Victor l-a găsit lângă drum în octombrie.
Cățelul ședea pe marginea șoselei, ud și foarte mic, și privea mașinile care treceau de parcă aștepta pe cineva anume. Victor atunci mergea la cabană după cartofi, a frânat o secundă, crezând că doar se uită. Dar cățelul a ridicat capul, și totul s-a terminat. Cartofii au rămas în pământ încă o săptămână.
L-a numit Mars. Numele l-a născocit vecina Viorica, când a văzut pe coridor o vietate roșcată, urechiată, cu labe prea mari.
– Roșcat, năsuc, năstrușnic, a spus ea. – Mars. Exact ce trebuie.
Victor atunci a râs.
Mars creștea repede. Până primăvara ocupa deja toată jumătatea stângă a canapelei și considera asta un drept. Victor la început se certa, apoi s-a lăsat. Să doarmă singur în apartament era mai rău decât cu un câine care sforăie și din când în când zvâcnește din labă în somn.
S-au împrietenit nu imediat, ci treptat, cum se împrietenesc oamenii care nu au unde să se grăbească. Plimbarea de dimineață. Castronul cu mâncare la șapte seara. Televizorul. Uneori Victor vorbea cu Mars cu voce tare. Mars stătea alături și asculta cu o mutră serioasă, doar că mai căsca, arătând toți dinții.
– Ai dreptate, spunea Victor. – Destul.
Și stingea televizorul.
***
Accidentul s-a întâmplat în aprilie, când se întorceau de la plimbarea de seară.
Victor apoi își amintea prost cum anume. Alunecos, o mașină a ieșit pe trotuar după colț, Mars era în lesă, iar apoi lesa s-a rupt. Victor a fost aruncat pe bordură. S-a lovit în coastă, a stat câteva secunde întins și auzea doar propria respirație și un strigăt îndepărtat.
Când s-a ridicat, Mars nu era lângă el.
Lesa zăcea pe asfalt. Închizătoarea de plastic era crăpată în două.
A căutat până la miezul nopții. A bătut trei cvartale, l-a strigat pe nume, a întrebat trecătorii. Trecătorii dădeau din cap. Cineva a spus că a văzut un câine roșcat care fugea spre trecerea de cale ferată, dar asta era acum vreo patruzeci de minute, și mai departe nu l-a mai văzut.
Acasă, Victor s-a așezat în bucătărie și s-a uitat mult timp la castronul gol.
Apoi s-a ridicat. A scris un anunț, a imprimat douăzeci de coli. Dimineața le-a lipit în tot cartierul, a mai sunat la trei clinici veterinare și la adăpostul de pe Strada Fabricii.
– Dacă ajunge un câine roșcat, metis, spunea el în receptor. – Sunați, vă rog. Acesta este numărul meu.
A trecut o săptămână.
Apoi o lună.
Anunțurile s-au decolorat sub ploaia de mai, iar Victor le-a înlocuit. Apoi le-a înlocuit din nou în iunie. Clinicile veterinare tăceau. De la adăpostul de pe Strada Fabricii au sunat de două ori, ambele ori din greșeală, de ambele ori nu era același câine.
În iulie, Viorica a spus cu grijă de după ușă:
– Vici, poate iei altul. La adăpost sunt atâția.
– Nu, a răspuns Victor.
Nu a mai propus.
Apartamentul fără Mars devenise altfel.
Nu gol, nu. Lucrurile erau la locul lor, frigiderul bâzâia, vecinii tropăiau deasupra la jumătatea zece ca de obicei. Dar ceva se schimbase.
Victor a ridicat de pe podea o minge veche, pe care Mars o alungase pe coridor. A pus-o pe raft. S-a gândit și a ascuns-o în sertar. Apoi a scos-o din nou și a lăsat-o pe raft.
Dimineața, mâna, din obișnuință, se întindea după lesa de la ușă. Lesa atârna. Nu mai trebuia să meargă nicăieri.
A început să iasă la plimbări singur. Pe același traseu, la aceeași oră, doar că fără Mars. El însuși nu putea explica de ce. Pur și simplu mergea.
În august a sunat fiica din Iași.
– Tată, vino. Stai la noi, te odihnești.
– Nu pot.
– De ce?
El a tăcut. A spus:
– Poate se întoarce.
Fiica a tăcut și ea. Apoi a spus „bine” cu un glas pe care îl ai când vrei să spui altceva, dar te hotărăști să nu spui.
Mars s-a întors în octombrie.
Victor a auzit zgârieturi în ușă la începutul orei șapte seara. La început a crezut că i s-a părut. Zgomot de pe palier, curent, de toate. Dar zgârieturile s-au repetat. Insistent, cu pauze, de parcă cineva știa că ușa se va deschide, trebuia doar să aștepte puțin.
A deschis.
Pe preș ședea Mars.
Îmbătrânit. Părul tuns pe ici, pe colo, acolo unde, se vede, fuseseră răni. Coasta stângă puțin afundată. Și pe gât purta o zgardă. Străină, de piele, maro, cu o cataramă de alamă și o plăcuță mică pe care scria un singur cuvânt: „Puiu”.
Victor a stat mult în ușă și s-a uitat la el. Mars ședea și se uita la Victor. Urechea dreaptă atârnată, o pată roșcată pe frunte în formă de stea neregulată. Aceiași ochi, chihlimbarii, cu chenar închis.
– Unde ai fost? a spus Victor.
Mars s-a ridicat, a făcut un pas peste prag și a intrat pe coridor așa cum merg cei care cunosc planul pe dinafară. La dreapta, spre castron. Castronul era acolo, ca întotdeauna. Gol, desigur.
Victor a închis ușa. A intrat în bucătărie. Mâinile îi tremurau ușor în timp ce deschidea frigiderul.
– Bine, a spus el. – Bine.
A doua zi dimineață a mers la clinica veterinară.
Mars a fost examinat, i s-au făcut vaccinurile necesare, s-a verificat cipul. Victor a întrebat de zgardă. Medicul veterinar a luat plăcuța și a citit cu voce tare:
– „Puiu”. Ăsta e alt nume?
– Cineva i-a dat alt nume, a spus Victor.
– A trăit la cineva?
– Jumătate de an a trăit pe undeva. Nu știu unde.
Medicul s-a uitat la el, apoi la Mars, apoi din nou la Victor.
– Se întâmplă, a spus ea. – Câinii uneori pleacă, apoi se întorc. Mai ales cei deștepți.
Victor nu a răspuns. Se uita cum Mars stă pe masa metalică cu o mutră impasibilă și suporta examinarea.
Pe plăcuță, pe spate, au găsit un număr de telefon.
Victor a sunat din mașină, în timp ce Mars ședea pe bancheta din spate și privea pe geam.
Receptorul a fost ridicat după al treilea semnal.
– Alo?
– Bună ziua, a spus Victor. – Ați avut un câine. Roșcat. Îl numeați Puiu.
O tăcere lungă.
– Da, a spus vocea. De femeie, nu tânără. – L-am avut. A plecat de la noi în septembrie. L-am căutat.
– E la mine. Este câinele meu. Se numește Mars. S-a pierdut în aprilie.
Din nou tăcere. Apoi femeia a spus:
– A trăit la noi. L-am hrănit, l-am tratat. Avea răni.
– Mulțumesc, a spus Victor.
– Este un câine bun.
– Da.
Pauză.
– Locuiți departe? a întrebat femeia. – De pe Strada Mesteacănului?
– Alt cartier.
– Doamne. A venit singur în aprilie. Pur și simplu s-a culcat lângă gardul nostru și nu mai pleca.
Victor se uita prin parbriz, într-o curte cenușie cu plopi fără frunze.
Convorbirea s-a încheiat cumva de la sine. Victor a băgat telefonul în buzunar. Mars sforăia pe bancheta din spate, întins, cu capul pe labele încrucișate.
Acasă, Victor a scos zgarda străină de pe Mars. A pus-o pe masă, s-a uitat mult la ea. Maro, de piele, cu plăcuța „Puiu”. Lucrată bine, nu ieftină.
Jumătate de an a stat câinele pe undeva. Și totuși s-a întors acasă.
Victor s-a gândit la femeia de pe Strada Mesteacănului. Cum, zi de zi, îl hrănea, îl mângâia, se atașase pesemne. Apoi în septembrie a ieșit dimineața, și el nu mai era. Și l-a căutat. A sunat, poate, după anunțuri.
A luat telefonul.
– Eu sunt din nou, a spus el când ea a răspuns. – Voiam să spun. Dacă vreți să-l vizitați, nu mă opun.
Tăcere.
– Serios? a spus ea.
– Serios.
Ea a venit sâmbătă. Ileana, șaizeci și patru de ani, într-un palton gri și cu o plasă în care avea dulceață de mere și un pachețel cu hrană pentru câini, exact aceea la care se obișnuise Mars în cele șase luni.
Mars a văzut-o de pe coridor și nu s-a repezit, nu. Pur și simplu s-a apropiat și și-a băgat nasul în palmă. A dat vesel din coadă.
Au băut ceai. Ileana povestea cum l-a găsit în aprilie lângă gard, cum l-a dus la veterinar, cum s-a speriat în primele zile, apoi s-a obișnuit. Victor povestea despre accident, despre lesa ruptă, despre anunțurile lipite.
Mars zăcea între ei pe podea și dormita. Din când în când ridica capul, se uita la unul, se uita la celălalt.
– Ne-a ales pe amândoi, a spus Ileana.
Victor s-a uitat la câine. Apoi la femeia de lângă el.
– Se pare că da.
Victor a băgat zgarda străină în sertarul biroului. N-a aruncat-o.
Mars a început din nou să ocupe jumătatea stângă a canapelei și să alunge mingea pe coridor la unu noaptea. Anunțurile de pe stâlpi s-au udat sub ploaia de noiembrie și s-au desprins de la sine.
Ileana venea sâmbăta. Aducea dulceață, uneori cerea sfatul despre coacăze – avea o grădină pe Strada Mesteacănului, iar Victor se pricepea la grădini. Vorbeau în timp ce Mars dormita între ei.
Într-o seară, Victor a scos din sertar zgarda de piele cu plăcuța „Puiu”. S-a uitat la ea. Plăcuța lucea sub lampă.
Pe hol atârnau două lese. Una roșie, veche. Una albastră, nouă, pe care Ileana o adusese într-o sâmbătă și o agățase tăcut, fără să ceară voie.
