Ion l-a găsit pe marginea drumului în octombrie.
Cățelul stătea pe marginea șoselei, ud și foarte mic, și privea mașinile care treceau de parcă aștepta pe cineva anume. Ion atunci mergea la casa lui de la țară după cartofi, a oprit o secundă, credea că doar se uită. Dar cățelul a ridicat capul, și atunci s-a terminat totul. Cartofii au rămas în pământ încă o săptămână.
L-a numit Marte. Numele l-a născocit vecina Elena, când a văzut pe hol o creatură roșcată, cu urechi mari și lăbuțe nepotrivite.
– Roșcat, cu nas mare, prostuț, a spus ea. – Marte. Exact ce trebuie.
Ion atunci a râs.
Marte creștea repede. Până în primăvară ocupa deja jumătatea stângă a canapelei și considera asta drept. Ion la început se certa, apoi s-a lăsat. Să doarmă singur în apartament era mai rău decât cu un câine care sforăie și din când în când mișcă lăbuța în somn.
S-au împrietenit nu imediat, ci treptat, cum se împrietenesc oamenii care n-au unde să se grăbească. Plimbarea de dimineață. Castronul cu mâncare la șapte seara. Televizorul. Uneori Ion vorbea cu Marte cu voce tare. Marte stătea lângă el și asculta cu o figură serioasă, doar din când în când căsca, arătându-și toți dinții.
– Ai dreptate, spunea Ion. – Ajunge.
Și închidea televizorul.
***
Accidentul s-a întâmplat în aprilie, când se întorceau de la plimbarea de seară.
Ion își amintea mai târziu greu cum exact. Era lunecos, o mașină a ieșit pe trotuar de după colț, Marte era în lesă, iar apoi lesa s-a rupt. Ion a fost aruncat pe bordură. S-a lovit cu coastele, a stat câteva secunde întins și auzea doar propria respirație și un țipăt îndepărtat al cuiva.
Când s-a ridicat, Marte nu mai era lângă el.
Lesa zăcea pe asfalt. Închizătoarea de plastic era spartă în două.
L-a căutat până la miezul nopții. A colindat trei cartiere, l-a strigat pe nume, a întrebat trecătorii. Trecătorii dădeau din cap. Cineva a spus că a văzut un câine roșcat care alerga spre trecerea de cale ferată, dar asta era acum vreo patruzeci de minute, și de atunci nu l-a mai văzut nimeni.
Acasă, Ion s-a așezat în bucătărie și s-a uitat mult timp la castronul gol.
Apoi s-a ridicat. A scris un anunț, l-a tipărit pe imprimantă în douăzeci de exemplare. Dimineața le-a lipit prin tot cartierul, și a mai sunat la trei clinici veterinare și la adăpostul de pe Strada Fabricii.
– Dacă ajunge un câine roșcat, metis, spunea el în telefon. – Sunați, vă rog. Ăsta e numărul meu.
A trecut o săptămână.
Apoi o lună.
Anunțurile s-au decolorat sub ploaia de mai, și Ion le-a înlocuit. Apoi le-a înlocuit din nou în iunie. Clinicile veterinare tăceau. Din adăpostul de pe Strada Fabricii au sunat de două ori, ambele greșit, ambele nu era câinele ăla.
În iulie, Elena a spus cu grijă de după ușă:
– Ioane, poate iei altul. Sunt atâția la adăpost.
– Nu, a răspuns Ion.
N-a mai propus.
Apartamentul fără Marte devenise altfel.
Nu gol, nu. Lucrurile stăteau la locul lor, frigiderul bâzâia, vecinii tropăiau deasupra la nouă și jumătate ca de obicei. Dar ceva se schimbase.
Ion a ridicat de pe podea o minge veche, pe care Marte o gonea pe hol. A pus-o pe raft. S-a gândit și a băgat-o în sertar. Apoi a scos-o din nou și a lăsat-o pe raft.
Dimineața, mâna lui întindea din obișnuință după lesa de la ușă. Lesa atârna. Nu mai trebuia să iasă nicăieri.
A început să iasă singur la plimbări. Același drum, aceeași oră, doar fără Marte. Nu putea explica de ce. Pur și simplu mergea.
În august a sunat fiica din Brașov.
– Tată, vino. Stai la noi, te odihnești.
– Nu pot.
– De ce?
El a tăcut. A spus:
– Poate se întoarce.
Și fiica a tăcut. Apoi a spus „bine” cu glasul acela pe care îl ai când vrei să spui altceva, dar hotărăști să nu spui.
Marte s-a întors în octombrie.
Ion a auzit scărpinatul în ușă pe la șapte fără un sfert seara. La început a crezut că i se pare. Zgomot de pe palier, curent, orice. Dar scărpinatul s-a repetat. Insistent, cu pauze, de parcă cineva știa că ușa se va deschide, doar trebuia să mai aștepte puțin.
A deschis.
Pe preș stătea Marte.
Îmbătrânit. Blana tunsă pe ici pe colo, acolo unde probabil fuseseră răni. Coasta stângă puțin afundată. Iar pe gât avea o zgardă. Străină, de piele, maro, cu cataramă de alamă și un mic medalion pe care scria un singur cuvânt „Grivei”.
Ion a stat mult în ușă și s-a uitat la el. Marte stătea și se uita la Ion. Urechea dreaptă atârnată, o pată roșcată pe frunte în formă de stea neregulată. Aceiași ochi, chihlimbarii, cu o margine întunecată.
– Unde ai fost? a spus Ion.
Marte s-a ridicat, a pășit pragul și a intrat pe hol așa cum intri când cunoști planul pe de rost. La dreapta, spre castron. Castronul era acolo, ca întotdeauna. Gol, desigur.
Ion a închis ușa. A intrat în bucătărie. Mâinile îi tremurau ușor în timp ce deschidea frigiderul.
– Bine, a spus el. – Bine.
A doua zi dimineață s-a dus la clinica veterinară.
Pe Marte l-au examinat, i-au făcut vaccinările necesare, au verificat cipul. Ion a întrebat despre zgardă. Doctorița a luat medalionul și a citit cu voce tare:
– „Grivei”. Asta e alt nume?
– Cineva i-a dat alt nume, a spus Ion.
– A trăit la cineva?
– Șase luni a trăit pe undeva. Nu știu unde.
Doctorița s-a uitat la el, apoi la Marte, apoi din nou la Ion.
– Se mai întâmplă, a spus ea. – Câinii uneori pleacă, apoi se întorc. Mai ales cei deștepți.
Ion n-a răspuns. Se uita cum Marte stă pe masa de metal cu o figură liniștită și suportă examinarea.
Pe medalion, pe dos, au găsit un număr de telefon.
Ion a sunat din mașină, în timp ce Marte stătea pe bancheta din spate și se uita pe geam.
Au răspuns după al treilea ton.
– Alo?
– Bună ziua, a spus Ion. – Ați avut un câine. Roșcat. Îl numeați Grivei.
O tăcere lungă.
– Da, a spus vocea. – De femeie, nu tânără. L-am avut. A plecat de la noi în septembrie. L-am căutat.
– E la mine. E câinele meu. Se numește Marte. S-a pierdut în aprilie.
Din nou tăcere. Apoi femeia a spus:
– A trăit la noi. L-am hrănit, l-am tratat. Avea răni.
– Mulțumesc, a spus Ion.
– E un câine bun.
– Da.
Pauză.
– Locuiți departe? a întrebat femeia. – De Strada Plopilor?
– În alt cartier.
– Doamne. A venit singur în aprilie. Pur și simplu s-a așezat lângă gardul nostru și nu mai pleca.
Ion se uita prin parbriz, la curtea cenușie cu plopi fără frunze.
Convorbirea s-a încheiat cumva de la sine. Ion a pus telefonul. Marte sforăia pe bancheta din spate, întins cu capul pe labe.
Acasă, Ion i-a scos lui Marte zgardă străină. A pus-o pe masă, s-a uitat mult la ea. Maro, de piele, cu medalionul „Grivei”. Lucru bun, nu ieftin.
Șase luni a fost câinele pe undeva. Și totuși s-a întors acasă.
Ion s-a gândit la femeia de pe Strada Plopilor. Cum îl hrănea zilnic, îl mângâia, probabil s-a atașat. Iar în septembrie a ieșit dimineața, și el nu mai era. Și l-a căutat. A sunat, poate, după anunțuri.
A luat telefonul.
– Tot eu sunt, a spus când a răspuns. – Voiam să spun. Dacă vreți să-l vizitați, n-am nimic împotrivă.
Tăcere.
– Serios? a zis ea.
– Serios.
A venit sâmbăta. Doina, șaizeci și patru de ani, într-un palton sur și cu o plasă în care avea dulceață de mere și un pachet cu mâncare pentru câini, exact aia la care se obișnuise Marte în cele șase luni.
Marte a văzut-o din hol și nu s-a repezit, nu. Doar s-a apropiat și și-a lipit nasul de palma ei. A dat energic din coadă.
Au băut ceai. Doina povestea cum l-a găsit în aprilie lângă gard, cum l-a dus la veterinar, cum se temea în primele zile, apoi s-a obișnuit. Ion povestea despre accident, despre lesa ruptă, despre anunțurile lipite.
Marte stătea între ei pe podea și dormita. Uneori ridica capul, se uita la unul, se uita la celălalt.
– Ne-a ales pe amândoi, a spus Doina.
Ion s-a uitat la câine. Apoi la femeia de lângă el.
– Se pare că da.
Zgarda străină Ion a băgat-o în sertarul biroului. N-a aruncat-o.
Marte a reînceput să ocupe jumătatea stângă a canapelei și să gonească mingea pe hol la unu noaptea. Anunțurile de pe stâlpi s-au udat sub ploaia de noiembrie și s-au desprins singure.
Doina venea sâmbăta. Aducea dulceață, uneori cerea sfaturi despre coacăze, avea grădină pe Strada Plopilor, iar Ion se pricepea la grădinărit. Vorbeau, în timp ce Marte dormita între ei.
Într-o seară, Ion a scos din sertar zgarda de piele cu medalionul „Grivei”. S-a uitat la ea. Medalionul strălucea sub lampă.
Pe hol atârnau două lese. Una roșie, veche. Una albastră, nouă, pe care Doina o adusese într-o sâmbătă și o agățase în tăcere, fără să ceară voie.
