Mărioara intra în apartamentul nostru de parcă ar fi fost Palatul Cotroceni, iar ea — însăși Regina Maria, venită într-o inspecție fulgerătoare printr-un județ de provincie. Vizitele ei erau mereu însoțite de un ritual fastuos: o înclinare regală la ușă, o privire dezgustată asupra papucilor și un oftat greu menit să arate cât suferea coborând la nivelul oamenilor de rând.
În seara aceea sărbătoream împlinirea a patruzeci și șase de ani ai mei, Ion. Soția mea, Ana — o femeie naivă și încă încrezătoare în puterea diplomației culinare — gătise două seri după turele de la secția de cardiologie. Pe masă, acoperită cu o față de in proaspătă, zăcea o spată de porc glazurată cu miere, care lăsa să se scurgă zeamă aurie, cartofi gratin perfect rumeniți, iar salatele erau aranjate cu o meticulozitate maniacală ce trăda un ușor perfecționism din partea gazdei.
Pe lângă Mărioara, la masă apăruse și cumnata Mădălina — o femeie cu o mutră veșnic nemulțumită și o capacitate uimitoare de a se plânge de lipsa banilor, în timp ce înfuleca sandvișuri cu caviar roșu cu viteza unui combine industrial. Eu stăteam în capul mesei, zâmbind, prins în acea fericită iluzie masculină în care „toți s-au adunat, totul e bun, deci toți se iubesc”.
— Și eu îți spun, Ioane, că sănătatea trebuie păstrată din tinerețe, — bătea câmpii Mărioara, luându-și a treia porție de salată de boeuf. — Uite, eu îmi curăț vasele de sânge numai cu bicarbonat de sodiu și decoct de conuri de brad. Un academician pe internet scrie că toată medicina voastră oficială e doar o conspirație a farmaciilor ca să ne ia banii.
Mi-a aruncat o privire plină de subînțeles. Eu, ca tehnician auto, de obicei lăsam astfel de vorbe să intre pe o ureche și să iasă pe alta, dar oboseala zilei mă făcuse mai sensibil.
— Mărioară, — spuse Ana calm, turnându-mi compot în pahar. — Ateroscleroza e o tulburare complexă a metabolismului lipidic. Plăcile de colesterol cresc prin țesut conjunctiv și se calcifiază în peretele vasului. Bicarbonatul dizolvă bine grăsimea arsă pe o tigaie de fontă, dar în sânge nu funcționează. Altfel, am trata infarctele la terapie intensivă cu detergent de vase.
Soacra a rămas cu furculița la gură. Fața i s-a făcut dintr-odată de culoarea sfeclei prea fierte.
— Ce te crezi? Cea mai deșteaptă? — ţipă ea, jignită în cele mai intime sentimente. — Tu doar duci oalele de noapte la bolnavi, și îndrăznești să te iei de oameni înțelepți! Ți-ai cumpărat diploma și acum te dai mare, țărancă needucată!
Mărioara se umflă și pufăi ca un ceainic prea încins în care uitaseră să pună apă.
Am încercat, după obicei, să netezesc lucrurile:
— Mamă, lasă, Ana glumea. Hai să bem pentru sănătate.
Acest impuls pacificator a fost perceput de soacră drept slăbiciune. Simțind că fiul nu sare cu scutul în apărarea ei, a decis să schimbe tactica și să lovească acolo unde credea că doare.
Discuția alunecă spre o rudă îndepărtată care divorțase recent. Mădălina savura fiecare detaliu al împărțirii bunurilor, iar Mărioara asculta, strângând buzele cu tristețe afișată.
— Uite-așa, Ionică, — spuse deodată soacra tare, ca fiecare cuvânt să răsune ca o lovitură de ciocan în liniștea camerei. — Femeile de azi sunt interesate și nesigure. Tu ești băiat frumos, bun. Dar să ții minte: nevestele vin și pleacă. Azi una, mâine alta. Mama însă e una singură pentru fiu.
Mădălina încuviință din cap, mestecând o bucată de carne. Am înghițit în sec, m-am uitat la Ana și am rostit replica mea preferată, exersată de ani buni:
— Anuțo, tu știi mama… nu face cu răutate. E doar o figură de stil.
Ana nu a replicat. Ea consideră, în general, că a te certa cu oameni a căror inteligență a rămas la nivelul manipulărilor de teatru de provincie e o pierdere de vreme. S-a ridicat încet de pe scaun, a zâmbit ușor și s-a apropiat de masă.
Cu grijă, fără o mișcare bruscă, a luat platoul mare cu spata de porc. Apoi a ridicat salatiera cu Caesar.
— Anuțo, unde duci carnea? — se miră sincer cumnata, cu furculița în aer.
— Păi, unde? — răspunse ea blând și foarte firesc. — La frigider.
— De ce? Încă n-am terminat de mâncat! — se revoltă Mărioara, simțind cum i se strică ritualul serii copioase.
— Vedeți, Mărioară, — Ana se întoarse la masă, luând farfuria cu mezeluri și castronașul cu caviar. — Eu sunt o femeie consecventă. Din moment ce s-a spus că nevasta e un fenomen temporar și trecător, am decis să demonstrez asta pe viu. Pleacă nevasta — pleacă și mâncarea ei. De ce să vă îndopați cu gătitul unei persoane care e aici pentru puțin timp?
A dus mâncarea în bucătărie. În cameră s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar de ticăitul ceasului de perete. Când s-a întors pentru coșulețul cu pâine, soacra își regăsise glasul.
— Ce-ți permiți? — bubui ea, ridicându-se de la masă într-o poziție de ofensată solemnă. — Cum îndrăznești? Ai intrat în familia noastră! Trebuie să respecți bătrânii și să fii recunoscătoare că te-am primit!
Ana se opri în fața ei. Să privești această criză de nervi era aproape amuzant.
— Mărioară, să lămurim puțin geografia și dreptul de proprietate, — spuse ea cu o voce lină, ca de crainic la știri. — Eu n-am intrat nicăieri. Voi stați acum în apartamentul meu de dinainte de căsătorie. L-am cumpărat cu trei ani înainte să știu că există fiul dumneavoastră. Mâncați alimente cumpărate din salariul meu, pentru că Ion luna asta a achitat creditul mașinii. Stați pe un scaun pe care eu l-am asamblat. Așa că temporară aici nu sunt eu.
Soacra a rămas cu gura căscată. Și-a întors privirea confuză spre mine, așteptând ca fiul să lovească cu pumnul în masă și să pună la loc nevasta răzvrătită.
Eu stăteam cu capul plecat. Mă uitam la fața de masă goală, la firimiturile de pâine rămase, la compotiera singuratică. În mintea mea avea loc o muncă grea de gândire. Iluzia „familiei unite” se fărâmița, izbindu-se de realitatea nemiloasă.
Am ridicat încet capul. Privirea mea era neobișnuit de dură.
— Mamă. Mădălina. Ridicați-vă.
— Ionică? — clipi neînțelegătoare soacra. — Ai auzit ce a spus? Îi permiți să-și alunge propria mamă?!
— Mamă, ai trecut limita, — m-am ridicat și am dat scaunul la o parte. — Soția mea nu pleacă nicăieri. Și apartamentul e al ei, și casa asta pe ea se sprijină. Voi, însă, trebuie să mergeți acasă. S-a terminat petrecerea.
— Așa?! Ai vândut mama pe fustă! — ţipă tragic Mărioara, îndreptându-se spre hol. Mădălina o urma mormăind blesteme la adresa „șerpilor calculați”.
Le-am întins în tăcere paltoanele. Nu m-am justificat, nu mi-am cerut iertare. Am deschis ușa și am așteptat să iasă pe palier. Am închis cu cheia.
M-am întors în cameră, m-am uitat la Ana care stătea cu coșulețul de pâine în mână și am oftat adânc.
— Scoate carnea înapoi, — am spus încet, apropiindu-mă și cuprinzând-o pe umeri. — Cred că tocmai am văzut limpede. Și știi ce? Mi-e teribil de foame.
Am stat în bucătărie doar noi doi. Spata era încă caldă, iar ceaiul — tare. N-am mai adus vorba despre neveste care vin și pleacă. De atunci, Mărioara n-a mai călcat în Palatul meu Cotroceni, iar statutul de soție a căpătat o rezistență de beton armat.
