Uneori viața îți aruncă astfel de povești încât mai târziu te gândești – nu se poate să se fi întâmplat exact așa. Dar se întâmplă exact așa.
În curtea unui bloc cu zece etaje de pe Strada Unirii apare o cățea. Mare, roșcată cu pete negre. O ureche ruptă, laba din spate o târâie.
Oamenii se sperie imediat. Bineînțeles – o javră zdravănă, și pe deasupra șchioapă. Iar animalele schiloade, se știe, sunt cele mai periculoase. Așa cred locatarii.
– Trebuie sunat la serviciul de salubritate, spune mătușa Maria de la parter, ajustându-și ochelarii. Că mușcă pe cineva.
– Așa e, întărește unchiul Vasile de la etajul patru. Sunt copii mulți prin curte.
Și toți încep să ocolească javra. De parcă nu ar sta liniștită lângă scară, ci ar râgâi și s-ar arunca. Dar ea doar stă întinsă. Și tremură. Chiar și sub soarele de octombrie tremură.
Ana o observă pe cățea chiar din prima zi. Fetița observă, de obicei, lucrurile pe care adulții le trec fără să le vadă. Poate pentru că și ea se simte adesea invizibilă. După moartea tatălui, lumea a devenit altfel. Cenușie, oarecum.
– Mamă, ce e cu cățeaua? întreabă ea, când se întorc de la magazin cu mama.
– Care cățea? Irina nici măcar nu se uită spre scară.
– Cea de acolo. O doare laba?
Mama vede în sfârșit. Și o apucă pe fetiță de mână mai tare.
– Nu te apropia de ea, Anuță. Poate fi bolnavă. Sau rea.
– Dar nu e rea, spune fetița încet. E tristă.
Adulții, nu știu de ce, nu știu să deosebească tristețea de răutate. Mai ales la animale. Ana a observat asta de mult.
Trec zilele. Cățeaua nu deranjează pe nimeni. Stă întinsă lângă perete, uneori încearcă să se ridice – șchioapătă spre ghena de gunoi, caută ceva. Nu găsește nimic, se întoarce. Și iar se culcă.
Iar locatarii tot vorbesc și vorbesc.
– Vine frigul, și ea tot aici.
– Ieri copiii treceau în fugă pe lângă ea, și ea a ridicat capul. S-au speriat.
– Ce să mai vorbim de cap – e uriașă!
Ana se uită în fiecare zi pe fereastră. Etajul trei – de acolo se vede tot.
– Mamă, de ce nu o ajută nimeni?
– Pentru că nu e treaba noastră, fetițo.
Dar Anei i se pare că problemele sunt atunci când nu ai bani pentru cizme noi sau când te doare un dinte. Aici însă cineva moare sub ochii tuturor. Și toți se prefac că nu văd.
Sâmbătă dimineața, fetița se trezește devreme. Se uită pe fereastră – cățeaua stă întinsă, dar ciudat. Pe o parte. Și nu se mișcă deloc.
– Mamă! Aleargă Ana în bucătărie. Cățeaua de acolo, ea…
– Ce, ea?
– Se pare că îi e foarte rău.
Irina se apropie de fereastră. Se uită. Într-adevăr – ceva nu e în regulă.
– Probabil s-a îmbolnăvit, oftează mama. Săraca de ea.
– Atunci hai să o ajutăm!
– Anuță, nu putem.
– De ce nu putem?
Da, de ce? Irina nici ea nu știe. Pur și simplu nu se poate – și gata. Și ele au destule griji.
Dar la prânz cățeaua încearcă să se ridice. Și cade. Pur și simplu cade pe o parte. Așa rămâne întinsă. Doar respiră greu – i se vede coastele cum se mișcă în sus și în jos.
Ana vede asta.
Își pune geaca. Ia din frigider cârnați. Mama e la duș.
În curte, cățeaua stă întinsă cu ochii închiși. De aproape pare și mai mare. Și deloc înfricoșătoare. Doar obosită până la moarte.
– Bună, spune Ana încet. Ce faci?
Cățeaua deschide ochii. Se uită la fetiță. Și în privirea aceea e atâta uimire – de parcă ar fi crezut că oamenii au uitat să vorbească cu animalele.
– Ți-am adus cârnați. Vrei?
Ana întinde mâna cu mâncarea. Cățeaua miroase, dar nu mănâncă. Doar linge degetele fetiței. Limba e fierbinte.
– Ești bolnavă, nu? Ana mângâie ușor capul roșcat. Și toți se tem de tine. Cred că ești rea. Dar tu nu ești rea.
Și atunci cățeaua face un lucru nemaipomenit. Își pune capul pe genunchii Anei. Capul greu, mare. Și închide ochii.
– Anuță! Anuță, du-te imediat de acolo!
Mama aleargă prin curte, dând din mâini. Părul ud, halatul descheiat – se vede că a sărit direct de la duș.
– Ai înnebunit? Poate să te muște!
– Mamă, nu mușcă. Uite – e bolnavă.
Irina se oprește la trei pași. Se uită la fetiță care stă lângă cățeaua uriașă și o mângâie pe cap. Iar cățeaua stă întinsă complet liniștită.
– Mamă, îți aduci aminte ce spuneai despre tata? Că în copilărie aducea acasă toți motanii vagabonzi?
Irina își aduce aminte. Socru-i spunea – așa era Ionică. Inimos peste măsură.
– Și spuneai că cel mai rău lucru e să treci pe lângă suferința altuia.
Când a spus ea așa ceva? A, da. După înmormântare. Când Ana întreba de ce mergea tata la spital să citească povești unor moșnegi necunoscuți.
– Mamă, hai să nu trecem pe lângă?
Irina se uită la fetiță. Și deodată o vede pe Ion în ea. Pe băiatul acela care aducea motanii acasă. Care nu putea trece niciodată pe lângă necazul altuia.
– Ridică-te încet, spune ea. Dar cu grijă.
Cățeaua pare că înțelege. Își ridică singură capul, o eliberează pe fetiță. Se uită la Irina cu o privire… De parcă ar spune: „Nu-i fac nimic rău. Pe cuvânt.”
– Nu mănâncă, spune Ana. Probabil e foarte bolnavă.
Irina se apropie. Se ghemuiește lângă ea. Cățeaua nu mârâie, nu-și arată colții. Doar se uită. Cu ochi inteligenți, triști.
– Te doare laba? întreabă Irina, și ea însăși se miră că vorbește cu javra ca și cu un copil.
Cățeaua pare că dă din cap.
– Bine, oftează mama. Hai să sunăm.
Doctorul Popescu vine după o jumătate de oră.
– Fractură. Veche, sudata greșit. Dar se poate corecta, spune el, examinând laba. Cățeaua e de rasă. Ciobănesc german. Probabil s-a rătăcit.
– Și ce se întâmplă cu ea? întreabă Ana.
– Păi, dacă n-o ia nimeni…
– O luăm noi.
Irina se uită la fetiță. La cățea. La eșarfa roșie legată pe labă.
Când a devenit fetița ei atât de mare?
O lună mai târziu.
Rex (așa a numit-o Ana) doarme pe covorașul lângă patul fetiței. Laba s-a vindecat. Blana lucește.
– Mamă, spune fetița înainte de culcare. De ce se temeau toți de ea? Ea e bună.
Irina o mângâie pe fetiță pe păr.
– Știi. Uneori oamenii se tem să arate bunătate. Poate nu vor fi înțeleși? Poate vor fi judecați?
– Prostesc.
– Da. Prostesc.
După prânz, Irina stă și se uită pe fereastră.
Jos, în curte, Ana se joacă cu Rex. Cățeaua o zgâlțâie ușor, blând pe fetiță. Iar ea râde.
În ziua aceea, fetița a învățat-o să nu se teamă.
Să nu se teamă de bunătate.
Să nu se teamă să întindă mâna celui care are nevoie.
Iar în curte răsună râsul.
Și lătratul unei cățele mari și bune, care în sfârșit și-a găsit un cămin.
