— Așa, — spuse soacra din prag, fără să salute, fără să-și scoată pantofii, — ce mizerie e în holul tău? Oamenii trăiesc, iar la voi e ca la niște vagabonzi!
Ileana nu răspunse. Stătea lângă fereastra bucătăriei, privea în curte și ținea în mână telefonul, care nu mai arăta nimic important — doar lumina, ca o veioză. Soțul, Andrei, bătea pasul pe loc în spatele mamei lui, cu aerul unui om care de multă vreme uitase cum e să aibă o părere proprie.
Nicoleta — așa o chema pe soacră — era o femeie monumentală. Nu în sensul înălțimii, ci al prezenței: ocupa spațiul complet, fără rest, ca o mobilă pe care n-ai unde s-o bagi. Părul vopsit culoarea caramelei arse, inele pe fiecare deget, o bluză cu lurex — și vineri seara, și la caniculă. Buzele strânse. Ochii ascuțiți, iuți, care vedeau totul și puneau preț pe orice.
— Bine, — spuse ea, deja mai blând, cu o altă intonație — aceea pe care Ileana o numea în gând „regimul prefăcătoriei”. — Noi doar vedem cabana și plecăm. Arată-ne ce și cum, și ne întoarcem imediat. Andrei, tu ai spus — pentru câteva ore?
Andrei dădu din cap. Andrei dădea întotdeauna din cap.
Cabana fusese moștenită de Ileana de la bunica ei — o casă de lemn în Breaza, cu o grădină mică, un măr bătrân și o verandă pe care puteai bea cafeaua dimineața și asculta liniștea. Ileana investise în casa asta trei ani și toți banii pe care îi economisise încă din facultate. Schimbase parchetul. Înlocuise geamurile. Vopsise pereții exact în nuanța de alb pe care o căutase mult timp în cataloage. Atârnase perdele de in. Instalase o cadă de fontă, adusă de la Iași.
Era casa ei. Numai a ei.
Înainte de căsătorie — cu siguranță numai a ei. După, cumva de la sine, devenise „a noastră”, deși Andrei nu petrecuse acolo nici măcar o zi cu pensula sau lopata în mână.
Vineri au plecat la șapte seara. Ileana conducea, Nicoleta stătea în spate și comenta drumul, șoferii, indicatoarele și comportamentul tirurilor pe autostradă. La casă au ajuns când se întuneca deja.
— Ia te uită, — spuse soacra, coborând din mașină și aruncând o privire asupra terenului, — trăiesc oamenii.
În fraza asta nu era admirație. Era invidie, acoperită cu nepăsare. Ileana prinse imediat, cum prinzi mirosul de fum înainte să vezi focul.
Au intrat în casă. Nicoleta atingea totul cu mâinile — perdelele, blatul de bucătărie, vesela din bufet. Deschidea dulapurile. Se uita în cămară.
— Aici e cam umed, — anunță ea, stând în dormitor.
— Aici e normal, — răspunse Ileana.
— Eu zic că e umed. Andrei, tu simți?
Andrei trase aer pe nas și dădu din cap. Bineînțeles că dădu.
Ileana ieși pe verandă. Se așeză. Se uită la grădină — acolo, în întuneric, se ghiceau tufele de coacăze pe care le sădise ea însăși. Auzi în spate cum soacra vorbea deja la telefon, povestind cuiva despre casă, despre „ce frumusețe a ridicat aici nevasta lui Andrei”.
Nevasta lui Andrei. Nu Ileana. Nu o persoană cu nume. Doar un adaos la fiu.
— Ascultă, — strigă Nicoleta din cameră, — pot să aduc mâine pe sora mea? I-ar plăcea aici.
Ileana nu apucă să răspundă.
Sora veni sâmbătă la unsprezece dimineața. Împreună cu soțul, cu fiica adultă și cu prietenul fetei, al cărui nume Ileana nu și-l aminti.
Au venit cu mâna goală.
Ileana observă imediat — mașină, oameni, gălăgie, râsete, și nici o pungă. Nici pâine, nici salam, nici măcar câțiva roșii. Doar oameni care veniseră să mănânce.
Sora soacrei, Zoe, era o versiune a Nicoletei, doar mai zgomotoasă. Începu imediat să le explice tuturor cum trebuia făcută veranda, unde era mai bine să pună grătarul și de ce mărul nu era plantat în locul potrivit.
— Tu l-ai sădit? — o întrebă pe Ileana.
— Nu, e al bunicii.
— Ei, bunica e iertată, — spuse Zoe cu generozitate.
Ileana se duse în bucătărie. Scoase din frigider tot ce avea: brânză, salam, ouă, verdeață, resturile de tăiței pe care și-i fiersese ieri. Puse ceainicul.
Andrei intră după ea.
— Poate facem frigărui? — întrebă el.
— Carnea e în congelator. Se dezgheață mult.
— Ei, scoate-o, se dezgheață.
Ileana se uită la el. El privea pe fereastră, unde mama lui îi arăta Zoiei grădina cu aer de proprietăreasă.
— Andrei, — spuse Ileana încet. — Ai promis — vedem și plecăm.
— Păi… au venit deja.
— Cine i-a chemat?
— Mama a vrut să arate…
— Mama a vrut. — Ileana repetă încet, ca să audă cum sună.
El nu auzi. Sau se prefăcu.
Carnea se dezgheță pe la trei. Până atunci, Ileana aranjase masa pe verandă — cu mâinile ei, cu mâncarea ei, cu vesela ei, pe care urma să o spele tot ea. La masă erau șapte oameni pe care nu-i invitase. Vorbeau toți deodată. Nicoleta povestea cum pe vremea comunistă mergea la cabana directorului de fabrică și acolo „asta da cabană, nu ca acum”. Zoe se plângea de vecini. Prietenul fetei se uita în telefon.
Andrei râdea. Era bine.
Ileana strângea farfuriile.
— Lasă, mai târziu! — făcu soacra cu mâna. — Stai jos, ce, ești servitoare?
Servitoare. Exact.
Ileana puse farfuriile în chiuvetă și ieși în grădină. Se opri lângă mărul pe care nu-l sădise ea, dar care acum era al ei — după acte, după drept, după toate rândurile din contract. Scoase telefonul. Scrise unei prietene: „Rămân peste noapte. Simt că mă sufoc.” Apoi șterse. Scrise din nou: „Rămân. Eu mă duc acasă.”
Dar nu plecă.
Pentru că aceea era casa ei. Pleca trebuiau ei.
Duminică dimineața, Nicoleta bea ceai și spunea că ar fi bine ca și la următorul weekend să vină din nou — „cu noaptea, normal, ca oamenii”.
Ileana asculta, dădea din cap și se gândea numai la una: la micul lacăt de fier care zăcea acasă, în sertarul biroului.
Își amintea unde era.
Luni, îl luă din sertar imediat după serviciu.
Lacătul era mic — compact, greu, cu un arc din oțel călit. Ileana îl cumpărase acum vreo doi ani, pe când termina renovarea — se temea să nu ajungă un străin la scule. Apoi uitase de el. Apoi îl găsise. Apoi uitase din nou.
Acum îl ținea în mână și se uita la el cum te uiți la un lucru care deodată îți este necesar.
Cheile de la poartă erau numai la ea. Doar la ea.
Plecă spre Breaza miercuri seara — singură, după serviciu, pe la șase. Nu spuse nimănui. Îi scrise lui Andrei că întârzie — el răspunse „ok” și trimise o inimioară, pentru că așa era mai simplu decât să vorbească.
Casa stătea tăcută, întunecată, mirosind a lemn și iarbă răcorită. Ileana trecu prin toate camerele, deschise geamurile, puse ceainicul. Se așeză pe verandă și privi lung grădina, unde în întuneric se ghicea mărul — începuse deja să se umfle cu fructe mici și tari, care aveau să se coacă abia în august.
Apoi scoase lacătul.
La poartă era deja unul — vechi, slăbit, cu joc. Puteai să-l deschizi cu orice, chiar cu o agrafă de păr. Ileana îl detașă, îl băgă în buzunar și atârnă lacătul nou. Întoarse cheia de două ori. Trase de arc.
Nu cedă.
Se întoarse în casă și stătu multă vreme la masa din bucătărie, cu o cană de ceai care se răcise între timp, pe când gândea. Nu se gândea dacă face bine — asta era deja hotărât, era evident, cum e evident că mărul era plantat exact acolo unde trebuie, și niciun Zoe n-avea să-l mute. Se gândea la altceva: la ce va spune Nicoleta când va descoperi că nu mai are cheie. La cum va zice Andrei — „păi de ce ai făcut așa, mama doar voia, n-au făcut cu răutate”. La faptul că vorbele „n-au făcut cu răutate” le auzise de atâtea ori încât nu mai însemnau nimic.
Fără răutate — când se întâmplă o dată.
Când se întâmplă în fiecare vineri — e doar așa.
Andrei sună joi.
— Mama întreabă dacă pot să vină din nou sâmbăta asta.
Ileana tăcu o secundă.
— Nu, — spuse ea.
— Ce — nu?
— Sâmbăta asta, nu.
— Păi dar…
— Andrei. — Rostise numele lui clar, fără intonația pe care el ar fi putut-o lua drept furie. Furia știa s-o evite — făcea o mutră ofensată, tăcea, și discuția se ducea în altă parte. — Vreau să ne înțelegem. Când vine cineva la cabană, trebuie să știu dinainte. Nu vineri dimineața, nu în ajun. Dinainte.
— Păi, mama nu știa că Zoe…
— Nu vorbesc de Zoe. Vorbesc de regulă.
— Ce regulă…
— A mea. — Ezită o clipă. — E casa mea, Andrei. Eu am construit-o. Eu plătesc pentru ea. Eu decid cine vine și când.
Tăcerea în receptor fu lungă — atât de lungă încât Ileana reuși să vadă în ea tot ce nu știa Andrei să spună cu voce tare: derută, iritare, dorința ca totul să se rezolve de la sine.
— Ești egoistă, — spuse el în cele din urmă. Încet, aproape mirat.
— Poate, — recunoscu Ileana.
Nu se apucă să explice că egoismul e când iei. Când aperi ce e deja al tău, se numește altfel.
Nicoleta sună duminică.
— Am auzit că schimbi lacăte pe acolo.
— Am pus un lacăt nou la poartă, da.
— Îmi dai cheia?
— Nu.
Pauză.
— Nu, — repetă Ileana la fel de calm cum vorbise cu Andrei cu o zi înainte. Descoperise că acest cuvânt devine mai ușor cu fiecare dată — ca un mușchi pe care în sfârșit începi să-l folosești. — Dacă vreți să veniți, ne înțelegem dinainte, și deschid eu. Dar chei nu vor fi.
— Tu… — Nicoleta păru că nu găsește cuvântul imediat. — E și a lui Andrei cabana!
— Andrei știe numărul meu.
Închise.
Nu brutal. Nu izbind receptorul. Doar — închise, pentru că discuția se terminase.
Vineri următoare veni singură în Breaza.
Deschise lacătul cu cheia ei.
Făcu cafea, ieși pe verandă, ascultă cum în grădina vecină ciocănea o ciocănitoare — o raritate pe acolo, un oaspete întâmplător. Citise o carte pe care o lăsase din februarie. Pe la prânz veni vecina Tamara — aduse un borcan de dulceață de zmeură, stătu o jumătate de oră, vorbiră despre vara asta uscată și despre mere care vor fi mici, dar dulci. Plecă. Ileana se întoarse la carte.
Spre seară sosi Andrei.
Sunase dinainte — cu o oră. Era prima dată.
Ea îi deschise poarta, și stătură mult pe verandă aproape în tăcere — nu pentru că s-ar fi supărat, ci pentru că n-aveau încă ce vorbi. Tot ce era important fusese deja spus, și faptul că Andrei venise și sunase dinainte era și el o discuție, doar fără cuvinte.
El însuși spălă vasele după cină.
Ileana observă, dar nu spuse nimic.
Uneori e de ajuns doar să observi.
Lacătul atârna la poartă — mic, compact, de un metal închis, care nu sărea deloc în ochi. Ileana îl vedea de fiecare dată când venea. Nu era un simbol. Nu era o răzbunare. Nu era o declarație.
Era doar un lacăt.
La poarta ei. La casa ei.
Și cheia se afla numai în buzunarul ei — acolo unde trebuia să fie de la bun început.
August sosi fierbinte și tăcut.
Merele se umplură, cum promisese Tamara — mici, tari, cu acel miros aparte pe care îl au numai merii bătrâni de grădină, neatinși de agenți chimici. Ileana venea acum în fiecare vineri, uneori joi seara, dacă o lăsa serviciul mai devreme. Deschidea lacătul, punea ceainicul, se așeza pe verandă și simțea ceva atât de simplu și demult uitat încât mult timp nu găsi cuvântul. Până la urmă găsi: pace. Nu liniște, nu singurătate — tocmai pacea pe care o ai când spațiul din jurul tău e în sfârșit al tău.
Andrei venea sâmbăta. Suna cu o oră înainte, uneori cu două. O dată veni cu o friteuză pentru grătar, cumpărată fără să întrebe, și o descărca stingher din portbagaj, explicând că mult o dorise, că e un lucru bun, inoxidabil, nu ruginește. Ileana se uita la el, la friteuza asta caraghioasă, la ceafa lui pe care o știa pe de rost de șase ani, și gândea: uite așa. Cândva trebuia să înceapă.
Despre Nicoleta nu vorbeau. Devenise o regulă nescrisă — nu pentru că era interzis, ci pentru că nu era nevoie: totul fusese spus, pozițiile fuseseră stabilite, și a reveni la asta însemna să agravezi ceva ce începuse, se părea, să se vindece.
Soacra sună la începutul lui august — din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu aceeași încredere monumentală cu care intra în alte holuri fără să-și scoată pantofii.
— Eu și Zoe am vrea duminica viitoare. Andrei spune că acum ceri să fii anunțată cu o săptămână înainte.
— Rog, — o corectă Ileana. — Nu cer. Rog.
— Păi, rog. Se poate?
Ileana tăcu — nu din răutate, ci pentru că într-adevăr reflecta. Duminica viitoare plănuise să văruiască bordurile de-a lungul aleii și voia liniște. Dar nici să țină defensiva la nesfârșit nu era scopul ei. Scopul era altul: ordinea. Nu războiul.
— Duminica viitoare sunt ocupată, — spuse ea. — Peste două duminici, vă rog. Dar Zoe să mă anunțe dacă vine sau nu. Trebuie să știu câți suntem.
Nicoleta tăcu. În tăcerea aceea, Ileana auzi lupta — între obiceiul de a forța și senzația, încă necunoscută, că aici, se pare, nu mai ai unde să apeși.
— Bine, — spuse în cele din urmă. Sec, fără căldură, dar — spuse.
Peste două duminici veniră amândouă — Nicoleta și Zoe, fără soți, fără tineri. Ileana le întâmpină la poartă. Deschise lacătul cu cheia ei, le lăsă să intre, intră după ele.
Pe verandă era masa aranjată: ceai, dulceața Tamarei, o plăcintă cu mere pe care Ileana o coptese ea însăși — prima dată în viață, după o rețetă din carnețelul bunicii, găsit în cămară încă din mai. Plăcinta era puțin arsă pe o margine și cam strâmbă, dar mirosea bine.
— Tu ai copt? — întrebă Zoe.
— Eu.
— Ia te uită, — spuse ea fără ironie. Doar — se miră.
Nicoleta stătea dreaptă, ca întotdeauna, și privea grădina. Inelele străluceau în soare. Bluza de azi era fără lurex — simplă, de in, deschisă la culoare. Poate căldura. Poate altceva.
— Merele se strâng curând, — spuse ea.
— Pe la sfârșitul lui august, probabil.
— Noi, cu Zoe, știm să facem dulceață. Dacă vrei, te ajutăm.
Ileana se uită la ea. Nicoleta nu privi înapoi — privea mărul, și fața ei era așa cum n-o văzuse Ileana până atunci: fără buze strânse, fără ochii iuți care evaluează. Doar — o femeie în vârstă, care se uită la o grădină străină și se gândește la ceva al ei.
— Poate, — spuse Ileana.
Nu spuse „da”. Dar nici „nu” nu spuse.
Andrei sosi seara, când mama și mătușa se pregăteau de plecare. Nu se încrucișară privirile cu Ileana, nu discută trecutul, nu puseră punctele pe „i” — doar băură ceai, vorbiră despre mere, despre vara uscată, despre cum ar fi bine ca anul viitor să planteze căpșuni de-a lungul gardului. Ileana asculta și răspundea — scurt, fără tensiunea aceea interioară care altădată îi rămânea toată ziua după vizitele lor, ca o așchie.
Când plecară și Andrei ieși la poartă să-și conducă mașina, Ileana rămase singură pe verandă.
Dincolo de gard, vocile se auziră încet, apoi o ușă de mașină trântită, apoi tăcerea. Soarele de seară se așternea pe scândurile verandei în dungi portocalii lungi. Undeva, în grădina vecină, ciocănea din nou ciocănitoarea — sau alta, sau același oaspete întâmplător care din cine știe ce motiv rămăsese.
Ileana stătea și se gândea că nimic nu se rezolvase definitiv. Nicoleta nu devenise alt om. Andrei nu se transformase peste noapte într-un bărbat care știe să spună „nu” mamei lui — doar începuse, cu greu, cuvânt cu cuvânt, să învețe. Zoe tot credea că mărul e plantat prost. Toate astea nu dispăruseră.
Dar ceva se schimbase.
Lacătul atârna la poartă — mic, de metal închis, aproape invizibil. Cheia zăcea în buzunar. Și când Andrei se întoarse de pe alee și se așeză lângă ea, și tăcură mult privind cum se stinge lumina deasupra grădinii — tăcerea aceea era alta. Nu cea în care se ascund nemulțumiri nespus. Ci cea în care, pur și simplu, e bine.
Ileana își turnă ceaiul rece și se gândi că, la sfârșitul lui august, când merele se vor coace, probabil îi va da telefon Nicoletei. Ea însăși. Prima. Și va spune: veniți să facem dulceață.
Poate.
Dacă va vrea.
Pentru că e casa ei, mărul ei și alegerea ei — cui să deschidă poarta.
Cheia zăcea în buzunar.
Acolo unde trebuia să fie.
La sfârșitul lui august, merele au căzut totuși de la sine.
Nu toate — doar acelea care atârnau la margine, lângă gard, unde umbra cădea cel mai mult. Ileana le găsi sâmbătă dimineața, când ieși cu cafeaua pe verandă: trei mere în iarbă, ușor mototolite, dar întregi.
Ridică unul. Îl mușcă direct, fără cuțit.
Tamara nu mințise — mici, dar dulci.
Andrei dormea în dimineața aceea. Venise târziu, era obosit, și Ileana nu-l trezi — lasă. Ea stătea singură, asculta cum în grădina vecină își începe dimineața o grădină străină, și se gândea că septembrie e deja aproape și că în curând aici va mirosi altfel — a frunze putrede, a pământ răcorit, a acelui miros aparte de sfârșit care, din cine știe ce motiv, nu e niciodată trist.
Nicoletei nu-i dăduse telefon. Nu din furie — pur și simplu nu sunase, atâta tot. Poate va suna anul viitor. Poate nu. Și asta era dreptul ei — să nu se grăbească, să nu închidă și nici să nu deschidă mai devreme decât se simte pregătită.
Andrei ieși pe verandă pe la zece — nepieptănat, cu urmă de pernă pe obraz, cu o cană pe care și-o turnase singur, fără să întrebe unde e ce. Semn că-și amintea. Semn că venise destul de des.
Se așeză lângă ea. Priviră grădina.
— Merele cad, — spuse el.
— Știu.
— Trebuie strânse.
— Mai târziu.
Tăcură. O tăcere bună.
Ileana bău ultima înghițitură de cafea, puse cana pe balustradă și se uită spre lacăt — se vedea de aici, de pe verandă, dacă știai unde să privești. Întunecat, compact, sigur.
Doar un lacăt.
La poarta ei.
