Motoiul stătea pe pervaz și privea în curte, unde porumbeii împărțeau o coajă de pâine. Iar Ion se uita la motan. Șapte ani trăiseră împreună, dacă nu puneai la socoteală soția Elena și fetița Ana. Dar motanul Mitică era al lui, de la bun început. Din ziua în care un bulgăre de blană de trei luni i se agățase de pulover și adormise în coate.
Elena fierbea borș, iar prin bucătărie plutea miros de foaie de dafin. Ana, de doisprezece ani, stătea la masă, mișcând degetul pe ecranul telefonului. O seară obișnuită de sâmbătă, ca o sută înainte și încă o sută după. Dar Ion băgă de seamă că fata se uita la mama cu o privire așteptătoare. Iar mama, amestecând borșul, îi făcu un semn din cap, de parcă s-ar fi înțeles dinainte.
– Tată, începu Ana cu glasul acela cu care cerea un telefon nou sau voie să doarmă la o prietenă.
Ion lăsă ziarul deoparte.
– Ei?
– Uite, la Doina a fătat pisica. Și un pui nu-l ia nimeni. Șchioapătă puțin, laba din față e strâmbă. Vor să… păi…
Nu isprăvi, dar se înțelegea. Ion se uită la Elena. Ea amesteca borșul cu silă, deși n-avea ce amesteca.
– Nu, zise el. Fără răutate, fără asprime. Doar atât.
– Dar de ce?
– Pentru că avem pe Mitică. Are șapte ani, s-a obișnuit să fie singur. Aducem un al doilea, încep bătăi, mirosuri, blană și mai multă. Sunt împotrivă.
Ana se uită la mamă. Elena stinse focul sub oală și se așeză lângă bărbat.
– Ioane, puiul are trei luni. Labele nu s-au sudat cum trebuie. Dacă nu-l ia nimeni, Doina îl duce la adăpost, iar de acolo nu-i ia nimeni.
Ion înțelegea. Dar nu dădu din cap.
– Sunt împotrivă, repetă și ridică ziarul.
***
Trecu o săptămână. Ana nu mai ceru, dar la cină îi dădea pâinea în tăcere. Iar Elena nu mai întreba cum fusese ziua la muncă. Ion simțea lucrul acesta cum simți curentul: geamurile parcă-s închise, dar trage.
Vinerea, Ana veni de la școală cu ochii roșii. Rucsacul îl lăsă la ușă, intră în camera ei. Elena intră după ea, după vreo zece minute ieși.
– Ce e? întrebă Ion.
– Doina a zis că puiul e dus mâine dimineață. S-a găsit un adăpost la marginea Chișinăului, dar Ana a văzut pozele de acolo. Cuști mici, două sute de pisici, miros…
Elena nu forța. Doar spuse și plecă să spele vasele.
Ion rămase singur în culoar. Din camera Anei nu se auzea nimic, ceea ce era mai rău decât plânsul.
Dimineața, Ion se trezi cel dintâi. Atât de devreme se scula doar la pescuit, iar sezonul încă nu începuse. În bucătărie ardea lampa deasupra plitei, afară se cenușa. Își trase geaca, luă cheile de la mașină și ieși.
Adresa Doinei o găsise în telefonul Anei cu o seară înainte, cât fata dormea. O scrise pe o hârtie, o băgă în buzunarul gecii.
Lângă blocul Doinei parca și formă numărul.
– Alo? Glasul era adormit, nemulțumit.
– Sunt Ion, tatăl Anei. Puiul mai e la dumneavoastră?
Tăcere.
– Da… Da, încă. La unsprezece vine cineva de la adăpost.
– Nu trebuie. Vin eu. Acum urc.
Închise și mai stătu un minut în mașină.
Doina deschise în halat, îi întinse în tăcere o cutie de pantofi. Înăuntru, pe un prosop vechi, ședea puiul. Sur, dungat, slăbuț. Laba din față ieșea ușor într-o parte, ca și când ar fi fost cusută în grabă. Ochii galbeni, speriați.
– E liniștit, zise Doina. Aproape nu mieună. Mănâncă orice. Știe litiera.
Ion încuviință, luă cutia și o duse la mașină.
Se întoarse acasă când încă dormeau toți. Așeză cutia pe jos în hol, își scoase geaca. Puiul dinăuntru nu scotea niciun sunet. Ion se uită: animalul se ghemuise într-un colț și se uita la el de jos în sus, fără să clipească.
– Și ce fac eu cu tine? șopti Ion.
Puiul ridică laba strâmbă, ca și când ar fi vrut să-l atingă de deget, dar nu ajunse. Ion oftă. Se duse în bucătărie, turnă lapte într-o farfurioară. Apoi își aminti că puiilor nu li se dă lapte, vărsă, scoase din frigider niște pui fiert și-l tăie mărunt.
Când se întoarse în hol cu farfurioara, Mitică stătea deja lângă cutie. Privea înăuntru. Coada nu se mișca, spinarea nu se arcui.
Puiul ieși din cutie, șchiopătând, merse până la farfurioară și începu să mănânce. Mitică pufni și se duse pe fotoliul lui. Fără bătaie, fără șuierat.
Ana găsi puiul prima. Ion auzi din dormitor un țipăt înăbușit, apoi pași grăbiți, și fata năvăli la ei cu puiul în brațe.
– Mamă! Mamă, de unde?!
Elena se ridică în pat, mijind ochii de somn. Se uită la pui, apoi la Ion. El stătea întins, cu mâinile sub cap, și se uita cu atenție la tavan.
– Tată? se întoarse Ana spre el. Glasul îi tremura. Tu ai făcut asta?
– Dacă țipați, îl duc înapoi, mormăi Ion, fără să-și ia ochii de la tavan.
Ana se așeză pe marginea patului și începu să plângă. Nu cum plâng copiii la școală din supărare, ci altfel, când nu poți explica. Puiul din brațele ei stătea nemișcat, lipit de pulover.
Elena nu spuse nimic. Își puse palma pe mâna lui Ion și o strânse. Repede, scurt. Apoi se ridică și se duse în bucătărie să pună ceainicul.
Puiul fu numit Gică. Ana voia să-l cheme Conte, dar Ion zise: ce conte, el e din cutie, să fie Gică. Și Gică se aciuă ca și când ar fi trăit dintotdeauna acolo. Mitică în prima săptămână îl ocoli, în a doua începu să-l îndure, iar la sfârșit de lună dormeau pe același fotoliu. Mitică, roșcat și măreț, iar Gică, sur, cu laba țeapănă, lipit de el.
Ion se uita la ei serile și tăcea. Elena, într-o zi, îl întrebă:
– Doar erai împotrivă. Ce s-a schimbat?
El tăcu, scărpină pe Gică după ureche. Puiul torcea și-și închidea ochii.
– Ana plângea. Și eu auzeam prin perete. Și m-am gândit: eu tot aranjez ici-colo, dar aici n-aveam ce aranja, doar să iau și să aduc. Mai simplu nu se putea. Și eu mă împotriveam de ce? De blana pe jos?
Elena zâmbi și nu mai adăugă nimic.
După șase luni, Gică crescuse, laba rămăsese strâmbă, dar alerga prin casă ca un nebun, răsturnând papuci și sărind pe dulap. Mitică doar îl urmărea cu privirea.
Iar Ion se prindea uneori seara pe canapea, cu Mitică pe genunchi și Gică dormind pe umăr, la televizor meciul de fotbal, și nu auzea scorul pentru că se temea să se miște.
Și asta, poate, era mai frumos decât orice scor.
