare, ca fiecare cuvânt să răsune ca un pas de paradă în tăcerea încăperii. — Femeile de azi sunt interesate și nesigure. Tu ești băiat frumos, bun. Dar să ții minte: soțiile vin și pleacă. Azi una, mâine alta. În schimb, mama unui fiu e una singură.
Camelia a dat din cap aprobator, mestecând o bucată de carne. Ștefan a înghițit în sec, s-a uitat la mine și a scos fraza lui de rezervă, slefuită de ani:
— Raluca, tu știi cum e mama… nu face cu răutate. E doar o figură de stil.
N-am început să mă cert. În general, cred că a te lua de oameni a căror inteligență a rămas la nivelul manipulărilor unui teatru de provincie e o pierdere de vreme. Am zâmbit ușor, m-am ridicat încet de pe scaun și am mers la masă.
Cu grijă, fără nici o mișcare bruscă, am luat platoul mare cu ceafa de porc. Apoi am luat castronul cu salată Caesar.
— Raluca, unde duci carnea? — s-a mirat cumnata, cu furculița suspendată în aer.
— Cum unde? — am răspuns blând, cu un ton cât se poate de firesc. — La frigider.
— De ce? Doar n-am terminat de mâncat! — s-a revoltat Viorica, simțind cum ritualul serii copioase se destramă.
— Vedeți, doamnă Viorica, — m-am întors la masă, am luat farfuria cu mezeluri și castronașul cu icre. — Sunt o femeie consecventă. De vreme ce s-a spus că soția e o apariție temporară și trecătoare, am hotărât s-o demonstrez pe viu. Pleacă soția – pleacă și mâncarea ei. De ce să vă îndopați cu ce a gătit un om care nu mai e pe aici?
Am dus alimentele în bucătărie. În cameră s-a așternut o tăcere grea, compactă, întreruptă doar de tic-tacul regulat al ceasului de perete. Când m-am întors după coșulețul cu pâine, soacra își recăpătase glasul.
— Ce-ți permiți tu?! — a bubuit, ridicându-se de la masă și luând o poziție de statuie a jignirii. — Cum îndrăznești! Ai intrat în familia noastră! Trebuie să respecți bătrânii și să mulțumești că te-am primit!
M-am oprit în fața ei. Să privești această isterie era chiar amuzant.
— Doamnă Viorica, să clarificăm puțin geografia și dreptul de proprietate, — am spus cu vocea la fel de lină ca a unui crainic. — Eu n-am intrat la voi. Voi acum stați în apartamentul meu dinaintea căsătoriei. L-am cumpărat cu trei ani înainte să știu măcar că există fiul dumneavoastră. Mâncați alimente cumpărate din salariul meu, pentru că Ștefan a plătit luna asta creditul mașinii. Stați pe scaunul pe care eu l-am asamblat. Așa că temporară aici nu sunt eu.
Soacra a tras aer în piept. A aruncat o privire pierdută spre fiul ei, așteptând ca el să lovească pumnul în masă și s-o pună la punct pe nevasta nesuferită.
Ștefan stătea cu capul în jos. Se uita la fața de masă goală. La firimiturile rămase de la pâine. La carafa singuratică de compot. În ochii lui avea loc o muncă de gândire complicată. Iluzia „familiei unite” se fărâmița în țărână, lovită de realitatea nemiloasă.
A ridicat încet capul. Privirea îi era neobișnuit de aspră.
— Mamă. Camelia. Ridicați-vă.
— Ștefănel? — a clipit neîncrezătoare soacra. — Ai auzit ce a spus? Îi permiți să-și alunge mama?!
— Mamă, ai depășit limita, — Ștefan s-a ridicat și a dat scaunul la o parte. — Soția mea nu pleacă nicăieri. Apartamentul e al ei, casa asta ține pe umerii ei. Voi trebuie să mergeți acasă. S-a terminat petrecerea.
— Așa?! Ai vândut mama pe o fustă! — a început să se văicărească tragic Viorica, îndreptându-se spre hol. Camelia mergea după ea, mormăind blesteme la adresa „șerpilor interesate”.
Ștefan le-a întins tăcut paltoanele. Nu s-a scuzat, n-a cerut iertare. A deschis ușa și a așteptat până au ieșit pe palier. Clinchetul broaștei s-a auzit sec.
S-a întors în cameră, s-a uitat la mine, cu coșulețul de pâine în mână, și a oftat adânc.
— Scoate carnea înapoi, — a spus încet, venind să mă ia de umeri. — Mi s-a deschis vederea, se pare. Și știi ce? Mi-e o foame de lup.
Am stat în bucătărie numai noi doi. Ceafa era încă caldă, iar ceaiul – tare. N-am mai deschis subiectul soțiilor care vin și pleacă. Doar că de atunci, Viorica nu a mai călcat în Palatul meu de la Cotroceni, iar statutul de soție în familia noastră a căpătat o rezistență de fier.
