Ileana ședea la masa din bucătărie, strângând în palme o cană răcită de ceai. În fața ei stătea un caiet, plin de date scrise de mână. Se uita de douăzeci de minute la acele cifre, fără să poată mișca un deget.
Pentru că prea multe se potriveau.
Fiecare telefon de-al lui, fiecare mesaj, fiecare „hai să vorbim” s-a așezat în același tipar. Ileana nu a văzut asta de la început. A fost nevoie de divorț, de aproape doi ani și de o noapte nedormită cu un calculator în mână.
La început, nici nu s-a gândit să numere.
Trăiseră împreună nouă ani. Ileana și Costel s-au cunoscut la ziua unei prietene comune, când amândoi aveau douăzeci și șase de ani. El lucra ca agent imobiliar în Chișinău, ea ținea contabilitatea la o firmă mică din Orhei. La prima vedere, o poveste obișnuită. La prima vedere, oameni obișnuiți.
Nunta au făcut-o după un an. Fără prea mult fast, la o cârciumă din sat, cu douăzeci de invitați. Ileana și-a cusut singură rochia, pentru că în magazine nu-i plăcea nimic. Costel râdea și spunea că e prea perfecționistă.
Apoi au început zilele de rând.
Fetița, Viorica, s-a născut în al doilea an de căsnicie. Ileana a intrat în concediu maternal, iar Costel a primit o funcție mai mare. Bani erau, dar timp pentru familie rămânea tot mai puțin. Întârzierile la serviciu s-au transformat în nopți pierdute. Petrecerile cu colegii se prelungeau până dimineața.
Ileana a îndurat. I se părea că așa e la toată lumea. Mama ei spunea mereu: „Bărbatul muncește, așa că-și hrănește familia. Ce-ți mai trebuie?”
Dar spre al cincilea an, Ileana a început să observe lucruri pe care le lăsase înainte să treacă. Un parfum nou. Parolă pe telefon, care înainte nu era. Și obiceiul ăsta de a ieși pe balcon când suna mobilul.
Nu a făcut scene. Doar l-a întrebat într-o zi, direct.
Costel a tăcut câteva clipe. Apoi a zis: „Ileană, îți închipui.”
Și ea l-a crezut. Încă patru ani.
Divorțul s-a întâmplat când Viorica avea șapte ani și jumătate. Nu din cauza vreunei înșelări, sau nu direct. Ileana a găsit o conversație din întâmplare, când Costel a lăsat tableta pe masa din bucătărie. Erau doar câteva glume, inimioare, o poză cu o femeie în rochie roșie pe malul mării.
Dar a fost de-ajuns.
Nu a țipat. Nu a plâns în fața lui. Doar a spus: „Vreau să divorțez.” Și Costel, spre mirarea ei, nu s-a împotrivit.
Mai târziu, Ileana a înțeles: nu s-a opus pentru că-i respecta decizia, ci pentru că avea atunci unde să se ducă.
Și-a strâns lucrurile într-un weekend și-a închiriat o garsonieră în cartierul vecin din Bălți.
Primele luni au fost cele mai grele. Viorica întreba de ce tata nu mai stă acasă. Ileana căuta cuvinte care să n-o rănească pe fetiță, dar nici să-l facă pe Costel un erou care „doar s-a săturat”. Era ca și cum ai merge printr-un câmp minat, pe întuneric.
Apoi a devenit mai ușor. Încet, fără să-și dea seama, ca și cum cineva lua în fiecare zi câte o piatră de pe umerii ei. Ileana și-a găsit un serviciu nou, a început să meargă la înot marțea, și-a făcut obiceiul de a bea cafeaua pe pervaz dimineața.
Viața fără Costel era liniștită. Și asta o speria.
Pentru că, în adâncul ei, Ileana aștepta ca fără el totul să se prăbușească. Că nu va face față singură. Că Viorica va suferi. Dar fetița s-a adaptat mai repede decât mama. Și-a găsit prietene în curte, s-a înscris la pictură, a încetat să mai întrebe de tata în fiecare seară.
Primul telefon de la Costel a venit după patru luni de la divorț. Vocea era domoală, ușor vinovată, ca și cum încercase dinainte intonația.
„Ileană, m-am gândit. Poate am greșit că ne-am grăbit atât.”
Ea s-a pierdut. Nu se aștepta. A spus ceva de genul „hai să nu acum” și a închis. Toată seara a umblat prin casă, fără să-și găsească locul.
Dar nu a sunat înapoi.
Peste o săptămână, i-a scris un mesaj lung, cum îi e dor de Viorica, de casă, de plăcintele ei cu mere. Ileana l-a citit de două ori. A treia oară nu s-a mai uitat.
Apoi a dispărut. Două luni. Niciun telefon, niciun mesaj. Tăcere.
Și deodată, pe la sfârșitul lui noiembrie, iar: „Bună. Cum e Viorica? Pot să vin?”
Mai târziu, Ileana a văzut la prietena Irina o poză: Costel se certase tocmai cu roșcata aia din parc. Nu despărțiți definitiv, dar o săptămână dispăruse din pozele ei.
Ileana i-a dat voie. A venit cu un ursuleț uriaș de pluș, o cutie de bomboane și cu acea față pe care Ileana o numea în gând „modul tăticul bun”. A stat o oră, s-a jucat cu Viorica, la ușă a mai zăbovit.
„Mi-e dor de tine, Ileană. Pe bune.”
Ea a închis ușa și s-a lipit cu spatele de ea. Inima-i bătea nebunește. Dar ceva o împiedica să se bucure de cuvintele alea.
A doua încercare a venit în februarie. A sunat târziu, pe la unsprezece. Vocea era alta, încordată.
„Ileană, trebuie să vorbesc cu tine. Serios.”
S-au întâlnit la o cafenea lângă piața centrală. Costel a comandat două cafele lungi și a început să spună c-a greșit. Că femeia aia n-a însemnat nimic. C-a înțeles: familia e totul.
Ileana asculta. Dădea din cap. Se gândea: n-ar fi bine să mai încerc o dată?
Dar după trei zile, prietena Irina i-a trimis o poză. Costel își actualizase statutul pe rețea: „Într-o relație.” Poza cu o blondă pe gheață.
Discuția din februarie și-a pierdut sensul. Ileana i-a șters numărul din lista de favorite.
În mai, a apărut din nou. Flori, scuze, promisiuni, aceeași poveste, doar buchetul era altul.
Al patrulea, în septembrie. Un mesaj vocal de șase minute: „M-am schimbat, chiar.”
Al cincilea, de Revelion. O felicitare pentru Viorica și un bilețel pentru Ileana: „Ești cea mai bună parte din viața mea.”
Atunci a pus bilețelul într-un sertar cu acte. Nu pentru că ar fi crezut pe deplin. Ci pentru că o parte din ea mai voia o dovadă că fusese importantă pentru el.
Și de fiecare dată între aparițiile lui era o pauză de două-trei luni.
Ileana nu baga de seamă. Sau, mai bine zis, nu voia să bage. Până într-o noapte, când a deschis caietul.
S-a întâmplat în martie, primăvara următoare. Viorica adormise devreme, în casă era liniște. Ileana răsfoia mesajele vechi și, din curiozitate, a început să scrie datele.
Primul telefon: 12 octombrie.
A doua încercare: sfârșit de noiembrie.
A treia: 13 februarie. Nu de Sfântul Valentin, ci cu o zi înainte.
A patra: 8 mai.
A cincea: 22 septembrie.
A șasea: 28 decembrie.
Se uita la date și încerca să găsească o regulă. Sărbători? Aproape, dar nu. Zile de naștere? Nici.
Și atunci și-a adus aminte ceva.
În octombrie, Irina povestise că-l văzuse pe Costel singur la o terasă. Posomorât. În februarie, se plânsese de „o perioadă grea”. În mai, scrisese că „e sătul de toate”. În septembrie, ceruse sfaturi, „cum să meargă mai departe”.
Ileana a intrat pe pagina lui de pe rețea. A derulat postările. Și a început să potrivească.
Octombrie. O poză cu roșcata în parc. Ultima postare cu ea: început de octombrie. Telefonul către Ileana: 12 octombrie.
Februarie. Blonda de pe gheață. Ultima fotografie împreună: 10 februarie. Întâlnirea cu Ileana: 13 februarie.
Mai. Nicio poză cu femei. Dar un prieten de-al lui postase o știre cu textul „Costel e iar liber”. Data: 5 mai. Florile de la Costel: 8 mai.
Septembrie. O nouă fată, brunetă. Fotografii împreună de la mijlocul verii. Ultima: 18 septembrie. Mesajul vocal de la Costel: 22 septembrie.
Decembrie. Nicio poză cu cineva din noiembrie. Felicitarea pentru Viorica: 28 decembrie.
Ileana a lăsat pixul pe masă.
De șase ori. Șase întoarceri după despărțiri, certuri sau eșecuri. Șase telefoane date ei. Diferența între evenimente: de la câteva zile la o săptămână.
El n-o alegea pe ea. Își amintea de ea atunci când altele încetau să-l mai aleagă.
A stat în bucătărie până la două noaptea. Ceaiul se răcise demult. Pe geam huiau mașini, și cândva, departe, lătra un câine.
Cel mai dureros nu era că mințise. La asta se obișnuise. Dureros era că ea de fiecare dată crezuse. De fiecare dată gândise: „Dar dacă de astă dată e adevărat?”
Pentru că știa ce cuvinte să spună. Știa că „mi-e dor de mirosul plăcintelor tale” nimerise exact în țintă. Că mesajul vocal de șase minute, în care aproape plângea, o va face să se înmoaie. Că Viorica era un atu care funcționa aproape întotdeauna.
Și el folosise asta. Poate nu se așezase cu gândul să facă un plan. Dar obiceiul e uneori mai dur decât răutatea. Ca omul care știe că-n frigider e întotdeauna ciorbă. Nu pentru că prețuiește, ci pentru că s-a obișnuit.
Ileana și-a adus aminte ce spusese mama odată: „Bărbatul se întoarce unde e așteptat.” Atunci sunase a înțelepciune. Acum suna a sentință.
Pentru că uneori, a aștepta înseamnă a deveni un aeroport de rezervă. Un loc unde poți ateriza când n-ai încotro.
Dimineața, a sunat-o pe Irina.
„Irină, am înțeles ceva. Despre Costel.”
Irina a ascultat în tăcere. Apoi a spus: „Ileană, eu am văzut asta acum un an. Dar nu m-ai fi crezut.”
Și Ileana n-a contrazis-o. Pentru că Irina avea dreptate. Acum un an n-ar fi crezut. Acum un an încă mai spera.
Acum, privind caietul cu date, simțea o pace ciudată. Nici furie, nici regret. Pacea aceea, ca și cum cineva aprinsese în sfârșit lumina într-o cameră unde stătuse multă vreme, temându-se să se uite prin colțuri.
Vedea totul limpede. Fără iluzii, fără speranță, fără acel „dar dacă” enervant.
Costel a sunat în aprilie. Aproape ca la program.
„Ileană, salut. Uite, m-am gândit…”
Ea nu l-a lăsat să termine.
„Costel, am numărat datele. Toate telefoanele tale către mine. Le-am comparat cu despărțirile tale. Știi ce a ieșit?”
Tăcere în receptor. O secundă. Două. Cinci.
„Despre ce vorbești?”
„Despre faptul că mă suni de fiecare dată la două-trei zile după ce te părăsește alta. Cinci din cinci, Costel. Nu e întâmplare.”
A început să bolborosească ceva despre „nu înțelegi tu bine” și „chiar mi-e dor”. Ileana asculta vocea lui și se gândea că altădată intonațiile astea funcționau impecabil. Tremurul ăsta ușor, pauza dinaintea cuvântului „chiar”, oftatul.
A zâmbit.
„Costel, nu mă mai suna. Cu Viorica vorbește, e treaba voastră. Dar pe mine nu mă mai căuta.”
„Pentru chestii cu Viorica, scrie-mi în mesagerie. Scurt și la subiect.”
Și a închis.
Telefonul a căzut pe masă. Ileana s-a uitat la el ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Un dreptunghi negru, mic, care o ținuse trei ani în lanț.
Viorica a ieșit din camera ei, somnoroasă, în pijamaua cu dinozauri.
„Mamă, cu cine vorbeai?”
„Cu tata. Dar am terminat.”
Și-a luat fetița în brațe, iar Viorica a îmbrățișat-o de gât. Copila mirosea a șampon de copii și a ceva cald, de-acasă.
Pe geam începea aprilie. Copacii înverzeau deja. Ileana stătea în mijlocul bucătăriei cu fetița în brațe și se gândea: lucru ciudat. Atâta timp a așteptat să se întoarcă.
Caietul cu date nu l-a aruncat. L-a pus în sertarul de sus al comodei, sub un teanc de prosoape. Nu ca aducere aminte a durerii. Ca dovadă că cifrele sunt uneori mai cinstite decât vorbele.
Și când, peste o lună, colega Jenica a întrebat dacă n-ar vrea să cunoască „un tip mișto, divorțat, cu doi copii”, Ileana a râs.
„Jenică, dă-mi măcar șase luni. Abia am învățat să număr nu promisiunile altora, ci pierderile mele.”
Mergând spre casă prin parc, pe lângă locul de joacă unde Viorica se legăna, soarele apunea peste acoperișurile blocurilor. Umbrele copacilor se întindeau lung pe asfalt.
Ileana a scos telefonul. A intrat în agendă. A găsit „Costel” și a apăsat „blochează” pentru apelurile personale. Apoi a deschis mesageria și a lăsat doar discuția despre Viorica.
Degetul n-a tremurat.
A fost cel mai bun lucru pe care-l făcuse de la divorț încoace.
