Rodica Lăzărescu stătea la fereastră și privea cum gerul desena modele pe geam. Promiteau minus treizeci. Poate și mai mult.
Ascultă.
De jos – voci. Apoi un țipăt:
– Până seara! Auziți?! Până seara să nu mai fie pisica!
Petre Popescu. Președintele asociației.
Rodica se îndepărtă de fereastră, își aruncă un șal pe umeri și ieși pe palier. Coborî la parter. Acolo erau deja vecinii – unul în papuci, altul în geacă descheiată. Toți priveau tăcuți la Petre Popescu, care stătea în mijlocul scării, roșu, înfierbântat, și arăta cu degetul într-un colț.
Acolo, pe calorifer, era ghemuită o pisică roșcată.
Slabă. Cu o ureche julită. Tremura.
– Iată! – răcni președintele. – Iată hoața asta! Păr peste tot! Duhoare! Eu răspund de ordine, iar voi ați făcut aici azil!
– Petre Popescule, – spuse încet mătușa Lenuța de la etajul trei, – dar ea nu deranjează pe nimeni…
– Nu deranjează?! – Petre se întoarse atât de brusc spre ea, încât femeia făcu un pas înapoi. – Și cine s-a plâns că părul e peste tot?! Cine a zis că are purici?! Credeți că mă joc aici?!
Mătușa Lenuța își feri privirea.
Rodica strânse pumnii.
Voia să spună ceva. Voia. Dar gâtul i se strânse, iar cuvintele rămaseră blocate undeva înăuntru.
– Pe scurt, – tăie președintele, – până la șase seara – să nu-i mai fie urma aici. Nu o luați voi – o arunc eu afară. Clar?
Se uită la toți. Nimeni nu răspunse.
– Clar, zic?!
– Clar, – mormăi cineva dintre bărbați.
Petre Popescu dădu din cap, trânti ușa și plecă.
Vecinii se împrăștiară încet, oftând.
Iar pisica rămase întinsă pe calorifer – un ghem roșcat care nici măcar nu înțelegea că urmează să fie aruncată în ger.
Rodica urcă la etajul patru. Închise ușa. Se așeză în bucătărie și se uită fix în perete.
Seara avea să fie minus treizeci.
Pisica avea să înghețe.
Știa asta cu siguranță.
Pentru că odată, iarna, găsise sub scară o vrabie – mică, înghețată, cu aripile lipite de corp. O adusese acasă, o încălzise, dar era prea târziu. Mult prea târziu.
Rodica se ridică, se duse la fereastră.
– Doamne, – șopti încet, – ce să fac.
Rodica se așeză din nou. Mâinile îi tremurau.
Îi era frică. Frică de scandal. Frică să nu înceapă Petre Popescu să țipe. Frică să nu se întoarcă vecinii. Frică să nu fie numită nebună.
Dar mai mult decât orice, îi era frică să-și închipuie ghemul roșcat într-o troian – înțepenit, cu ochii deschiși.
Rodica coborî din nou spre seară.
Pisica stătea tot pe calorifer. Ridică privirea când se apropie. Se uită – cu ochii galbeni, neîncrezători.
– Ce faci aici? – mormăi ea. – N-ai unde să te duci?
Pisica tăcu.
Rodica întinse mâna – o mângâie pe spinarea julită. Pisica tresări, dar nu plecă. Începu toarcă încet.
Urcă înapoi la ea.
Pe la jumătate de șase, pe scară se auziră din nou voci. Rodica privi pe coridor – ușa întredeschisă, puțin.
Petre Popescu stătea jos. Lângă el – doi bărbați de la scara vecină. Unul ținea un sac.
– Iat-o, parazita, – spuse președintele, arătând spre pisică. – Luați-o.
Bărbatul cu sacul făcu un pas înainte.
Și atunci, ca din senin, din apartament ieși vecina Lenuța. Văzu, se opri.
– Ce faceți?
– Nu vezi? – răspunse aspru Petre Popescu. – Curățăm, cum am stabilit.
– Petre Popescule, poate nu trebuie? – spuse încet mătușa Lenuța. – Poate o ia cineva?
– Cine s-o ia?! – urlă el. – Tu?! Sau ăștia care locuiesc în scară și tac?! Nu! Iar eu trebuie să fac curat!
Mătușa Lenuța își feri privirea.
– Exact, – rosti președintele.
Rodica stătea sus și asculta. Inima îi bătea atât de tare, încât părea că o să sară afară.
Jos, bărbatul aruncă sacul peste pisică. Ea țipă – sălbatic, disperat. Se zgârie. Dar o băgară înăuntru și legară sacul.
– Gata, – spuse Petre Popescu. – Duceți-l la tomberon. Dacă e deșteaptă, iese singură.
Bărbații duseră sacul spre ieșire.
Ușa trânti.
Rodica dădu drumul mânerului. Mâinile îi tremurau. Picioarele i se împleticiră.
Se întoarse în bucătărie. Se așeză. Se uită în perete.
Dar după un minut – sări în picioare.
Luă paltonul. Trase cizmele. Își aruncă șalul.
Ieși pe scară.
Coborî în fugă – atât de repede, încât aproape căzu la cotitură.
Deschise ușa scării.
Rodica alergă la tomberon.
Sacul stătea într-o troiană lângă tomberon.
Desfăcu legătura. Mâinile îi tremurau – nodul nu ceda.
Sacul se deschise.
– E vie, – oftă Rodica. – Vie, slavă Domnului.
Luă pisica în brațe – era ușoară, aproape fără greutate. O strânse la piept, o acoperi cu poalele paltonului.
Alergă înapoi.
În scară – din nou voci.
Petre Popescu stătea la cutiile poștale. Fuma. O văzu – cu pisica în brațe – și fața i se strâmbă.
– Ce faci?! – urlă el.
Rodica se opri. Își trase aer în piept.
– O iau la mine, – spuse ea. Vocea îi tremura, dar cuvintele ieșiră limpezi.
– Unde o iei?! – Petre Popescu făcu un pas spre ea. – Am spus – să nu-i mai fie urma!
– Ați spus – să nu fie în scară, – Rodica ridică bărbia. – Ei bine, o iau în apartament. La mine.
– Ai înnebunit cu totul?! – îi împlântă degetul în piept.
Rodica urcă la etajul patru.
Intră în casă. Închise ușa.
Se lăsă pe podea – în palton, în cizme.
Pisica stătea pe genunchii ei. Deschise un ochi – se uită la ea.
– Gata, – șopti Rodica. – Gata. Acum ești acasă.
Mâinile îi tremurau. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Dar înăuntru – pentru prima dată după mulți ani – era cald și liniște.
După o săptămână, Petre Popescu veni la Rodica.
Bătu la ușă – încet, aproape timid.
Ea deschise. Se miră.
– Dumneavoastră? Ce s-a întâmplat?
El stătea în prag – fără geacă, într-un pulover vechi.
– Pot? – întrebă.
Rodica dădu din cap. Îl lăsă să intre.
Petre Popescu trecu în bucătărie. Se așeză. Pisica sări de pe pervaz, adulmecă ghetele lui și plecă în cameră.
– Ceai? – oferi Rodica.
– Nu trebuie.
Tăcu o clipă. Apoi oftă.
– N-am venit să-mi cer iertare, – Petre Popescu oftă. – Am vrut doar să spun. Că ai făcut bine.
Se ridică. Se îndreptă spre ușă.
– Petre Popescule, – îl strigă Rodica.
El se întoarse.
– Ceai totuși beți?
Se opri. Apoi dădu din cap.
– Beau.
Stăteau în bucătărie – beau ceai, tăceau. Pisica sări pe genunchii Rodicăi. Începu toarcă.
– Cum l-ai numit? – întrebă președintele.
– Roșcățel, – zâmbi Rodica. – Simplu, Roșcățel.
Petre Popescu dădu din cap. Își termină ceaiul. Se ridică.
– Ei, mă duc.
– Petre Popescule, – îl strigă din nou Rodica. – Dacă vreți, treceți pe la mine. La un ceai.
El se uită la ea. Zâmbi.
– O să trec.
A trecut o lună. Apoi încă una.
Roșcățel se îngrășase. Blana îi strălucea. Urechea se vindecase. Dormea pe pervaz – acolo unde bătea soarele dimineața.
Vecinii se obișnuiseră. Mătușa Lenuța mai aducea resturi de pește. Nicoleta – îl ospăta cu smântână. Chiar și bărbatul de la etajul cinci adusese odată un zgârie-nuci.
– Uite, am găsit la tomberon, – spuse el. – Pare întreg.
Rodica primea darurile – și se mira întotdeauna.
Afară ningea. Gerul desena floricele pe geamuri.
Dar în apartament era cald.
Și în suflet – la fel.
