Am strâns geanta. O să stau la mama. M-am săturat de tabăra asta, — a declarat Vasile, fără măcar să se uite la Raluca și Andrei, care înghețaseră în hol.
Stăteau cu rucsacurile în spate, abia întorși de la școală, și pentru prima dată în viață au auzit cum tatăl lor îi numește nu copii, ci un obstacol în calea odihnei lui. Cuvântul „tabără” a rămas suspendat în aerul holului — greu, răsunător și lipicios, ca siropul vărsat pe gresie.
Vasile stătea în mijlocul coridorului, lăsând greu lângă picior o geantă sport voluminoasă, de parcă ar fi fost conștiința lui sugrumată.
În realitate, în ultimele luni, soțul meu obosea doar selectiv. Pentru a presa canapeaua până la stadiul de hamac — avea putere. Pentru derularea nesfârșită a știrilor — la fel. Pentru o ceartă aprinsă cu un coleg necunoscut pe internet despre soarta economiei mondiale — poftim, energia țâșnea. Dar să verifice la Andrei problema cu viteza a două trenuri sau să o asculte pe Raluca după ora de dans — aici „întreținătorul” avea o blocadă energetică subită. Își purta oboseala ca pe o coroană grea, cerând să se dea la o parte, să se vorbească în șoaptă și să i se servească cina strict la oră.
— Încântată, maiestate, — am spus eu calm, încrucișând brațele. Nu aveam de gând să fac isterii. — Doar nu uita perforatorul.
Vasile a clipit. Se aștepta clar să mă arunc la gâtul lui, să-i smulg geanta și să jur că de acum copiii vor merge într-un pas, iar eu nu-l voi mai ruga să scoată gunoiul.
— Sunt mari deja, — a aruncat el, îmbrăcându-și geaca și justificându-și fuga. — Nu li se întâmplă nimic dacă stau câteva zile fără tată. Iar eu nu sunt de fier.
— Bineînțeles că nu ești de fier, — am dat din cap. — La noi de fier e doar vechiul calculator sub birou, și acela bâzâie. Drum bun la sanatoriul mamei.
Când ușa s-a trântit în urma lui, în apartament s-a lăsat o liniște nenaturală. M-am dus la bucătărie să scot suc din frigider. Andrei stătea la masă, zgâriind fără sens fața de masă cu degetul.
— Mamă, dacă sunt gălăgios, tata o să plece mereu acum? — a întrebat fiul, nu pe mine, ci undeva în tavan.
Atunci toată ironia mea s-a oprit în gât pentru o clipă. Glumele s-au terminat. Una e să te lupți cu un bărbat adult pentru dreptul la odihnă, alta e să vezi cum copilul tău încearcă să se încadreze în limitele confortului tatălui. M-am apropiat, l-am îmbrățișat de umeri și am spus ferm:
— Tata n-a plecat pentru că ești gălăgios. Ci pentru că a uitat cum să fie adult. Și ne vom descurca.
În seara aceea am comandat pizza. N-am stat la aragaz să gătesc cine complicate. N-am călcat cămăși pentru a doua zi și n-am ascultat mormăitul nemulțumit de pe canapea despre cum în casa asta e imposibil să te relaxezi după muncă. Mi-am terminat liniștit comanda pe laptop, am primit transferul în lei pe card și dintr-odată am înțeles un lucru paradoxal: fără prezența masculină care cerea serviciu constant, în casă se respira mai ușor. Construcția gospodăriei noastre pierduse o piesă importantă, dar stătea doar mai dreaptă.
Între timp, „expediția pe Marte fără costum” în persoana lui Vasile ajunsese la destinație.
Maria, scumpa mea soacră, nu-l chemase pe Vasile la ea din milă oarbă maternă. Era o femeie incredibil de practică. Dacă fiul s-a certat cu nevasta și e „temporar liber de familie” — înseamnă că poate fi folosit la ceva. Capcana Mariei s-a închis cu neînduplecarea ghilotinei chiar în dimineața următoare.
Mai întâi l-a hrănit cu plăcinte, oferind oftaturi de milă pentru „slăbiciunea” lui, apoi a scos o foaie de hârtie. Lista de treburi.
Vasile m-a sunat miercuri. După ecoul puternic, stătea pe un podeț de beton.
— Ioană… — vocea îi era ca a unei stârci împușcate. — M-a pus să schimb pardoseala de pe balcon. Iar mâine mergem la țară. I s-a năzărit să scoată un ciot vechi și să curețe podul.
— Schimbarea de activitate e cea mai bună odihnă! — am răspuns veselă. — Tu ai plecat pentru liniște, nu? Bucură-te de tăcere și muncă fizică.
A fugit în a treia zi.
A intrat în holul nostru vineri seara — mototolit, îmbălsămat de praf, de scânduri vechi și de înfrângere totală. Și-a aruncat geanta pe jos cu un zgomot atât de greu, de parcă ar fi adus cărămizi de la țară.
— Mi-e foame ca un lup, — a anunțat Vasile, dându-și jos adidașii. — Ce e de cină?
Se aștepta ca pedeapsa să se fi terminat. Că acum voi zbura bucuroasă la aragaz să încălzesc ciorba, voi uita toate necazurile, iar copiii vor ieși cu strigăte de bucurie.
Am ieșit din bucătărie, ștergându-mi încet mâinile de prosop. În spatele meu a apărut tăcută Raluca.
— Bună, tată, — a spus fiica, cu o voce egală, rece. — Te-ai odihnit de noi?
Vasile s-a oprit brusc. Zâmbetul lui pregătit de boier obosit, dar mărinimos, s-a acrit instantaneu și s-a pierdut pe undeva la guler.
— N-ai plecat de gălăgie, Vasile, — am spus eu, privindu-l drept în ochi. — Ai plecat de responsabilitate. Iar te-ai întors nu la familie, ci la cină. De aceea, azi nu e cină pentru tine.
A deschis gura să protesteze, dar atunci a sunat telefonul meu, lăsat pe comodă. Pe ecran apărea: „Maria”. Fără ezitare, am apăsat pe difuzor.
— Ioană! — a ciripit voios soacra. — A fugit băiatul meu înapoi? Nu-l răsfăța! Duminică să vină iar, dulapul din hol nu e montat, ușile atârnă într-un fir!
Am închis apelul în tăcere.
Vasile a pălit ca și cum tocmai primise o chemare pentru a doua tură de construcții consecutive. Conștientizarea că la mama el nu e fiuțul iubit și obosit, ci forță de muncă gratuită cu discount de rudenie, s-a reflectat pe fața lui în toată gama de suferință autentică.
— Păi eu am venit acasă! — a încercat să-și reia coroana căzută, ridicând vocea și făcând un pas spre mine. — Am dreptul să mă întind și să mă odihnesc în apartamentul meu!
— Apartamentul a fost al meu înainte de căsătorie, — i-am amintit blând, dar cu atâta oțel încât părea că au sunat cheile în broască.
Și cuvintele lui „am venit acasă” au atârnat instantaneu în aer ca o glumă proastă. Cred că Vasile, pentru prima dată în toți anii de căsnicie, și-a amintit de acest fapt nu din facturile de întreținere, ci din tonul meu. Trufia a căzut de pe el definitiv. Stătea în mijlocul holului — un odihnitor de care nu mai avea nevoie nimeni, de care se săturaseră toți.
— Azi nu dormi aici, Vasile, — am rostit, cernând fiecare cuvânt. — Și nici nu domnești pe canapea. Vrei să te întorci în familie — începi nu cu cina. Începi cu o discuție cu copiii, cu scuze și cu un psiholog de familie.
Raluca s-a întors tăcută și a plecat în camera ei. Pocnetul închizătorului ușii a răsunat în liniștea holului mai tare decât orice scandal. A fost o lovitură de care nu te poate apăra nici o geantă cu lucruri.
Vasile s-a uitat pierdut la mine, ca și cum s-ar fi așteptat să râd și să spun că e o farsă. Dar eu nu zâmbeam.
— Cheile pe noptieră, Vasile, — am spus. — Și închide ușa bine. Curentul la noi n-a început din scară, ci din clipa când i-ai numit pe copii „tabără”.
