– Victor, vrei ceai? – strigă vecina Marioara din bucătărie. Venea des pe la el – când cu plăcinte, când cu ciorbă. „Singur ești, ca un deget. Trebuie să mănânci.”
– Nu, Marioaro, – dădu el din mână, fără să se întoarcă.
A trecut un an. Un an întreg.
Și el tot nu-și putea ierta. Dracul să-l ia pe ziua aceea.
Se grăbea atunci. Trebuia să meargă la oraș, la notar. Acte de semnat pentru răposata Ana. Nervii întinși la maxim, capul vuia, și uite-o pe Lola, câinele lui.
O maidaneză obișnuită, cu ochi deștepți și coadă veșnic mișcătoare. După ce murise Ana, numai ea îi mai rămăsese. Singura făptură vie din casă care-l întâmpina de la muncă și se bucura de fiecare dată când apărea.
Și în ziua aceea, la plimbarea de dimineață, se învârtea pe lângă picioare. Când mirosea ceva la marginea drumului, când se întorcea. Lesa se întindea și slăbea.
– Lola, stai odată! – răcni el atunci. Trase de lesă. Trase tare.
Ea scheună.
Dar el nu se opri. Continuă să meargă, furios pe toată lumea. Pe el însuși.
Se opriră la șosea. TIR-uri huruiau, mașini treceau în viteză. El scoase telefonul să sune, să verifice ora. Și atunci…
Un smucitur. Carabina se desfăcu, iar lesa goală rămase în mână.
Lola se repezi peste drum.
Țipa. Alerga după ea, fluturând brațele, oprind mașinile. Dar ea dispăru în tufișurile de pe margine. Pur și simplu se topi.
A căutat-o. Trei zile a mers de-a lungul șoselei, a strigat-o, a fluierat.
Apoi s-a lăsat păgubaș.
A crezut – a murit. Călcată de roți sau înghețată pe undeva prin pădure. El e de vină. A țipat, a tras. Și-acum pedeapsa.
Iar ieri l-au sunat.
– Bună ziua, sunteți domnul Victor? Ați avut un câine?
Voce de femeie. Tânără. Puțin crispată.
– Am avut.
– Suntem de la adăpostul „Speranța”. La noi, pe scurt, au adus un câine. După cip a ieșit numărul dumneavoastră. Ați putea veni?
Inima i se prăbuși.
– Ce câine?
– O maidaneză roșcată. Cam bătrână. Șchiopătează pe laba din spate.
El tăcea. Strângea telefonul de-i albiseră încheieturile.
– Veniți? – repetă fata.
– Vin.
Și acum stătea la fereastră și nu putea să se miște.
Cheile mașinii erau pe masă. Geaca atârna în hol. Doar o oră de drum.
Dar îi era teamă.
Teama că nu e ea.
Și teamă că e.
Adăpostul l-a întâmpinat cu lătrat.
Zeci de glasuri – subțiri, răgușite, disperate – se amestecaseră într-un urlet unic. Victor închise ușa mașinii și rămase înmărmurit. Mâinile îi tremurau.
„Prost bătrân, – gândi el. – De ce tremuri ca o frunză?”
Dar picioarele parcă i se lipiseră de asfalt.
– Domnul Victor? – din poartă ieși o fată. Tânără, într-o geacă ponosită, părul strâns sub o căciulă tricotată. – Sunt Raluca. Am vorbit ieri.
El dădu din cap. Gâtul i se strânse – vorbele nu ieșeau.
– Haideți. E în țarcul din fund.
Treceau pe lângă cuști. Câinii se aruncau în gratii, scheunau, zgâriau zăbrelele cu labele. Victor privea în jos. Zăpada scârțâia sub talpă.
– Știți, – începu Raluca, – a fost adusă numai alaltăieri. Niște rude ale unei bătrâne. Bătrâna a murit, iar ei nu pot ține câinele.
– Bătrâna?
– Da, Maria. Stătea lângă șosea, într-o căsuță. Zicea că a găsit câinele acum vreun an. L-a tratat. Lăbuța era ruptă, pesemne de mașină. Bătrâna l-a îngrijit, dar nu-l scotea din curte – se temea să nu fugă iar pe drum.
Victor se opri.
– Avea număr pe zgardă?
– Avea. Dar cifrele erau șterse. Bătrâna încercase să sune, dar nu reușea – ori nu formase bine numărul, ori… Păi, așa a fost. A crezut că stăpânul l-a abandonat. Că nu-l mai caută.
Victor strânse pumnii în buzunare. Câinele fusese viu. Tot timpul ăsta viu. Iar el nici măcar nu încercase să-l caute după cele trei zile.
– Uite, – Raluca se opri la țarcul din spate. – Aici e.
Victor ridică ochii.
Și-și văzu Lola.
Stătea într-un colț, pe o păturică veche. Blana roșcată se mătuise, botul îi albise. Una din labele din spate era strânsă sub ea – încă șchiopăta.
Câinele ridică capul. Se uită la el. Și rămase nemișcat.
Victor făcu un pas. Încă unul. Degetele lui strânseră gratiile reci.
– Lola? – răguși el. Vocea îi tremură.
Câinele tresări. Urechile i se ciuliră.
– Eu sunt. Fetița mea, eu sunt.
Se ridică. Șchiopătând, făcu câțiva pași spre gratii. Se opri la un metru de el.
Stătea și se uita.
Victor se lăsă în genunchi, în zăpadă. Întinse mâna printre bare.
– Iartă-mă, – șopti. – Iartă-mă, proasto roșcată. Am țipat atunci. Te-am smucit. Și-apoi am încetat să te caut. Am crezut că ai murit. Mi-a fost teamă, înțelegi?
Lacrimile începură să curgă.
Câinele făcu un pas. Încă unul. Cu grijă, ca și cum ar fi verificat dacă nu va dispărea.
Victor încremeni. Nici măcar nu mai respira.
Atunci Lola se apropie de tot. Își lipi botul rece de palma lui. Îi linse degetele.
– Deschid? – întrebă încet Raluca, care stătea lângă el și-și ștergea pe furiș o lacrimă.
Victor încuviință.
Zăvorul pocni. Ușa țarcului se deschise.
Și Lola, șchiopătând, stângaci, se repezi direct la el. Se lipi de piciorul lui și dădu fericită din coadă.
Victor o îmbrățișă. Își afundă fața în blana roșcată.
– Mergem acasă, – șopti. – Auzi? Acasă. Și de-acum nu te mai las să pleci. Nicăieri.
Lola scheună încetișor.
Și dădu și mai tare din coadă.
– Mănâncă puțin, – spuse Raluga, ghemuindu-se lângă el. – Primele zile refuza. Ne gândeam, știți, se întâmplă – câinele ajunge la adăpost și se stinge. Mai ales cei bătrâni. Se leagă de oameni mai tare decât credem.
– Știu, – rosti Victor răgușit. – Am știut dintotdeauna.
Mângâie Lola pe cap. Ea deschise ochii – tulburi, obosiți – și se uită la el. Și în privirea aceea era totul.
– Raluca, – Victor ridică ochii, – poate să mai trăiască? Adică, mai are mult?
Fata oftă.
– Veterinarul zice că inima e slabă. Laba s-a sudat strâmb, de-aceea șchiopătează. Aproape că n-are dinți. Dar știți, domnule Victor, eu lucrez aici de trei ani. Și am văzut de toate. Câinii nu mor de boală. Mor de dor. Iar dacă au pentru cine trăi…
Nu mai termină. Și nici nu era nevoie.
Victor înțelese.
Se ridică cu grijă în picioare.
– Hai acasă, fetițo, – șopti. – Marioara a făcut pârjoale. Îți plac pârjoalele, nu? Și o să dormi pe canapea. Pe canapeaua mea, pe care ți-o interziceam întotdeauna, îți aduci aminte? N-o să mai fac. Dormi unde vrei. Numai nu mai pleca, da?
Lola îl linse pe obraz.
Și Victor simți – pentru prima oară într-un an – cum ceva înlăuntru se dezgheață.
– Mulțumesc, – se întoarse el spre Raluca.
– Aveți grijă de ea, – dădu ea din cap. – Și de dumneavoastră.
Victor așeză Lola pe scaunul din față, o înfășură într-o geacă veche. El se urcă la volan.
Porni mașina și conduse spre casă.
Marioara rămase cu gura căscată când îi văzu în prag.
– Victor! Da’ asta e, e Lola?!
– Chiar ea, – Victor intră cu grijă, așeză câinele pe jos în hol. – S-a găsit.
– Doamne, – vecina își bătu mâinile, se lăsă pe vine. – Fetița mea! Cât de slăbită e. Victor, du-o în bucătărie, că-i dau de mâncare acum!
Lola ocoli apartamentul încet, șchiopătând. Mirosi fiecare colț, fiecare lucru cunoscut. Apoi se întoarse la Victor și se întinse la picioarele lui.
– Așa e bine, – zise el. – Rămâi cu mine.
Marioara o hrăni pe Lola – puțin câte puțin, cu grijă, să n-o strice. Câinele mânca lacom, înghițind, de parcă s-ar fi temut să nu i se ia.
– Încet, încet, – o liniști Victor, mângâind-o pe spinare. – Nu fugi nicăieri. Mănâncă liniștită.
Seara, Lola se urcă pe canapea. Victor n-o alungă – așa cum promisese. Doar o acoperi cu o pătură călduroasă și se așeză lângă ea.
Porni televizorul, dar nu se uita. Numai mângâia blana roșcată și tăcea.
Iar Lola își puse capul pe genunchii lui și închise ochii.
Și coada i se mișca ușor – foarte puțin, dar se mișca.
Victor privi pe fereastră. Afară ningea – la fel ca acum un an. La fel ca în ziua blestemată de la șosea.
Dar acum totul era altfel.
Pentru prima oară într-un an, nu se mai temea de ziua de mâine.
Pentru că știa: mâine Lola se va trezi lângă el. Și poimâine. Și câte zile le-or mai fi hărăzite.
