Dragă jurnal,
Azi am închis ușa magazinului și am oftat ușurată. Două zile libere în față, fără cozi, fără cântărit marfă, fără încărcat-descărcat.
– Luminio, mâine lucrați? – vine din spate o voce cunoscută.
Nici n-am apucat să mă întorc – știam deja cine e. Domnul Nicolae. Mereu la momentul nepotrivit.
– Mâine e duminică, – am spus sec, fără să mă întorc. – Zi liberă.
– A-a. Înțeleg. Păi nimic, vin luni atunci.
Totuși m-am întors. Bătrânul stătea cu o plasă veche, într-o geacă spălăcită, și se uita la mine pierdut. De parcă mai spera la ceva.
„Din nou o să numere fiecare ban timp de jumătate de oră”, mi-a trecut prin cap.
– Veniți luni, – i-am aruncat și am pornit spre casă.
El mereu așa – vine exact la închidere, alege două-trei fleacuri, apoi la casă scotocește prin portofel, numără monedele. O coadă se strânge în spate, oamenii oftează, iar el parcă nu observă. Așa încet. Mă irită teribil.
Duminică dimineața, trecând pe lângă magazin, am rămas pironită.
La ușă stătea o pisică. Obișnuită de curte, cenușie, jigărită și foarte slabă. Dar ciudat – nu stătea nemișcată. Fugea de la ușă la fereastră, zgâria pragul, se uita prin crăpături, mieuna. Așa jalnic, așa disperat.
– Hai, pleacă de aici! – am dat din mână.
Pisica nici n-a mișcat. Doar se uita la ușă.
„Fără stăpân”, mi-am zis și am mers mai departe.
Luni, mă apropiam de magazin cu o senzație grea. Pisica nu dispăruse. Zăcea lângă prag, ghemuită, sleită de puteri.
Cheia s-a rotit în broască. Ușa s-a deschis.
Și atunci am auzit. Un țipăt subțire, abia perceptibil. Undeva în colț, după rafturi.
Am pășit înăuntru, m-am uitat mai bine – și inima mi-a căzut.
Un pui de pisică.
Mic, orb, neajutorat. Zăcea printre cutii de carton, plângând jalnic, mișcând lăbuțele.
Pisica a năvălit după mine, a sărit lângă pui, a început să-l lingă, să torcă.
– Doamne, – am șoptit. – Deci încercai să ajungi la el.
Stăteam deasupra cutiei de carton și nu știam ce să fac. Pisica s-a așezat lângă pui, îl lingea, torcea – prima oară după 24 de ore, liniștită.
Dar în mintea mea o singură idee: „În magazin nu poți ține animale. Unde să le duc?”
– Ia te uită, tu ești de-a dreptul, – am mormăit cu voce tare. – Cum ai intrat aici? Când ai apucat?
Pisica doar s-a lipit și mai tare de pui.
Mi-am amintit: vineri seara, când închideam, la intrare era aglomerație. Comandă, grabă. Probabil atunci a intrat. Pe furiș. Și a născut noaptea, când magazinul era gol.
Și toată duminica s-a zbătut afară, încercând să intre înapoi.
– Bine, – am oftat. – Acum găsim ceva.
I-am turnat pisicii apă într-un pahar de plastic, i-am rupt o bucată de salam din sandvișul meu. A băut lacom, grăbit, de parcă se temea că i se ia.
Apoi am deschis magazinul pentru clienți.
Prima a intrat vecina, mătușa Valeria. A văzut pisica cu puiul și și-a bătut palmele:
– Of, Luminio! De unde?
– Păi… – am dat din mână. – A intrat cumva. Ia ascultă, Vali, poate o iei tu? Nepoților tăi le plac animăluțele.
Mătușa Valeria a strâmbat din nas:
– Avem deja o pisică acasă. Bătrână, rea. Le omoară pe toate. Nu, nu, scuză-mă.
Următorul a fost unchiul Mihai, instalatorul. Și el a refuzat:
– Nevasta nu mă lasă. Ea strănută de blană.
Apoi a venit o mamă tânără cu copilul. Băiețelul chiar a întins mâna spre pui, dar mama l-a tras:
– Nu atinge! E murdar! Boli și altele. Hai de aici.
Stăteam după tejghea și simțeam cum ceva mi se strânge înăuntru. Fiecare refuz se lovea de piept ca o lovitură surdă.
„N-o să-l ia nimeni?”
Până la prânz luasem deja în calcul ce e mai rău.
Pe la trei după-amiaza, ușa s-a deschis și a intrat domnul Nicolae.
Ca de obicei – încet, precaut. Plasa în mână. A salutat încet, a dat din cap.
Nici n-am apucat să răspund – s-a oprit la intrare, s-a ghemuit lângă cutie.
– O, – a spus încet. – Cine avem aici?
Pisica a ridicat capul, s-a uitat la el neîncrezătoare.
Domnul Nicolae a întins mâna cu grijă, a mângâiat pisica pe cap. Aceasta a închis ochii, a început să torcă.
– Luminița, – s-a întors spre mine. – Și ce se întâmplă cu ele?
Am oftat:
– Nu știu, domnule Nicolae. Aici nu pot sta. Și nimeni nu vrea să le ia.
– Înțeleg.
A tăcut, apoi a mângâiat din nou pisica. Puiul a scos un țipăt mic, s-a mișcat.
– Aș putea, – a început domnul Nicolae și s-a poticnit. – Aș putea să le iau eu?
Am rămas mută. Mă uitam la bătrân și nu-mi venea să cred.
– Dumneavoastră? – am repetat. – Serios?
– Păi da. – A zâmbit timid. – Mie singur mi-e oricum plictisit. Așa am companie. Nu știu cum să le îngrijesc, dar învăț. Citesc pe internet.
Am simțit un nod în gât. Bătrânul ăsta încet, pe care l-am grăbit atâtea ori și m-am enervat.
El a fost singurul care n-a trecut pe lângă.
– Domnule Nicolae, – am izbutit să spun. – Vă mulțumesc. Pe cuvânt. Mulțumesc.
A dat din mâini:
– Vai, nu e nimic. Mie îmi face plăcere. Acasă e gol. Soția a murit acum trei ani. Copii nu am. De asta vin aici în fiecare zi, să mai schimb o vorbă cu cineva.
M-am simțit atât de rușinată. Așa rușine, că aș fi vrut să intru în pământ.
Mereu mă iritam că e încet. Că ține coada.
Iar el e doar singur.
Domnul Nicolae a luat cutia cu pisica și puiul cu grijă. Ținea de jos să nu se clatine. Pisica s-a uitat neîncrezătoare la el, dar nu s-a împotrivit. De parcă ar fi înțeles – omul ăsta n-o să rănească.
– Numai că nu știu cum să le duc acasă, – a zis gânditor. – Cutia e mare, incomodă. Se zdruncină.
– Stai, – am fugit în depozit și m-am întors cu o cutie mai mică și mai rezistentă. – Asta e mai bună. Are și mânere.
Am mutat eu pisica și puiul, am pus o cârpă moale pe fund. Mâinile îmi tremurau. Nu știam de ce – de emoție sau de rușinea care mă rodea tot mai tare.
– Luminița, poate mă sfătuiți, – domnul Nicolae a zâmbit nesigur, – ce să le cumpăr? Hrană trebuie, nu? Castron?
Am văzut limpede: bătrânul e pierdut. Și-a asumat responsabilitatea, dar nu știe ce să facă mai departe. Și totuși a luat-o. Pentru că n-a putut trece nepăsător.
– Stai, – am spus hotărâtă. – Acuma.
Am mers de-a lungul rafturilor, adunând tot ce trebuia: o conservă de carne pentru pisică, un pachet de hrană uscată, două castroane de plastic, o pungă cu nisip pentru litieră.
– Asta e pentru dumneavoastră, – i-am întins pachetul.
– Vai, dar eu plătesc.
– Nu, – am tăiat-o scurt. – De la mine. Așa, gratuit.
A vrut să mai zică ceva, dar m-a privit atât de sever că doar a dat din cap:
– Mulțumesc. Vă mulțumesc mult.
Domnul Nicolae a luat cutia și pachetul, s-a îndreptat spre ieșire. La ușă s-a întors:
– Luminița, credeți că trebuie să le duc la veterinar?
– Trebuie, – am dat din cap. – Mergeți mâine. Să verifice dacă-s sănătoase.
– Bine. Mă duc, desigur.
A ieșit. Ușa s-a închis cu un sunet ușor.
Am rămas singură.
În magazin era liniște. Gol. Doar pe jos, într-un colț, zăcea o cutie veche de carton – chiar cea în care stătuse puiul.
M-am apropiat, am ridicat-o, voiam s-o arunc. Și dintr-o dată n-am mai putut. M-am așezat pe jos, am strâns cutia la piept și am început să plâng.
Lacrimi curgeau pe obraji, picau pe carton.
Mi-am amintit cum mă enervam pe domnul Nicolae. Cum îl grăbeam. Cum ofteam când intra în magazin. Cum gândeam: „Iar bătrânul ăsta. Iar o să numere bani mărunți.”
Iar el, uite ce om s-a dovedit.
Fără să stea pe gânduri, a luat pisica și puiul. Deși abia se descurcă – se vede după haine, după cum numără monedele în portofel.
Dar n-a trecut nepăsător.
„Doamne, – mă gândeam, – ce proastă am fost. Ce închisă la suflet.”
Mi-am șters lacrimile cu palma, m-am ridicat. Am aruncat cutia la coș. M-am întors la tejghea.
Au început să intre clienți.
O zi obișnuită de muncă.
Dar ceva în mine se schimbase. Mă uitam la oameni altfel. Nu mai erau doar o coadă pe care trebuie s-o servești repede. Ci oameni, fiecare cu povestea lui. Și nu știi niciodată ce poartă în suflet.
Mâine, sigur îl întreb pe domnul Nicolae cum se descurcă pisica cu puiul. Dacă au nevoie de ajutor.
Și nu-l voi mai grăbi niciodată.
Au trecut două zile.
Îl așteptam pe domnul Nicolae. Mă uitam la ușă, ascultam pașii pe hol. Dar nu venea.
Și neliniștea creștea. „Poate i s-a întâmplat ceva? Poate s-a îmbolnăvit? Sau cu pisica e ceva în neregulă?”
A treia zi nu am mai rezistat.
Am întrebat vecinii unde stă. Mi-au spus că locuiește în blocul alăturat, la etajul trei.
Am cumpărat un pachet de mere, o cutie de biscuiți – așa, să nu vin cu mâna goală – și după program am plecat la el.
Ușa nu s-a deschis imediat. Apoi am auzit pași târșâiți, și în prag a apărut domnul Nicolae. Surprins, pierdut.
– Luminița? Dumneavoastră… la mine?
– Da, – am întins pachetul. – Am zis să fac o vizită. Cum mai sunteți? Cum e pisica și puiul?
Fața bătrânului s-a luminat de un zâmbet. Atât de cald, de sincer, că mi s-a ușurat sufletul.
– Intrați, intrați! – s-a dat la o parte. – S-au așezat de minune la mine!
Apartamentul era mic, modest. Mobilă veche, covor ros. Dar curat, primitor.
Pe pervaz, pe o pătură împăturită, dormea pisica. Lângă ea se foi puiul – deja mai zdravăn, mai pufos.
– Uite-i, – a spus domnul Nicolae cu mândrie. – Pe pisică am botezat-o Mita. Iar puiul – Tisu. Pentru că e așa liniștit.
M-am apropiat, am mângâiat cu grijă Mita. A deschis un ochi, a tors și a adormit din nou.
– Ce frumoși sunt, – am șoptit.
– Da, da. – Domnul Nicolae zâmbea cu toată fața. – Știți, i-am dus la veterinar. Totul e în regulă.
Vorbea și vorbea – cum Mita s-a ascuns sub canapea în prima noapte și l-a târât și pe Tisu acolo, cum s-a obișnuit apoi, cum îl întâmpină la ușă când se întoarce acasă.
La plecare, am rămas în prag:
– Domnule Nicolae, veniți la magazin. Vă aștept.
A dat din cap:
– Vin.
Și a adăugat încet:
– Vă mulțumesc, Luminița. Pentru tot.
– Eu vă mulțumesc, – am răspuns. – Sunteți un om adevărat.
A doua zi, domnul Nicolae a venit din nou la magazin. Ca de obicei – încet, cu plasa.
Dar de data asta l-am întâmpinat cu un zâmbet. Am scos din debara un scaun, l-am așezat lângă tejghea:
– Luați loc, domnule Nicolae. Nu vă grăbiți. Eu nu mă grăbesc nicăieri.
Mi-a zâmbit recunoscător. S-a așezat. A început să aleagă încet produsele.
Și pentru prima dată, nu l-am grăbit pe bătrân.
