– Viorele, vrei un ceai? – strigă din bucătărie vecina Maria. Venea des pe la el – când aducea plăcinte, când ciorbă. Zicea: „Singur cuc ești, trebuie să mănânci.”
– Nu, Mario, – făcu el cu mâna, fără să se întoarcă.
A trecut un an. Un an întreg.
Și tot nu-și putea ierta. Dracul să-l ia pe ziua aceea.
Se grăbea atunci. Trebuia să meargă în oraș, la notar. Niște acte de semnat pentru răposata lui soție. Nervii întinși, capul vuia, și Ruja, câinele lui.
Un maidanez obișnuit, cu ochi inteligenți și coadă veșnic mișcătoare. După ce murise Ana, numai ea îi rămăsese. Singura ființă vie din casă care-l întâmpina de la muncă, se bucura de fiecare dată când apărea.
Și-n ziua aia, la plimbarea de dimineață, i se învârtea printre picioare. Mai mirosea ceva pe marginea drumului, mai dădea înapoi. Lesța se întindea, slăbea.
– Ruja, stai odată! – răcni el atunci. Trase de lesță. O trase zdravăn.
Ea scheună.
El nu se opri. Continuă să meargă, furios pe lumea întreagă. Pe el însuși.
Se opriră pe șosea. TIR-uri huruiau pe lângă ei, mașini zburând. Scoase telefonul – voia să sune, să verifice ora. Și atunci…
Un zvâcnet. Carabina se desfăcu, iar lesța goală rămase în mână.
Ruja năvăli peste drum.
El țipă. Alergă după ea, fluturând brațele, oprind mașinile. Dar ea dispăru în tufișurile de pe margine. Pur și simplu se topi.
O căută. Trei zile umblă de-a lungul șoselei, o strigă, fluieră.
Apoi renunță.
Hotărî – a murit. Călcată de mașină sau înghețată pe undeva prin pădure. Vinovat e el. A țipat, a tras de lesță. Iată pedeapsa.
Ieri l-au sunat.
– Bună ziua, sunteți domnul Victor? Ați avut un câine?
Voce de femeie. Tânără. Ușor tensionată.
– Am avut.
– Suntem de la adăpostul „Speranța”. Avem aici… pesemne, ne-au adus un câine. După microcip, numărul dumneavoastră. Ați putea veni?
Inima îi căzu în prăpastie.
– Ce fel de câine?
– Un maidanez roșcat. Bătrâior deja. Șchiopătează pe piciorul din spate.
Tăcu. Strângea telefonul de-i albiră încheieturile.
– Veniți? – întrebă fata.
– Vin.
Și acum stătea la fereastră și nu se putea urni.
Cheile mașinii erau pe masă. Geaca atârna în hol. Doar o oră de drum.
Dar îi era frică.
Îi era frică că nu e ea.
Și îi era frică că – e ea.
Adăpostul îl întâmpină cu lătrături.
Zeci de voci – subțiri, răgușite, disperate – se contopeau într-un urlet. Victor trase portiera mașinii și rămase locului. Mâinile îi tremurau.
„Bătrân prost, – gândi el. – De ce tremuri ca varga?”
Dar picioarele parcă i se lipiseră de asfalt.
– Domnul Victor? – din poartă ieși o fată. Tânără, cu o geacă jerpelită, părul strâns sub o căciulă tricotată. – Eu sunt Luminița. Am vorbit ieri.
Dădu din cap. Gâtul i se strânse – cuvintele nu-i ieșeau.
– Haideți. E în țarcul din capăt.
Mergeau pe lângă cuști. Câinii se aruncau în gratii, scheunau, zgâriau barele cu labele. Victor privea în jos. Zăpada scrâșnea sub tălpi.
– Știți, – începu Luminița, – ni l-au adus de poimâine. Rudele unei bătrâne. Bătrâna a murit, iar ei nu pot păstra câinele.
– Bătrâna?
– Da. Doamna Marioara. Locuia lângă șosea, într-o căsuță. Cică a găsit câinele acum un an. L-a tratat. Avea laba ruptă, probabil o mașină l-a lovit. Bătrâna l-a îngrijit, dar nu-l lăsa din curte – îi era teamă să nu fugă iar pe drum.
Victor se opri.
– Avea zgardă cu număr?
– Avea. Dar cifrele se șterseseră aproape. Bătrâna a încercat să sune, dar nu reușea – ori greșea numărul, ori… Pe scurt, n-a fost să fie. Apoi a hotărât că stăpânul l-a abandonat. Zicea, din moment ce nu-l caută.
Victor își strânse mâinile în buzunare. Era în viață. Tot timpul ăsta, era în viață. Iar el nici măcar nu încercase să continue căutarea după cele trei zile.
– Uitați, – Luminița se opri la țarcul din fund. – Aici e.
Victor ridică privirea.
Și o văzu pe Ruja.
Stătea într-un colț, pe o pătură veche. Blana roșcată se decolorase, botul albise. Un picior din spate era strâns sub ea – încă șchiopăta, se vedea.
Câinele ridică și el capul. Se uită la el. Și rămase nemișcat.
Victor făcu un pas înainte. Încă unul. Degetele strânseră barele reci ale țarcului.
– Ruja? – șopti el. Vocea i se frânse.
Câinele tresări. Urechile se ridicară.
– Eu sunt. Fata mea, eu sunt.
Se ridică. Șchiopătând, făcu câțiva pași spre gard. Se opri la un metru de el.
Stătea și privea.
Victor se lăsă în genunchi, direct în zăpadă. Întinse mâna printre bare.
– Iartă-mă, – suflă el. – Iartă-mă, roșcato proastă. Am țipat atunci. Te-am tras. Apoi am încetat să te caut. Am crezut că ai murit. M-am speriat, înțelegi?
Lacrimile începură să curgă.
Câinele făcu un pas înainte. Încă un pas. Cu grijă, parcă verificând dacă nu va dispărea.
Victor îngheță. Nici măcar nu mai respira.
Atunci Ruja se apropie de tot. Își lipi nasul rece de palma lui. Îi linse degetele.
– Deschid? – întrebă încet Luminița, care stătea lângă el, ștergându-și pe ascuns o lacrimă.
Victor dădu din cap.
Zăvorul clincăni. Ușa țarcului se deschise.
Și Ruja, șchiopătând, stângaci, dar se năpusti spre el. Se lipi de piciorul lui și începu să dea fericită din coadă.
Victor o îmbrățișă. Își afundă fața în blana roșcată.
– Mergem acasă, – șopti el. – Auzi? Acasă. Și de-acum nu te mai las să pleci nicăieri. Nicăieri.
Ruja scheună încet.
Și dădu și mai tare din coadă.
– Mănâncă puțin, – spuse încet Luminița, ghemuindu-se lângă el. – Primele zile a refuzat cu totul. Ne gândeam, știți, se mai întâmplă – un câine ajunge la adăpost și se stinge. Mai ales cei bătrâni. Se leagă de oameni mai mult decât credem.
– Știu, – răspunse Victor cu glasul sugrumat. – Am știut dintotdeauna.
Mângâie Ruja pe cap. Ea deschise ochii – tulburi, obosiți – și se uită la el. Și-n privirea aceea era totul.
– Luminiță, – Victor ridică privirea, – o să mai aibă… adică, o să mai trăiască?
Fata oftă.
– Veterinarul spune că inima e slabă. Laba s-a sudat strâmb, de-aceea șchiopătează. Aproape că n-are dinți. Dar știți, domnule Victor, eu lucrez aici de trei ani. Am văzut de toate. Câinii nu mor de boală. Mor de dor. Iar dacă au pentru cine trăi…
Nu termină. Nici nu mai trebuia.
Victor înțelese.
Se ridică încet.
– Hai acasă, fetița mea, – șopti el. – Ne-a făcut vecina Maria chiftele. Îți plac chiftelele, nu? Și-o să dormi pe canapea. Pe canapeaua mea. Pe care ți-am interzis-o întotdeauna, îți amintești? N-o să mai fac asta. Dormi unde vrei. Numai nu mai pleca, da?
Ruja îl linse pe obraz.
Și Victor simți – pentru prima oară după un an – cum ceva din el se dezgheață.
– Mulțumesc, – se întoarse el spre Luminița.
– Aveți grijă de ea, – dădu ea din cap. – Și de dumneavoastră.
Victor o așeză pe Ruja pe scaunul din față, o înveli cu o geacă veche. Se urcă la volan.
Porni mașina și o luă spre casă.
Vecina Maria rămase cu gura căscată când îi văzu în prag.
– Victore! Da’ asta e… e Ruja?!
– Chiar ea, – Victor o duse pe câine cu grijă în hol, o lăsă pe jos. – S-a găsit.
– Doamne, – vecina bătu din palme, se lăsă în genunchi. – Fata mea! Cât ai slăbit! Victore, du-o în bucătărie, îi dau imediat de mâncare!
Ruja ocoli apartamentul încet, șchiopătând. Mirosi fiecare colț, fiecare lucru cunoscut. Apoi se întoarse la Victor și se întinse la picioarele lui.
– Bine ai făcut, – dădu el din cap. – Rămâi cu mine.
Maria o hrăni – puțin, cu grijă, să nu-i facă rău. Câinele mânca lacom, înghițind, parcă temându-se că i se va lua.
– Încet, încet, – o liniști Victor, mângâind-o pe spinare. – Nu fugi nicăieri. Mănâncă liniștită.
Seara, Ruja sări pe canapea. Victor nu o alungă – așa cum promisese. O acoperi cu o pătură călduroasă, se așeză lângă ea.
Dădu drumul la televizor, dar nu se uita. Doar o mângâia pe blana roșcată și tăcea.
Iar Ruja își puse capul pe genunchii lui și închise ochii.
Coada i se mișca ușor – foarte puțin, dar se mișca.
Victor se uită pe fereastră. Afară ningea – la fel ca acum un an. La fel ca în ziua aceea blestemată de pe șosea.
Dar acum totul era altfel.
Pentru prima oară după un an, nu se mai temea de ziua de mâine.
Pentru că știa: mâine, Ruja se va trezi lângă el. Și poimâine. Și câte zile le vor mai fi rânduite.
