– Păi de ce atât de brusc? – Andrei se uită la soția lui cu mirare. – Rodica e în necaz. Soțul a părăsit-o, a rămas cu copilul în brațe. Unde să se ducă?
Rodica stătea la fereastră, cu brațele încrucișate, și privea curtea îngrijită a casei de la marginea Chișinăului, pe care o construiseră și o amenajaseră în ultimii patru ani. Casa asta era visul ei. Nu doar metri pătrați, ci un loc unde, în sfârșit, putea respira liniștită după apartamentul zgomotos din oraș. Unde dimineața cântau păsările, iar seara frunzele de tei foșneau domol. Și acum, acest spațiu era din nou pe cale să devină un hotel.
– Înțeleg că e într-o situație dificilă – răspunse Rodica mai calm, deși înăuntrul ei încă fierbea. – Dar de ce tocmai la noi? Mama ta are un apartament cu trei camere într-o zonă bună. Acolo, și Corina, și Măriuca ar fi bine. Nu refuzăm să ajutăm. Putem plăti grădinița, duce mâncare, aduna haine. Dar să locuiască aici…
Andrei își trecu mâna prin păr – un gest obișnuit când se simțea încolțit. Era un soț bun: grijuliu, harnic, cu un caracter blând. Tocmai blândețea aceea îl cucerise pe Rodica cândva. Dar acum, ea însăși crea probleme.
– Mama a și oferit, dar Corina a zis că nu vrea s-o deranjeze. Mama e în vârstă, sănătatea n-o mai ține. Iar la noi casa e mare, etajul al doilea e aproape gol. Cameră de oaspeți, baie separată. Măriuca e fetiță liniștită, n-o să deranjeze.
Rodica se întoarse spre el. Soarele de seară aurise bucătăria, reflectându-se în fațadele lucioase ale dulapurilor pe care le aleseseră împreună. Își aminti cum se certaseră pentru culoarea blatului, cum râseseră imaginându-și cum vor lua micul dejun în weekenduri, numai ei doi. Iar acum, planurile astea se năruiau sub ochi.
– Andrei, abia de jumătate de an ne-am mutat definitiv. Am terminat renovarea, am aranjat curtea. În sfârșit am început să mă simt acasă. Nu în vizită, nu la hotel, ci acasă. Și dintr-o dată – poc! – și deja primim rude pe termen nelimitat.
– Nu pe termen nelimitat – obiectă el. – Corina zice că două luni, maxim. Până se pune pe picioare, își găsește o slujbă mai aproape.
– Două luni… – Rodica râse amar. – Îți aduci aminte cum a venit mătușa Elena „pentru două săptămâni”? A stat o lună și jumătate. Iar Veronica cu familia? După aia am spălat casa două săptămâni.
Andrei se apropie și o îmbrățișă ușor de umeri. Mirosea a colonia lui obișnuită și a aer proaspăt de afară.
– Rodico, te înțeleg. Pe cuvânt. Dar e sora mea. Singura. E disperată. Nu pot să-i spun „descurcă-te singură”.
Rodica nu se trase, dar nici nu se lipi de el ca de obicei. Înăuntru se luptau două sentimente: mila pentru Corina și dorința dură de a-și apăra propriul spațiu. Știa cum e. Când vin rudele, casa încetează să mai fie a ta. Trebuie să ții cont de obiceiurile altora, să gătești pentru toată lumea, să asculți povești care nu te privesc, să suporți dezordinea străină.
– Hai să facem așa – propuse ea după o pauză. – Vorbesc eu cu Corina. Poate găsim împreună o soluție care să ne mulțumească pe toți.
Andrei încuviință, vizibil ușurat că furtuna trecuse, măcar pentru moment.
– Bine. O să vină mâine seară să vadă. I-am zis că discutăm.
Rodica închise ochii. Mâine. Deci mai avea foarte puțin timp să se gândească.
A doua zi, Corina a sosit pe la șapte seara. Rodica a văzut-o de la fereastră: o femeie slăbuță, de vreo treizeci și cinci de ani, cu o pungă mare într-o mână și cu Măriuca de șase ani de cealaltă. Fetița părea pierdută, strângând la piept un ursuleț de pluș. Inima Rodicăi se strânse involuntar. Și ea își imaginase uneori cum e să rămâi singură cu un copil.
– Bună, Rodico – Corina o îmbrățișă în hol. Îmbrățișarea a fost stânjenită, încordată. – Mulțumesc că ai acceptat să vorbim. Știu că vă cad ca un bulgăre de zăpadă.
– Intrați – Rodica le conduse în sufragerie. – Vreți un ceai? Sau poate direct cina?
Măriuca se așeză tăcută pe marginea canapelei, privind în jur cu ochii mari. Corina arăta extenuată: cearcăne adânci, părul prins într-o coadă simplă.
La cină, conversația a fost precaută. Andrei încerca să mențină o atmosferă ușoară, povestind despre casă, despre cum au amenajat-o. Corina dădea din cap, lăuda interiorul, dar în ochi i se citea oboseala și neliniștea.
Când Măriuca a terminat de mâncat, iar Andrei a dus-o să vadă camera de la etaj, femeile au rămas singure.
– Rodico, nu vreau să fiu o povară – spuse Corina încet, amestecând ceaiul răcit. – Doar că… totul a fost atât de brusc. Apartamentul îl închiriam, soțul a plecat, bani aproape că nu mai am. Lucrez de acasă, dar salariul e mic. Aș avea nevoie de vreo două luni să mă pun pe picioare, să găsesc ceva stabil.
Rodica se uita la ea și se gândea. Femeia de vizavi nu semăna cu rudele acelea obraznice care le transformaseră viața în haos. Corina părea frântă. Dar casa… casa era sfântă.
– Te înțeleg – răspunse ea. – Și vom ajuta. Dar să locuim aici… e complicat. Pentru toți. Avem ritmul nostru, obiceiurile noastre. Andrei muncește mult, și eu. Ne-am dorit casa asta pentru noi.
Corina dădu din cap, fără să contrazică.
– Știu. De asta nici nu insist. Dacă nu se poate, nu se poate. O să caut alte variante.
În acel moment, ceva făcu clic în Rodica. Își dădu seama că poate oferi o soluție reală, nu doar un refuz.
– Stai – spuse ea. – Am o idee. O prietenă de-a mea, Oana, are o căsuță într-un sat vecin, la zece minute de aici. O închiriază. Două camere, cu grădină, nu e scumpă. Pot s-o sun chiar acum să întreb dacă e liberă. Dacă da – o ajutăm cu prima lună de chirie. Și cu mutarea.
Corina ridică privirea, mirată.
– Serios? Ai face asta?
– De ce nu? – Rodica ridică din umeri. – E mai bine pentru toți. Tu ai spațiul tău, Măriuca colțul ei, iar noi putem ajuta fără să ne transformăm casa în cămin.
Când Andrei se întoarse cu Măriuca, Rodica i-a povestit propunerea. El s-a mirat la început, apoi a stat pe gânduri.
– E comod? – întrebă. – Satul e aproape, nu?
– Foarte aproape – confirmă Rodica. – Și școala e bună pe acolo, și grădinița. Aflu detaliile.
Seara s-a încheiat relativ pașnic. Corina cu Măriuca s-au întors în oraș, iar Rodica și Andrei au rămas pe terasă. Aerul era răcoros, mirosea a tei și a pământ ud după ploaia recentă.
– Ești deșteaptă că ai propus varianta asta – spuse Andrei, luând-o de mână. – Mă temeam că o să refuzi pur și simplu.
– Și am vrut – recunoscu Rodica sincer. – Dar apoi m-am gândit: de ce să suferim toți împreună? Există și alte căi.
Nu i-a spus că înăuntru mai clocotea iritarea. Că văzuse cum Andrei își rezervase deja mental o cameră pentru soră. Că granița fusese încălcată simplu prin faptul că el făcuse propunerea fără să discute înainte.
A doua zi, Rodica a sunat-o pe Oana. Căsuța era liberă. Prețul era rezonabil, mai ales cu ajutorul pentru prima plată. A simțit o ușurare. Părea că problema se va rezolva frumos, fără scandaluri.
Dar seara, când Andrei s-a întors de la muncă, avea o expresie ciudată pe față.
– A sunat Corina – spuse el, dându-și jos geaca. – E foarte recunoscătoare pentru ofertă. Dar… e un detaliu.
Rodica se încruntă.
– Ce fel de detaliu?
– Măriuca are alergie. Gravă. La polen, la unele plante. Satul acela e lângă câmpuri. Se teme că va face o criză. Și încă ceva… Corina a zis că în singurătate i-ar fi foarte greu psihic. Mai ales primele săptămâni.
Rodica simți cum iritarea familiară începe să fiarbă din nou.
– Adică varianta pe care am găsit-o nu o convine?
– N-a zis „nu o convine”. Doar că… îi e teamă. Și a rugat să ne mai gândim.
Andrei se apropie și o îmbrățișă.
– Rodico, poate totuși le luăm o lună? Maxim o lună și jumătate. Eu o să ajut cu Măriuca, cu curățenia. Nici n-o să simți diferența.
Rodica îl privi în ochi. În ei era o rugăminte amestecată cu vinovăție. Înțelegea: pentru el, asta era important. Familia e sfântă. Dar pentru ea, casa era la fel de sfântă.
– Andrei – spuse ea încet, dar ferm. – Mi-am spus deja cuvântul. Casa mea nu e pensiune. Dacă începem cu „doar o lună”, apoi va fi „încă puțin”. Nu vreau asta.
El oftă.
– Bine. Mai vorbesc cu ea o dată.
Dar Rodica simți deja că ăsta e doar începutul. Rudele soțului aveau o abilitate uimitoare de a transforma „temporar” în „permanent”. Și urma să decidă dacă de data asta e gata să-și apere granițele până la capăt. Chiar dacă asta avea s-o coste liniștea în familie.
– Bine. Mai vorbesc cu ea o dată – repetă Andrei, dar vocea lui nu mai avea siguranța de dinainte.
În zilele următoare, în casă s-a așternut o liniște ciudată, lipicioasă. Rodica încerca să se comporte normal: gătea micul dejun, uda florile din curte, lucra pe laptop pe terasă. Dar înăuntru totul era întins ca o coardă. Fiecare sunet de telefon o făcea să tresară.
Corina a sunat chiar ea în a treia zi. Glasul îi era slab, aproape vinovat.
– Rodico, știu că vă creez neplăceri. Dar situația e grea. Măriuca noaptea nu doarme bine, plânge după tatăl ei. În camera închiriată unde stăm acum, pereții sunt subțiri, vecinii fac gălăgie… Mă gândeam, poate totuși la voi, la parter, în camera de oaspeți? Am fi foarte grijulii.
Rodica stătea lângă fereastra bucătăriei și se uita cum Andrei se ocupă de mașina de tuns iarba în curte. Soarele strălucea puternic, dar ei i se părea că deasupra casei se adună nori.
– Corina, am discutat deja. Căsuța Oanei e perfectă. E liniște, curte proprie, aer curat. Pot să vin cu tine s-o vedem chiar acum, diseară.
În receptor se lăsă o pauză. Apoi Corina oftă.
– Am văzut pozele. E frumoasă. Dar… alergia Măriucăi. Și mi-e teamă să rămân singură. Complet singură. După tot ce s-a întâmplat.
Rodica simți un junghi de milă, dar imediat își aminti de granițe. Mai trecuse prin asta cu alte rude. De fiecare dată, „temporar” se transformase într-un test pentru căsnicia lor.
– Hai totuși să vedem căsuța împreună – spuse ea blând, dar insistent. – Poate temerile tale se risipesc. Mă înțeleg cu Oana.
Seara au plecat toți trei. Andrei conducea tăcut, Corina cu Măriuca stăteau în spate. Fetița se lipea de mama ei și privea tăcută la teii care se perindau pe geam. Căsuța Oanei s-a dovedit chiar mai frumoasă decât își amintea Rodica: luminoasă, îngrijită, cu o verandă mică și meri în grădină. Gazda le-a arătat toate camerele, le-a explicat despre încălzire și vecini.
– E foarte liniște aici – spuse Oana. – Familia s-a mutat acum o lună. Dacă stați mai mult, pot face o reducere.
Măriuca, pentru prima oară în seara aceea, zâmbi când văzu leagănul din curte. Corina se plimba prin camere, atingea pereții, privea pe ferestre. Rodica o urmărea cu speranță. Părea că în sfârșit există o soluție rezonabilă.
La întoarcere, Corina tăcea. Deja acasă, când Măriuca adormise în mașină, ea spuse încet lui Andrei:
– Trebuie să mă mai gândesc. Mulțumesc vouă amândurora.
Dar a doua zi totul s-a schimbat.
Andrei s-a întors de la muncă mai devreme decât de obicei. Rodica și-a dat seama imediat după fața lui: discuția fusese grea.
– A sunat mama – spuse el, descălțându-se în hol. – Corina i-a povestit tot. Mama crede că nu putem refuza sora într-un moment ca ăsta. Că familia trebuie să fie unită.
Rodica puse ibricul pe foc și se întoarse încet spre soț.
– Și tu ce i-ai răspuns?
– Căutăm soluții. Dar mama… s-a supărat. A zis că dacă noi am fi fost în necaz, n-ar fi stat pe gânduri o clipă.
Asta a fost o lovitură sub centură. Rodica o cunoștea pe soacră – o femeie autoritară, dar corectă în felul ei. Până acum se înțeleseseră bine. Dar cuvintele mamei apăsau clar asupra lui Andrei.
– Andrei, noi deja ajutăm. Am găsit locuința, sunt gata să plătesc prima lună, pot da și mobilă din casă. Dar să stea la noi e altceva. E casa noastră. A ta și a mea.
El se așeză la masă și își frecă tâmplele, obosit.
– Știu. Dar Corina a plâns azi la telefon. Zice că se simte respinsă. Că Măriuca întreabă de ce unchiul Andrei și mătușa Rodica nu vor să le primească.
Rodica simți cum valul de iritare se amestecă cu jignirea. Se așeză vizavi de el și îl privi drept în ochi.
– Deci acum eu sunt aia care respinge familia? Eu, care am propus o soluție reală? Andrei, înțelegi ce se întâmplă? Abia am început să trăim viața noastră în casa asta. Nu vreau să redevin gazdă de pensiune.
Discuția s-a prelungit până târziu. Andrei aducea argumente, Rodica – pe ale ei. La un moment dat, vocile s-au ridicat mai mult decât își permiteau de obicei. Amândoi erau obosiți, amândoi se simțeau îndreptățiți.
A doua zi a sosit soacra. Neașteptat, fără anunț. Rodica i-a văzut mașina de la fereastră și a oftat adânc. Elena a intrat în casă cu o pungă de plăcinte de casă, și-a îmbrățișat fiul, apoi nora – ceva mai mult decât de obicei.
– Rodico, hai să vorbim ca femeile – spuse ea, când au rămas singure în bucătărie. – Înțeleg sentimentele tale. Casa e sfântă. Dar Corina e acum la limită. Soțul a trădat-o, copilul suferă. Chiar nu ai în inimă loc pentru două luni?
Rodica turna ceaiul cu mâinile tremurânde. Își respecta soacra, dar acum se simțea încolțită.
– Elena, am găsit o variantă excelentă. O căsuță aproape, liniștită, ieftină. De ce nimeni nu vrea măcar să încerce?
– Pentru că îi e frică – răspunse soacra încet. – Frică să nu se descurce. Aici, la voi, ar simți sprijin. Andrei e fratele ei. Tu ești o femeie bună, știu.
Discuția a durat peste o oră. Soacra nu a insistat grosolan, dar cuvintele ei găseau punctele slabe în apărarea Rodicăi. Andrei stătea alături și tăcea, doar din când în când arunca câte o frază scurtă în sprijinul mamei.
Spre seară, Rodica simți că puterile o părăsesc. Ieși singură pe terasă, se așeză în fotoliul de răchită și închise ochii. Mirosul de tei, clinchetul apelor lacului din depărtare – totul părea acum fragil ca sticla. Își dorea să strige: „E casa mea!” Dar în loc de asta, tăcea, simțind cum lacrimile îi ard ochii.
Andrei veni din spate, îi puse mâinile pe umeri.
– Rodico… Poate totuși încercăm? O lună. Promit că eu voi rezolva tot cu Corina. Nici n-o să simți că sunt aici.
Ea se întoarse spre el. În ochii lui era rugăminte și iubire. Dar în spatele iubirii, vedea blândețea obișnuită, care din nou îi punea sentimentele pe locul doi.
– Andrei, dacă cedăm acum, n-o să se mai termine niciodată – spuse ea încet. – Azi Corina, mâine altcineva. Și casa noastră? Viața noastră? Când vom trăi pentru noi?
El nu răspunse imediat. Doar o strânse mai tare în brațe. În acel moment, Rodica înțelese: culmea se apropie. Va trebui să aleagă – fie să-și apere spațiul cu duritate, riscând relațiile cu soțul și familia lui, fie să cedeze din nou și să se piardă pe sine în casa asta.
A doua zi dimineață, Corina sună din nou. De data asta, vorbea mai sigură pe ea.
– Rodico, m-am hotărât. Dacă nu vă deranjează, venim vineri. Doar pentru început. În paralel, caut slujbă și locuință. Promit că nu deranjez.
Rodica stătea în mijlocul sufrageriei, strângând telefonul atât de tare încât degetele i se albiseră. Andrei o privea din bucătărie, așteptând decizia. Soacra, care venise „doar să vadă cum mai e”, era și ea acolo. Toți așteptau cuvântul ei.
Înăuntrul Rodicăi totul fierbea. Era momentul adevărului. Trase adânc aer în piept și spuse ferm:
– Corina, mi-am spus deja cuvântul. Te ajutăm cu căsuța Oanei. Dacă nu ești de acord – caută alte variante. Dar în casa noastră nu vei locui.
În receptor se așternu o tăcere apăsătoare. Andrei păli. Soacra trase aer în piept și puse ceașca pe masă cu un zgomot sec.
Asta a fost culmea. Rodica spusese în sfârșit ce gândea, fără să înmoaie colțurile. Dar prețul acestei decizii putea fi foarte mare. Acum urma să vadă dacă familia lor va rezista loviturii și dacă va putea păstra și casa, și relațiile.
– Corina, mi-am spus deja cuvântul. Te ajutăm cu căsuța Oanei. Dacă nu ești de acord – caută alte variante. Dar în casa noastră nu vei locui – repetă Rodica ferm, deși inima îi bătea atât de tare parcă era gata să-i sară din piept.
În receptor se lăsă o tăcere lungă, apăsătoare. Apoi Corina icni încet.
– Înțeleg… Măcar atât, mulțumesc. N-am vrut să fac scandal.
Convorbirea se întrerupse. Rodica lăsă telefonul încet pe masă. În sufragerie se așternu o liniște de plumb. Andrei o privea de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată. Elena își dusese mâna la piept, ochii i se măriră de uimire.
– Rodico… – începu soacra, dar vocea i se frânse. – Îți dai seama ce ai făcut?
– Îmi dau – răspunse Rodica calmă, deși înăuntru totul îi tremura. – Mi-am apărat casa. A mea și a lui Andrei. Și n-am refuzat ajutorul. Am oferit o soluție reală.
Andrei ieși tăcut pe terasă. Rodica îl vedea prin geam cum stă sprijinit de balustradă și privește lacul. Soacra clătină din cap și începu să-și strângă geanta.
– Te-am crezut întotdeauna o femeie înțeleaptă – spuse ea la plecare. – Dar acum… rupi familia.
Ușa se închise în urma ei. Rodica rămase singură în mijlocul sufrageriei. Liniștea casei, pe care o iubise atât de mult, acum părea asurzitoare. Se lăsă pe canapea și își acoperi fața cu mâinile. Lacrimile în sfârșit izbucniră – tăcute, amare. Nu de furie, ci de oboseală și teamă că acum pierde cea mai dragă – încrederea soțului.
Andrei se întoarse după o jumătate de oră. Fața îi era obosită, dar nu mai atât de pierdută. Se așeză lângă ea, fără s-o îmbrățișeze, doar alături.
– Am vorbit cu Corina – spuse el încet. – E în șoc. Mama a sunat și ea. Toți cred că ai exagerat.
Rodica ridică spre el ochii roșii de plâns.
– Dar tu? Tu ce crezi?
El tăcu mult timp, privind în podea.
– Cred… că ai dreptul. E casa noastră. Am construit-o împreună. Dar îmi e greu, Rodico. E sora mea. Sânge. Nu pot să mă întorc pur și simplu cu spatele.
– Nici nu ți-am cerut să te întorci – răspunse ea, luându-l de mână. – Poți ajuta și altfel. De ce nimeni nu vrea să înțeleagă?
Au vorbit mult. Pentru prima dată după mulți ani, au vorbit atât de sincer și adânc. Andrei i-a povestit cum, din copilărie, se simțise responsabil pentru sora mai mică. Rodica i-a spus cum visase la casa asta ani de zile, cum strânsese fiecare leu, cum își imaginase serile liniștite doar ei doi. Amândoi au plâns. Amândoi au recunoscut că celălalt are dreptate.
A doua zi, Corina a venit pe neașteptate, singură. Fără Măriuca. Fără bagaje. Arăta trasă la față, dar liniștită.
– Pot să intru? – întrebă de la ușă.
Rodica încuviință și o conduse în bucătărie. Andrei era la muncă – conveniseră ca femeile să poarte singure această discuție.
– M-am gândit toată noaptea – începu Corina, amestecând ceaiul pe care i-l turnase Rodica. – La început m-am înfuriat. Apoi am înțeles… ai dreptate. Am încercat să fac din casa voastră salvarea mea. Fără să mă gândesc cum e pentru voi.
Rodica tăcea, lăsând-o să vorbească.
– Căsuța Oanei am văzut-o din nou. Aseară. Măriuca e încântată de leagăn și de grădină. Alergia… am consultat medicul. Acolo e chiar mai bine ca în oraș – aer curat, fără noxe. M-am speriat pur și simplu. Frica de singurătate după divorț… m-a paralizat.
– Te înțeleg – spuse Rodica blând. – Frica e normală. Dar putem ajuta altfel. M-am înțeles deja cu Oana – prima lună de chirie e din partea noastră. Andrei a promis că ajută la mutare sâmbăta. Și suntem mereu aproape – dacă ai nevoie de ceva.
Corina ridică privirea; în ochi îi licăreau lacrimi.
– Mulțumesc. Pe cuvânt. Mă temeam că după ieri… o să vă întoarceți cu totul.
– Suntem familie – răspunse Rodica. – Doar că fiecare trebuie să aibă locul lui. Voi aveți colțul vostru, noi – casa noastră.
Au vorbit aproape două ore. Pentru prima dată, între ele s-a născut o înțelegere reală, umană. Corina a povestit despre divorț, despre durere, despre teama pentru fiica ei. Rodica a împărtășit temerile din ultimele luni – cum se temuse să nu piardă senzația de acasă.
Când Andrei s-a întors seara, a găsit o imagine uimitoare: soția și sora stăteau pe terasă, beau vin și râdeau încet la o poveste din copilăria Corinei.
– Ce se întâmplă aici? – întrebă el mirat.
– Facem pace – zâmbi Rodica. – Și stabilim planul de acțiune.
Următoarele două săptămâni au zburat cu treburi. Andrei și Corina au mutat lucrurile în căsuța Oanei. Rodica a ajutat la amenajarea camerei Măriucăi – a găsit jucării vechi pe care le cumpărase pentru viitorii copii. Soacra s-a mai liniștit și ea. După o discuție lungă cu fiul, a venit la Rodica cu un buchet de flori și cu scuze – stânjenite, dar sincere.
– M-am obișnuit să decid pentru toți – recunoscu Elena. – Trebuia să ascult. Iartă-mă, bătrâna.
Încetul cu încetul, viața a intrat pe un făgaș nou. Corina s-a adaptat repede în noua casă. Și-a găsit o slujbă part-time, Măriuca a intrat la grădinița din sat și chiar s-a împrietenit cu copiii vecinilor. În weekenduri, mai veneau în vizită – dar mereu cu anunț și pentru scurt timp. Fără bagaje pe termen nelimitat. Doar reuniuni de familie cu mici și râsete de copii.
Într-o seară caldă de vară, Rodica și Andrei stăteau pe terasa lor. Lacul sclipea în razele soarelui care apunea, teii foșneau domol. Andrei o luă de umeri pe soție.
– Știi, atunci mi-a fost foarte frică – spuse el. – Credeam că m-ai pus să aleg între familie și tine.
– Și așa a fost – recunoscu Rodica sincer. – Dar nu între tine și ei. Ci între cum vom trăi de acum înainte. Nu vreau să fiu rea. Vreau să fiu fericită. În casa mea.
El o sărută pe creștet.
– Și ai avut dreptate. Acum văd și eu. Și Corina spune că în casa ei se simte mult mai bine. Își revine. Se gândește chiar la o slujbă serioasă.
Rodica zâmbi. Se uita la curtea pe care o îngrijiseră cu atâta drag, la casa care devenise un adevărat refugiu, și simțea o pace adâncă și caldă.
Peste o lună, au făcut o mică petrecere de inaugurare la Corina. S-au adunat toți: soacra, Andrei, Rodica, Măriuca cu noii prieteni. Masa a fost așezată afară. Au râs, au povestit întâmplări, dar de data asta fără încordare.
Când musafirii au plecat, Rodica și Andrei s-au întors acasă. Ea închise ușa, se sprijini cu spatele de ea și trase aer adânc.
– Acum, cu adevărat, e casa noastră – spuse ea încet.
Andrei se apropie, o luă în brațe și o învârti prin hol, ca în tinerețe.
– A noastră. Și numai a noastră. Mulțumesc că nu ai lăsat s-o pierdem.
Au stat mult așa, ascultând liniștea care acum le aparținea doar lor. Rodica înțelese că, uneori, pentru a păstra familia, trebuie să știi să spui „nu”. Ferm și cu iubire. Și atunci, granițele nu distrug relațiile – le întăresc.
Iar casa… casa devenise, în sfârșit, acel refugiu liniștit la care visase atâta timp. Un loc unde poți fi pur și simplu tu însuți. Alături de omul iubit. Fără oaspeți, fără problemele altora, fără nevoia de a face pe plac cuiva.
Doar casa lor. Viața lor. Fericirea lor.
