Luminita închise lacătul şi oftă uşurată. Slava Domnului. Două zile libere în faţă, fără cozi, fără cântăriri de marfă, încărcat-descărcat.
— Luminita, mâine lucraţi? – se auzi din spate o voce cunoscută.
Nici nu apucase să se întoarcă – ştia deja cine e. Nicolae. Mereu la momentul nepotrivit.
— Mâine e duminică, – răspunse sec, fără să se uite. – Zi liberă.
— Aaa. Înţeleg. Păi nimic, vin luni atunci.
Luminita se întoarse totuşi. Bătrânul stătea cu o plasă ponosită, într-o geacă decolorată, şi o privea oarecum pierdut. Ca şi cum spera la ceva.
„Iar o să numere fiecare bănuţ jumătate de oră”, – îi trecu prin minte.
— Veniţi luni, – spuse ea şi porni spre casă.
El venea întotdeauna aşa – exact la închidere, alegea două-trei fleacuri, apoi la casă începea să scotocească în portofel, să numere monedele. Coada se aduna în spatele lui, oamenii oftau, iar el părea că nici nu observă. Atât de încet. Te enervează.
Duminică dimineaţa, trecând pe lângă magazin, Luminita se opri ca trăsnită.
La uşă stătea o pisică. Una obişnuită de curte, gri, jigărită şi foarte slăbuţă. Dar ciudat – nu stătea pur şi simplu. Fugea de la uşă la fereastră, zgâria pragul cu ghearele, se uita prin crăpătură, mieuna. Atât de jalnic, atât de disperat.
— Hăis, de aici! – făcu Luminita cu mâna.
Pisica nici nu se clinti. Doar se uita la uşă.
„Vagaboandă”, – gândi Luminita şi o luă mai departe.
Luni, Luminita se apropia de magazin cu o senzaţie grea. Pisica nu dispăruse. Zăcea la prag, ghemuită, sleită de puteri.
Cheia se răsuci în broască. Uşa se deschise.
Şi atunci Luminita auzi. Un ţipăt subţire, abia perceptibil. Undeva în colţ, după rafturi.
Intră, se uită mai bine – şi inima îi căzu în prăpastie.
Un pui de pisică.
Mic, orb, neajutorat. Zăcea printre cutii de carton, piţigăindu-se jalnic, mişcându-şi labele.
Pisica năvăli înăuntru după Luminita, sări la pui, începu să-l lingă, să toarcă.
— Doamne, – şopti Luminita. – Deci încercai să ajungi la el.
Luminita stătea deasupra cutiei de carton şi nu ştia ce să facă. Pisica se aşezase lângă pui, îl lingea, toarcea – pentru prima dată după 24 de ore se liniştise.
Iar în capul Luminiţei un singur gând: „În magazin nu poţi ţine animale. Unde să-i duc?”
— Uite, tu eşti de speriat, – mormăi ea cu voce tare. – Cum ai intrat? Când ai apucat?
Pisica doar se lipi mai strâns de pui.
Luminita îşi aminti: vineri seara, când închidea, la intrare se înghesuiau cumpărătorii. Agitaţie, grabă. Probabil atunci a şi strecurat. Neobservată. Iar noaptea a fătat, când magazinul era gol.
Şi toată duminica s-a zbătut afară, încercând să intre înapoi.
— Bine, – oftă Luminita. – Acum găsim noi o soluţie.
Turnă apă pentru pisică într-un pahar de plastic, rupse o bucată de cârnat fiert din sandviciul ei. Pisica bău lacom, grăbit, de parcă se temea că i se ia.
Apoi Luminita deschise magazinul pentru clienţi.
Prima intră vecina, mătuşa Valeria. Văzu pisica cu puiul şi bătu din palme:
— Vai, Luminita! De unde?
— Păi… – făcu Luminita din mână. – S-a strecurat cumva. Ascultă, Valeria, poate o iei tu? Nepoţii tăi iubesc animalele.
Mătuşa Valeria strâmbă nasul:
— Avem deja o pisică acasă. Bătrână şi rea. Le omoară pe toate. Nu, nu, scuză-mă.
Următorul fu unchiul Mihai, instalatorul. Şi el refuză:
— Soţia nu mă lasă. E alergică la blană.
Apoi veni o mamă tânără cu copilul. Băieţelul întinse mâna spre pui, dar mama îl trase:
— Nu-l atinge! E murdar! Are boli. Hai de aici.
Luminita stătea după tejghea şi simţea cum ceva i se strânge în piept. Fiecare refuz îi răsuna înăuntru ca o lovitură surdă.
„Oare nimeni nu o să-l ia?”
La prânz era deznădăjduită.
Pe la trei după-amiaza uşa se deschise şi intră Nicolae.
Ca de obicei – încet, cu grijă. Plasa în mână. Salută încet, dădu din cap.
Luminita nici nu apucă să răspundă – el se opri la intrare, se ghemui lângă cutie.
— Vai, – spuse el încet. – Cine avem aici?
Pisica ridică capul, îl privi neîncrezătoare.
Nicolae întinse cu grijă mâna, mângâie pisica pe cap. Aceasta închise ochii, începu să toarcă.
— Luminita, – se întoarse el spre vânzătoare. – Ce se va întâmpla cu ele?
Luminita oftă:
— Nu ştiu, domnule Nicolae. Nu pot să le ţin aici. Şi nimeni nu vrea să le ia.
— Înţeleg.
Tăcu o clipă, apoi mângâie din nou pisica. Puiul piţigăi uşor, se mişcă.
— Pot să… – începu Nicolae şi se împiedică. – Pot să le iau eu?
Luminita rămase înmărmurită. Se uita la bătrân şi nu-şi credea urechilor.
— Dumneavoastră? – repetă ea. – Serios?
— Da. – Zâmbi timid. – Oricum mi-e singuratic. Aşa am şi companie. Nu ştiu cum să le îngrijesc, dar învăţ. Caut pe internet.
Luminita simţi cum i se pune un nod în gât. Bătrânul ăsta încet, pe care l-a grăbit atâtea ori, pe care s-a enervat.
El fusese singurul care nu trecuse pe lângă.
— Domnule Nicolae, – izbuti ea să spună. – Vă mulţumesc. Serios. Mulţumesc.
El dădu din mâini:
— Vai, lasă. Mie îmi face plăcere. Acasă e gol. Soţia a murit acum trei ani. Copii nu am. De aceea vin aici în fiecare zi, să mai schimb o vorbă cu cineva.
Luminitei îi fu ruşine. Atât de ruşine, că voia să intre în pământ.
Mereu se enerva că e încet. Că ţine coada.
Iar el era doar singur.
Nicolae luă cu grijă cutia cu pisica şi puiul. O sprijinea pe dedesubt să nu se zguduie. Pisica îl privi neîncrezătoare, dar nu se împotrivi. De parcă înţelesese – omul ăsta n-o să-i facă rău.
— Nu ştiu cum să le duc acasă, – spuse el gânditor. – Cutia e mare, incomodă. Se mişcă înăuntru.
— Staţi, – Luminita alergă în depozit şi se întoarse cu o cutie de carton mai mică, mai rezistentă. – Uite, în asta e mai bine. Şi are mânere.
Ea însăşi mută pisica cu puiul, aşeză pe fund o cârpă moale. Mâinile îi tremurau. Nu ştia de ce – de emoţie sau de ruşinea care o rodea tot mai adânc.
— Luminita, poate mă sfătuiţi, – Nicolae zâmbi nesigur, – ce să le cumpăr? Cred că au nevoie de mâncare? De castron?
Luminita văzu atunci limpede: bătrânul era pierdut. Îşi luase responsabilitatea, dar nu ştia ce să facă mai departe. Şi totuşi o luase. Pentru că nu putuse trece pe lângă.
— Stai, – spuse ea hotărâtă. – Acum.
Trecu printre rafturi, adună ce trebuia: o cutie de conserve pentru pisici, un pachet de hrană uscată, două castroane de plastic, un sac de nisip pentru litieră.
— Asta e pentru dumneavoastră, – întinse ea punga lui Nicolae.
— Vai, dar vă rog. Plătesc.
— Nu trebuie, – tăie Luminita. – De la mine. Aşa, de suflet.
El vru să mai spună ceva, dar ea îl privi atât de aspru, încât el doar dădu din cap:
— Mulţumesc. Mulţumesc frumos.
Nicolae luă cutia şi punga, se îndreptă spre ieşire. La prag se întoarse:
— Luminita, cum credeţi? Trebuie să le duc la veterinar?
— Trebuie, – dădu ea din cap. – Mergeţi mâine. Să vadă dacă totul e în regulă.
— Bine. Mă duc, desigur.
Ieşi. Uşa se închise încet, cu un clinchet uşor.
Luminita rămase singură.
În magazin era linişte. Gol. Doar pe jos, într-un colţ, zăcea o cutie veche de carton – aceeaşi în care stătuse puiul.
Se duse, ridică cutia, vru s-o arunce. Şi dintr-o dată nu putu. Se lăsă pe podea, strânse cutia la piept şi plânse.
Lacrimile îi curgeau pe obraji, picurau pe carton.
Îşi aminti cum se enerva pe Nicolae. Cum îl grăbea. Cum ofta când intra în magazin. Cum gândea: „Iar bătrânul ăsta. Iar o să numere bănuţii.”
Iar el se dovedise altfel.
Nu stat pe gânduri, luase pisica şi puiul. Deşi abia se descurca – se vedea după haine, după cum număra monedele în portofel.
Dar nu trecuse pe lângă.
„Doamne, – gândea Luminita, – ce proastă am fost. Ce secătuită la suflet.”
Şterse lacrimile cu palma, se ridică de pe jos. Aruncă cutia la gunoi. Se întoarse după tejghea.
În magazin începură să intre cumpărătorii.
O zi obişnuită de lucru.
Dar ceva se schimbase în Luminita. Se uita la oameni altfel. Nu mai vedea doar o coadă pe care trebuia s-o servească repede. Ci oameni, fiecare cu povestea lui. Şi nu ştii niciodată ce-i în sufletul lor.
Mâine cu siguranţă o să-l întrebe pe Nicolae cum se simt pisica şi puiul. Cum s-au acomodat. Dacă au nevoie de ajutor.
Şi nu o să-l mai grăbească niciodată.
Au trecut două zile.
Luminita tot aştepta să apară Nicolae. Se uita spre uşă, asculta paşii pe coridor. Dar el nu venea.
Şi neliniştea creştea. „Poate s-a întâmplat ceva? Poate s-a îmbolnăvit? Sau cu pisica e ceva în neregulă?”
A treia zi nu mai răbda.
Întrebă vecinii de adresă. Află că Nicolae locuieşte în blocul vecin, la etajul trei.
Luminita cumpără o pungă de mere, un pachet de biscuiţi – aşa, pentru forma, să nu vină cu mâna goală – şi după program se duse la el.
Uşa nu se deschise imediat. Apoi se auziră paşi târşâiţi, şi în prag apăru Nicolae. Mirat, pierdut.
— Luminita? Dumneavoastră… la mine?
— Da, – întinse ea punga. – M-am gândit să vă vizitez. Ce faceţi? Cum sunt pisica şi puiul?
Faţa bătrânului se lumină de un zâmbet. Atât de cald, de sincer, încât Luminiţei i se făcu mai uşor la suflet.
— Intraţi, intraţi! – făcu el loc. – S-au instalat minunat!
Apartamentul era mic, modest. Mobilă veche, covor roşit. Dar curat, primitor.
Pe pervaz, pe o pătură împăturită, dormea pisica. Lângă ea se zbenguia puiul – deja mai voinic, pufos.
— Iată-i, – spuse Nicolae cu mândrie. – Pe pisică am botezat-o Măruţa. Iar pe pui – Ticu. Pentru că e aşa liniştit.
Luminita se apropie, mângâie uşor Măruţa. Aceasta deschise un ochi, toarse şi adormi din nou.
— Ce frumoşi sunt, – şopti Luminita.
— Da. – Nicolae zâmbea cu toată gura. – Ştiţi, i-am dus la veterinar. Totul e în regulă.
Vorbea şi vorbea – despre cum Măruţa s-a ascuns în prima noapte sub canapea şi l-a târât şi pe Ticu după ea, cum apoi s-a obişnuit, cum acum îl aşteaptă la uşă când se întoarce acasă.
La plecare, Luminita zăbovi în prag:
— Domnule Nicolae, veniţi la magazin. Vă aştept.
El dădu din cap:
— Vin.
Şi adăugă încet:
— Vă mulţumesc, Luminita. Pentru tot.
— Eu vă mulţumesc, – răspunse ea. – Sunteţi un om adevărat.
A doua zi, Nicolae veni din nou la magazin. Ca de obicei – încet, cu plasa.
Dar de data asta Luminita îl întâmpină cu un zâmbet. Scoase dintr-o debara un taburet, îl puse lângă tejghea:
— Luaţi loc, domnule Nicolae. Nu vă grăbiţi. Eu nu mă grăbesc nicăieri.
El dădu din cap recunoscător. Se aşeză. Începu să aleagă produsele cu încetineală.
Şi Luminita, pentru prima dată, nu îl grăbi pe bătrân.
