În ajunul Anului Nou, e ușor să crezi în minuni. Iată o poveste cu un final cu adevărat mistic.
În garsoniera unde locuia Vasile Petrescu mirosea a tăiței instant ieftini și a singurătate veche.
Stăpânul stătea lângă fereastră, în singurul fotoliu rămas, și privea strada goală.
— Și acum ce? — mormăi el pentru sine. — Din ce vei trăi?
De șase luni nu mai avea serviciu. Soția, Viorica, plecase la vecin acum o lună. Luase tot, chiar și pisica Mia, pe care o găsiseră primăvara trecută.
— Nu vreau să te văd, — spusese la despărțire. — Miroși a țuică și dimineața.
Ce altceva ar fi putut să spună? Era adevărul.
În ziua aceea, Vasile nici măcar nu se atinsese de sticlă – pur și simplu nu avea bani. Ultimii douăzeci de lei îi cheltuise pe nenorociții ăia de tăiței.
Deodată, pe palier se auzi un mieunat jalnic.
— Iar pisica vecinului, — făcu Vasile din mână.
Dar mieunatul nu se potolea. Dimpotrivă, devenea tot mai insistent.
Vasile se ridică, se apropie de ușă, ascultă.
— Și ce vrei? — bombăni el, deschizând ușa.
Pe palier ședea o pisică sură. Udă, zbârlită, cu blana murdară. La gât atârna o zgardă jerpelită.
Pisica ridică privirea și se uită drept în ochii lui Vasile.
— Pleacă de aici, — făcu el obosit cu mâna. — N-am nici eu ce mânca.
Dar pisica nu plecă. Se apropie, se frecă de picioarele lui.
Vasile se aplecă, examină zgarda. Pe o etichetă mică, zgâriată, se putea citi: „BOGDAN”.
— Bogdan? — se miră Vasile. — Nume ciudat pentru o pisică.
Iar pisica, ca răspuns, mieună puternic, de parcă ar fi confirmat.
Primele două zile, Vasile încercă să alunge musafirul nepoftit. Dar Bogdan nu ceda. Stătea sub ușă, mieuna, zgâria. Iar când Vasile ieșea la cumpărături, pisica îl urma pas cu pas.
— Ce, te-ai lipit de mine? — întrebă Vasile în a treia zi, privind ochii suri.
Bogdan toarse ca răspuns.
— Bine, intră. Dar numai temporar. Până îi găsim stăpânul.
În apartament, pisica se purta ciudat. Nu explora teritoriul, cum fac de obicei animalele. Se duse direct la fereastră, sări pe pervaz și rămase nemișcată, privind strada.
— Ce tot cauți acolo? — întrebă Vasile.
Bogdan nu răspunse. Doar stătea și privea în depărtare.
După o săptămână, viața lui Vasile începu să se schimbe.
Mai întâi, se întâmplă ceva nemaipomenit – sună de la fostul serviciu.
— Vasile Petrescu? — auzi o voce cunoscută, a șefului Ion Ștefan. — Am o vorbă.
Lui Vasile i se făcu frig. Probabil voiau să ceară despăgubiri pentru ziua aceea blestemată când venise beat la lucru.
— Vă ascult, — răspunse el răgușit.
— Pe scurt: l-am concediat pe maistrul Popescu. S-a dovedit iresponsabil. Mâine vine comisia, trebuie să predăm obiectivul. Mă ajuți?
— Domnule Ștefan, credeam că sunteți supărat pe mine.
— Ce supărare! Ești om bun, doar că viața te-a strâns atunci. Ieși mâine?
Vasile se uită la Bogdan. Pisica stătea pe pervaz și toarcea, fără să se întoarcă.
— Ies, — spuse Vasile hotărât.
Lucrul merse ca uns. Mâinile își aminteau fiecare mișcare, ochiul prindea orice neajuns. Spre seară, obiectivul era gata.
— Nu-mi vine să cred! — se minună Ion Ștefan. — Într-o zi ai făcut ce a chinuit Popescu o săptămână.
— Experiență, — răspunse Vasile modest.
— Experiența e bună. Reîntoarce-te la muncă. O singură condiție – nici o picătură de alcool la locul de muncă.
— Înțeles.
Acasă, Vasile se duse direct la Bogdan.
— Ei, prietene, cum merge? Am găsit serviciu. Acum am să te hrănesc.
Pisica se întoarse și îl privi. În ochii galbeni licări ceva asemănător cu aprobarea.
Și peste încă o săptămână, se întâmplă o nouă minune.
Vasile venea de la lucru când zări o siluetă cunoscută la intrarea în scară. Viorica. Stătea cu o valiză și plângea.
— Ce s-a întâmplat? — se apropie el.
— Vasile, — suspină ea. — Pot să vin la tine? Sergiu m-a dat afară. A spus că s-a jucat destul.
Vasile privi soția care plângea. Acum o lună, ar fi rugat-o în genunchi să se întoarcă. Acum simțea doar milă.
— Intră, — spuse el încet. — Vrei un ceai?
— Vreau. Și a cui e pisica? — se miră Viorica văzându-l pe Bogdan pe pervaz.
— Acum e a mea. Se numește Bogdan.
— Îți amintești de Mia? Am dus-o la mama. Lui Sergiu nu-i plac pisicile.
— Înțeleg.
Stăteau în bucătărie și beau ceai. Viorica povestea despre viața cu Sergiu, își cerea scuze, ierta. Vasile asculta și se gândea că, ciudat, nu simțea furie. Doar oboseală.
— Vasile, hai să o luăm de la capăt? — spuse ea. — Știu că am fost proastă. Dar ne-am iubit cândva.
Vasile se uită la Bogdan. Pisica stătea în aceeași poziție, privind pe fereastră.
— Știi ce, Viorica, — rosti el încet. — Te iert. Și chiar te înțeleg. Eram realmente un alcoolic atunci. Dar nu pot da timpul înapoi.
— De ce? — se uită ea mirată.
— Pentru că eu am devenit altul. Și tu ești alta. Suntem străini acum.
Viorica plânse și mai tare.
— Dar te las să rămâi peste noapte, — adăugă Vasile. — Mâine te ajut să-ți găsești o locuință. Acum am serviciu, pot să te ajut cu bani o vreme.
În noaptea aceea au dormit în camere separate. Bogdan nu s-a mișcat de lângă Vasile, a stat lipit de el și a tors toată noaptea.
Dimineața, când Viorica se pregătea să plece, se opri la ușă.
— Vasile, chiar te-ai schimbat. Ai devenit mai puternic, parcă.
— Poate.
Peste încă o lună, Ion Ștefan i-a propus lui Vasile să devină șef de șantier.
— Vezi cum te respectă băieții? Lucrează mai bine cu tine.
— Mă gândesc, — răspunse Vasile.
Acasă, se duse la Bogdan.
— Ce zici, prietene? Să accept?
Pisica se întoarse și îl privi. În ochi era o melancolie.
— Ce ai? — se îngrijoră Vasile. — Ești bolnav?
Bogdan mieună încet, altfel decât de obicei.
În noaptea aceea, Vasile se trezi dintr-un sentiment ciudat. Pisica stătea lângă el pe pernă și îl privea drept în față.
— Ce-i, Bogdan?
Pisica întinse o labă și atinse ușor obrazul lui Vasile.
— Bogdan, mă sperii.
Dimineața, Vasile se trezi singur.
Bogdan dispăruse.
Vasile căută prin toată garsoniera, pe tot palierul, prin curte. Lipi anunțuri cu fotografia lui Bogdan, sună la toate adăposturile. Pisica nu era nicăieri.
— Nu se poate! — striga el, rătăcind pe străzi. — Ferestrele erau închise! Ușa era încuiată!
Dar Bogdan se evaporase, de parcă n-ar fi existat niciodată.
Trei zile, Vasile n-a putut mânca. Stătea lângă fereastră și aștepta. Poate se întoarce?
În ziua a patra, sună telefonul. O femeie spuse că va vorbi despre pisică numai la întâlnire.
După o oră, era în prag:
— Vasile Petrescu? Mă numesc Niculina Bălănescu. Am venit pentru anunț. Despre pisică.
— Ați văzut-o pe Bogdan? — tresări Vasile.
— Pot să intru? Mi-e greu să stau în picioare mult.
Vasile o lăsă să intre. Femeia se așeză în fotoliu, oftă adânc.
— Tinere, spuneți-mi, vă rog, cum arăta pisica dumneavoastră?
Vasile descrise: sură, cu ochi galbeni, la gât o zgardă cu numele.
Niculina Bălănescu dădu din cap.
— Și când a venit la dumneavoastră?
— Acum două luni. Ploua. Era udă, flămândă.
— Înțeleg, — tăcu femeia. — Și spuneți, viața dumneavoastră s-a schimbat după ce a apărut?
— S-a schimbat, — răspunse Vasile sincer. — Foarte mult. Mi-am găsit serviciu, am rezolvat cu soția. Parcă s-a așezat totul.
Niculina Bălănescu zâmbi trist.
— Să știți, tinere. Bogdan a fost pisica mea. A murit acum șase luni. De bătrânețe. A trăit paisprezece ani.
Vasile rămase înmărmurit.
— Ce spuneți?
— A fost dintotdeauna deosebită. Din copilărie. Simțea oamenii. Nu sunt nebună, dacă gândiți așa. Doar că uneori se întâmplă lucruri care nu se pot explica.
— Dar cum, de ce…
— Bogdan în viață fugea adesea de acasă. Îl găseam în cele mai neașteptate locuri. Parcă știa unde e nevoie de ajutor. Venea la oameni singuri, bolnavi. Îi ajuta să-și rezolve necazurile. Și apoi se întorcea acasă.
Vasile asculta, nevenindu-i să creadă.
— După moartea lui, mă gândeam adesea – de ce n-a putut rămâne? Atâția oameni mai au nevoie de ajutor.
— Și dumneavoastră credeți că el, că într-adevăr era el?
— Iar dumneavoastră credeți că nu? — îl privi Niculina Bălănescu atent. — Pisicile obișnuite nu se comportă așa. Pisicile obișnuite nu dispar din apartamente încuiate.
Vasile se duse la fereastră.
— Ce fac acum? — întrebă încet.
— Trăiți, — răspunse Niculina Bălănescu simplu. — Trăiți bine. Bogdan v-a învățat să credeți din nou în dumneavoastră. Acesta a fost darul lui.
— Și dacă iar mă pierd? Dacă iar beau?
— Nu vă veți pierde, — spuse femeia. — Acum știți că puteți fi altfel.
După plecarea Niculinei Bălănescu, Vasile stătu mult timp la fereastră. Soarele apunea, colorând cerul în roșu.
— Mulțumesc, prietene, — șopti el în gol.
Și deodată i se păru că o adiere mișcă perdeaua. Ca și cum cineva nevăzut ar fi mieunat ca răspuns.
Peste o săptămână, Vasile acceptă propunerea de a deveni șef de șantier. Peste încă o lună, cunoscu o femeie în autobuz – ducea o pisică fără stăpân la veterinar.
— E frumoasă, — spuse Vasile privind pisica tricoloră.
— Da, dar n-are stăpân, — răspunse femeia trist. — Mă numesc Anca, apropo.
— Vasile. Și ce-ar fi dacă aș deveni eu stăpânul?
— Dumneavoastră?
— Dacă nu vă opuneți.
Anca râse.
— Nu mă opun. Cum o veți numi?
Vasile privi ochii galbeni ai pisicii.
— Bogdana. În cinstea unei pisici bune.
Undeva sus, în cer, o pisică sură pe nume Bogdan toarse mulțumită. Treaba lui era făcută.
Vasile crezuse din nou în viață. Și în faptul că minunile se întâmplă celor gata să le primească.
Iar asta, poate, este cea mai adevărată magie.
Veți spune – așa ceva nu se întâmplă? Poate. Dar eu vă doresc, totuși, să întâlniți în clipele grele propriul vostru „Bogdan”.
