– Ei, Roșu, hai, să mergem… – mormăi Valeriu, ajustând lesa făcută de el dintr-o frânghie veche.
Își încheie geaca până la gât și se cutremură. Februarie în anul ăsta fusese deosebit de crunt – lapoviță și vânt care pătrundea până la oase.
Roșu – un maidanez cu blana roșcată decolorată și un ochi orb – apăruse în viața lui acum un an. Valeriu se întorcea atunci de la tura de noapte de la uzină și-l văzuse lângă containere. Câinele fusese bătut, flămând, iar ochiul stâng era acoperit de o albeață.
– Hei, bătrâne! Unde te duci cu javra ta?
Vocea îi tăie nervii. Valeriu îl recunoscu pe vorbitor – Sergiu Chioru, o „autoritate” locală de vreo douăzeci și cinci de ani. Lângă el stăteau trei adolescenți – „echipa” lui.
– Ne plimbăm, – răspunse scurt Valeriu, fără să ridice privirea.
– Tu, moșule, plătești taxă pentru plimbarea câinelui ăsta? – râse unul dintre băieți. – Uite ce urât e – ochiul șchiop!
Zbură o piatră. Îl lovi pe Roșu în coastă. Câinele scheună, se lipi de piciorul stăpânului.
– Pleacă de-aici, – spuse încet Valeriu, dar în voce se simți oțel.
– Ia uite! Moșulică Kufli a vorbit! – Chioru se apropie. – Ai uitat că aici e raionul meu? Și câinii se plimbă numai cu voia mea.
Valeriu se încordă. În armată fusese învățat să rezolve problemele repede și dur. Dar asta era acum treizeci de ani. Acum era doar un lăcătuș obosit la pensie, care nu voia belele.
– Hai, Roșu, – se întoarse spre casă.
– Așa e bine! – strigă Chioru după el. – Data viitoare îl omor pe amicul tău!
Acasă, Valeriu nu putu dormi toată noaptea, rejucând scena în minte.
A doua zi căzu lapoviță. Valeriu amână mult plimbarea, dar Roșu stătea la ușă și se uita atât de credincios, încât trebui să cedeze.
– Bine, bine. Numai repede.
Merseră cu grijă, ocolind locurile obișnuite de „întâlnire”. Dar gașca lui Chioru nu se vedea nicăieri – probabil se ascunseseră de vremea rea.
Valeriu tocmai se liniștise când Roșu se opri brusc lângă o centrală termică părăsită. Își ciuli singura ureche, adulmecă.
– Ce s-a întâmplat, bătrâne?
Câinele scheună, trase spre ruine. De acolo veneau sunete ciudate – fie plânset, fie gemete.
– Hei! Cine e acolo? – strigă Valeriu.
Niciun răspuns. Doar tăcerea, întreruptă de urletul vântului.
Roșu trăgea insistent de lesă. În ochiul lui unic se citea neliniște.
– Ce-i cu tine? – se aplecă Valeriu spre câine. – Ce e acolo?
Și atunci auzi clar – o voce de copil:
– Ajutor!
Inima-i sări. Valeriu desfăcu lesa și o luă după Roșu spre ruine.
În încăpere pe jumătate dărâmată a centralei, după un morman de cărămizi, zăcea un băiat de vreo doisprezece ani. Fața spartă, buza tăiată, hainele rupte.
– Doamne! – Valeriu se așeză lângă el. – Ce ți s-a întâmplat?
– D-le Valeriu? – băiatul deschise cu greu ochii. – Dumneavoastră?
Valeriu se uită mai atent și-l recunoscu – Andrei Mirea, fiul vecinei de la intrarea cinci. Un băiat liniștit, timid.
– Andrei! Ce s-a întâmplat?
– Chioru și banda lui, – băiatul plânse. – Cereau bani de la mama. Eu am spus că voi spune la polițistul de sector. M-au prins…
– De cât timp stai aici?
– De dimineață. Mi-e foarte frig.
Valeriu își scoase geaca, îl acoperi pe băiat. Roșu se apropie, se întinse lângă el – să-l încălzească cu trupul lui.
– Andrei, poți să te ridici?
– Mă doare piciorul. Cred că e rupt.
Valeriu pipăi cu grijă piciorul. Da, fractură. Și nu se știe ce e cu organele interne după o asemenea „tratare”.
– Ai telefon?
– Mi l-au luat.
Valeriu scoase vechiul său Nokia și formă 112. Salvarea promise să vină în jumătate de oră.
– Mai rabdă, băiete. Acum vin doctorii.
– Dar dacă Chioru află că sunt viu? – în vocea lui Andrei se simți groaza. – A zis că mă termină.
– Nu te termină, – spuse ferm Valeriu. – De acum nu te mai atinge.
Băiatul se uită mirat:
– D-le Valeriu, ieri ați fugit de ei.
– Altceva era atunci. Era vorba doar de mine și Roșu. Acum…
Nu termină. Ce să spună? Că acum treizeci de ani făcuse jurământ să apere pe cei slabi? Că în Afganistan fusese învățat – un bărbat adevărat nu lasă niciodată un copil în pericol?
Salvarea veni mai repede decât promisese. Andrei fu dus la spital. Iar Valeriu rămase lângă centrală cu Roșu, gândind.
Seara veni la el acasă mama lui Andrei – Rodica Popescu. Femeia plângea, mulțumea, jura că nu va uita niciodată.
– Domnule Valeriu, – spuse ea printre lacrimi, – doctorii au spus – dacă mai stătea o oră pe ger. I-ați salvat viața!
– Nu eu l-am salvat, – Valeriu mângâie câinele. – El l-a găsit pe fiul dumneavoastră.
– Și ce se va întâmpla acum? – Rodica se uită speriată la ușă. – Chioru nu se va liniști. Polițistul de sector spune – nu sunt dovezi, declarația unui copil nu contează.
– Totul va fi bine, – promise Valeriu, deși nu știa cum.
Noaptea nu putu dormi mult. În minte îi învârteau gândurile – ce să facă? Cum să-l apere pe băiat? Și nu numai pe el – câți alți copii din raion suferă de pe urma acestei bande?
Dimineața, soluția veni de la sine.
Valeriu îmbrăcă vechea sa uniformă militară – aceea de paradă, cu ordine. Scoase din dulap medaliile. Se uită în oglindă – soldat ca soldat. Chiar dacă nu mai tânăr.
– Hai, Roșu. Avem treabă.
Gașca lui Chioru, ca de obicei, „păzea” pe lângă magazin. Văzându-l pe Valeriu apropiindu-se, începură să chicotească.
– O! Bunicul s-a îmbrăcat de paradă! – urlă unul dintre băieți. – Uite ce eroic e!
Chioru se ridică de pe bancă, rânjind:
– Ia du-te, rezervistule, de-aici. Vremea ta a trecut.
– Vremea mea abia începe, – răspunse calm Valeriu, apropiindu-se.
– Ce cauți tu aici în ținuta asta?
– Să servesc Patria. Să apăr pe cei slabi de oameni ca tine.
Chioru izbucni în râs:
– Ce, bătrâne, ai căzut din copac? Ce Patrie? Ce slabi?
– Andrei Mirea – îți amintești de el?
Rânjetul dispăru de pe fața lui Chioru.
– De ce să-mi aduc aminte de tot felul de fraieri?
– Trebuie. Pentru că ăsta e ultimul copil din raion care a suferit de pe mâna ta.
– Mă ameninți, moșule?
– Te avertizez.
Chioru făcu un pas spre el. În mână sclipi o țeavă ascuțită.
– Acum îți arăt eu cine e șef aici!
Valeriu nu se dădu niciun centimetru înapoi. Anii trecuseră, dar școala armatei rămăsese.
– Șef aici e legea.
– Ce lege? – Chioru flutura țeava. – Cine te-a numit?
– M-a numit conștiința.
Și atunci se întâmplă ceva ce nimeni nu aștepta.
Roșu, care până atunci stătuse liniștit lângă el, se ridică brusc. Părul de pe ceafă i se zbârli. Din gât îi ieși un mârâit amenințător.
– Și câinele tău, – începu Chioru.
– Câinele meu a luptat, – îl întrerupse Valeriu. – În Afganistan. Serviciul de căutare a minelor. Simte bandiții din instinct.
Nu era adevărat – Roșu era doar un maidanez. Dar Valeriu vorbea atât de convingător, încât toți crezură. Chiar și Roșu păru să creadă – se îndreptă, scrâșni amenințător.
– A găsit douăzeci de teroriști. Și i-a prins pe toți în viață, – continuă Valeriu. – Crezi că se poate descurca cu un drogat ca tine?
Chioru se dădu înapoi. Băieții din spatele lui înghețară.
– Ascultă-mă bine, – Valeriu făcu un pas înainte. – De azi înainte, în raionul ăsta e sigur. În fiecare zi voi face rondul prin toate curțile. Și câinele meu va căuta huliganii. Și atunci…
Nu termină. Dar toți înțeleseră.
– Vrei să mă sperii? – Chioru încercă să-și recapete obrăznicia. – Fac un telefon și…
– Sună, – dădu din cap Valeriu. – Dar nu uita – am relații mai puternice decât tine. Câți cunosc eu în pușcărie. Câți îmi sunt datornici pe viață.
Și asta nu era adevărat. Dar fu spus atât de convingător, încât Chioru cred.
– Valeriu Afganul mă cheamă, – spuse Valeriu la sfârșit. – Ține minte. Și nu mai atinge copiii.
Se întoarse și plecă. Roșu alerga lângă el, cu coada ridicată mândru.
În spate, se lăsă tăcerea.
Au trecut trei zile. Chioru și gașca lui aproape că nu se mai arătau prin raion.
Iar Valeriu începu cu adevărat să facă rondul în fiecare zi. Și Roșu mergea lângă el – important, serios.
Andrei ieși din spital după o săptămână. Piciorul încă îl durea, dar putea merge. În aceeași zi veni la Valeriu acasă.
– D-le Valeriu, – spuse el, – pot să vă ajut? – întrebă băiatul. – Păi, cu rondele.
– Poți. Dar mai întâi vorbește cu părinții.
Rodica Popescu nu se opuse. Dimpotrivă, era bucuroasă că fiul ei găsise un exemplu atât de demn de urmat.
Și acum, în fiecare seară, se putea vedea o companie ciudată – un bărbat în vârstă în uniformă militară, un băiat și un câine roșcat bătrân.
Roșu plăcea tuturor. Chiar și mamele lăsau copiii să-l mângâie, deși vedeau că e maidanez. Dar era ceva deosebit în el – demnitate, poate.
Iar Valeriu le povestea copiilor despre armată, despre prietenia adevărată. Și ei ascultau, cu răsuflarea tăiată.
Într-o seară, când se întorceau cu Andrei de la o „patrulă”, băiatul întrebă:
– D-le Valeriu, v-ați temut vreodată?
– M-am temut, – răspunse sincer Valeriu. – Și acum mă tem câteodată.
– De ce?
– Că nu voi apuca. Că nu voi avea destulă putere.
Andrei mângâie câinele:
– Când voi crește mare, vă voi ajuta. Și eu voi avea un câine. La fel de deștept.
– Vei avea, – zâmbi Valeriu. – Sigur vei avea.
Roșu doar dădea din coadă.
Iar în raion îl știau toți. Spuneau: „Ăsta e câinele lui Valeriu Afganul. El deosebește eroii de nemernici.”
Și Roșu își ducea slujba cu mândrie, știind – nu mai e doar un maidanez. El e un apărător.
