Telefonul tace. Ioana stă în mijlocul bucătăriei, lipind receptorul de piept cu amândouă mâinile. Mătușa Maria a vorbit exact patru minute — vocea uscată, de afaceri, fără o singură lacrimă.
Dan stă pe canapea. Televizorul murmură încet pe fundal. Nici măcar nu se întoarce când Ioana apare în ușă.
— Dan. A sunat mătușa Maria. Mama a murit acum o oră.
El dă din cap. Trece degetul pe ecranul telefonului — derulează ceva, orice.
— Mda. Păcat.
— Trebuie să plec. Acum. Două ore de drum. Dă-mi cheile mașinii.
Dan lasă telefonul deoparte. Nu pentru că l-ar fi impresionat — pentru că a auzit cuvântul „mașină”. Se uită la ea de jos în sus cu o expresie de ușoară supărare, de parcă i-ar fi cerut să mute un dulap.
— Nu. Am nevoie de mașină. Mama a cerut să o duc la mătușa Sofia. Am promis acum o săptămână.
Ioana nu se clinică. Lumina din bucătărie îi cade în spate, iar fața rămâne în umbră.
— Ai auzit ce am spus?
— Am auzit. Dar ea a murit deja. Unde te grăbești? Mâine iei autobuzul, ajungi. Mama e vie. Așteaptă. Am promis.
O secundă. Două. Trei.
— Vorbești serios acum?
— Absolut. Pe mama n-o dezamăgesc.
Ioana intră în cameră. Se oprește chiar în fața televizorului — așa încât Dan nu poate sări peste ea cu privirea. Trebuie să ridice ochii.
— Te rog o singură dată. Una. Gândește-te la ce tocmai ai spus. Și răspunde din nou.
— Ioana, nu face scenă. Ți-am explicat. Mama așteaptă, am promis. Cu înmormântarea ta nu se întâmplă nimic într-o noapte.
— Cu înmormântarea mea, repetă ea încet.
— Păi, da. Înțelegi ce vreau să zic. Pleci mâine. Totul se organizează și fără tine, e mătușa acolo, vecinii.
Ioana se apleacă puțin mai aproape.
— Înțelegi că asta e ultima oară când te rog ceva? Nu a doua, nu a treia. Ultima.
— Doamne, Ioana. Întotdeauna faci din țânțar armăsar. O zi! O zi aștepți. Nu se prăbușește nimic. Mama a cerut — eu plec. Punct.
— Mama mea a murit, Dane. Iar a ta merge în vizită să bea ceai.
— Nu denatura. Ea de mult plănuia, Sofia o așteaptă. Am promis. Vrei să-mi calci cuvântul?
— Vreau să-ți amintești cu cine trăiești. Și ce înseamnă pentru mine ziua asta.
— Îmi amintesc. Dar ordinea e ordine. Cei vii sunt mai importanți.
Ioana se îndreaptă. Se uită la el de parcă i-ar imortaliza fața. Nu cu ură. Cu ceva definitiv.
— Bine, spune ea.
Acest „bine” sună neted. Fără jignire. Fără strigăt. Fără tremur. Dan nu bagă de seamă — întinde deja mâna după telecomandă.
*
Ioana iese în hol. Deschide sertarul de sus al comodei — acela pe care Dan nu l-a deschis niciodată în șapte ani. Scoate un dosar gros cu fermoar: pașaportul ei, actul de proprietate pe apartament, talonul mașinii, documentele bancare. Totul — pe numele ei. Le pune în geantă.
Ia de pe cui ambele seturi de chei ale mașinii. Îmbracă geaca. Se încalță.
— Unde pleci? strigă Dan din cameră.
— Mă duc. Să-mi iau rămas bun de la mama.
— Cu ce? Ți-am spus — am nevoie de mașină!
Ioana deschide ușa de intrare. Dan stă deja în hol — desculț, cu telecomanda în mână, cu o expresie ridicolă de proprietar jignit.
— Mașina e trecută pe numele meu. Așa a fost dintotdeauna. Apartamentul — la fel. Când mă întorc, broasca va fi alta. Lucrurile tale le strâng lângă ușă. Le iei tu sau le scot afară.
— Ce tot spui?
— Nu spun. Vorbesc. Clar și o singură dată.
— Ioana, stai! Stai! Nu poți să…
— Dane. Mama mea a murit. Iar tu mi-ai explicat că ai mai mare nevoie de mașină — s-o duci pe a ta la soră la ceai. Asta e tot ce aveam nevoie să aud. Între noi nu mai e nimic. Strânge-ți lucrurile.
Ușa se închide. Broasca pocnește. Jos, ușa blocului trântește. Peste un minut, el vede de la fereastră cum se urcă la volan — calmă, fără grabă, fără să se uite înapoi. Pornește motorul. Iese din curte. Nici măcar nu se uită în sus.
Dan stă în mijlocul holului. Îi sună numărul — tonuri lungi, fără răspuns. Îi scrie un mesaj: „Lasă mașina. Ai înnebunit?” Citit. Tăcere. Altul: „Termină cu prostiile. Mama așteaptă, trebuie să plec.” Citit. Tăcere.
După douăzeci de minute, sună mama.
— Dane, când vii după mine? Sofia a pus masa.
— E o situație, mamă. Ioana a luat mașina.
— Cum a luat? E mașina voastră!
— Formal… e pe numele ei.
— Și ce? Ești bărbat! Spune-i să o aducă înapoi!
— Nu răspunde la telefon. Sun eu mai târziu.
Se așază pe canapea. Înconjoară apartamentul. Totul arată la fel — mobila, perdelele, rafturile. Dar Ioana a scos din casa asta actele, cheile și pe ea însăși. Trei lucruri pe care se ținea totul.
Telefonul sună. Ioana. Apucă receptorul.
— Ioana! Până la urmă. Ascultă, hai fără…
— Taci, spune ea. Tare și scurt, ca un clic. — Vorbesc o singură dată. Apartamentul e al meu. L-a lăsat bunica, actele sunt pe numele meu, știi asta foarte bine. Mașina am cumpărat-o înainte de căsătorie. Banii din card sunt ai mei, tu în șapte ani n-ai pus un leu deoparte. În buzunarul gecii tale sunt două mii de lei — destul pentru un taxi pentru ma-ta. La fix, dar ajunge.
— Ioana, așteaptă…
— Broasca o schimb azi, o rog pe vecina Irina să lase meșterul să intre. Lucrurile ți le strâng. Vor sta lângă ușă. Două zile. Apoi le arunc la gunoi.
— N-ai dreptul…
— Am. Fiecare hârtie. Fiecare semnătură. Totul e al meu. Iar tu în șapte ani n-ai fost în stare să treci pe numele tău nici un fierbător electric.
— E o josnicie!
— Josnicie e să-i spui soției că nu-i nevoie să meargă să-și îngroape mama. Pentru că tu ai nevoie de mașină s-o duci pe a ta la ceai. Asta e josnicie. Eu îmi iau doar ce e al meu.
Tăcere în receptor, patru secunde.
— Ioana, am exagerat. Prost am fost, am vorbit aiurea. Hai să vorbim normal când te întorci.
— La tine nu mă mai întorc. S-a terminat. Nu mai suna.
Tonuri de ocupat. Dan rămâne cu telefonul în mână. Mai sună o dată — abonatul nu răspunde. Încă o dată — la fel. L-a blocat.
Băga mâna în buzunarul gecii. Două bancnote mototolite. Una de o mie, una de o mie. A calculat și asta — exact cât să ajungă cu taxiul până la mătușa Sofia și înapoi. Nici un leu în plus.
Cardul e gol — a verificat. Pe alte conturi — zero. Nu s-a interesat niciodată. Îi ajungea ce dădea Ioana. Apartamentul — al ei. Mașina — a ei. Banii — ai ei. A trăit șapte ani într-o casă străină și n-a stat o clipă să se gândească.
Mama îl așteaptă la bloc. O siluetă mică în palton verde, cu o pungă de bunătăți pentru soră. Taxiul oprește, ea se urcă, examinează interiorul.
— Taxi? Serios? Dar mașina?
— La Ioana.
— Atunci du-te și ia-o!
— A plecat cu ea. De tot.
Mama tace. Se uită fix în spătarul scaunului din față.
— Ce înseamnă „de tot”?
— Exact ce am spus. A plecat. Mi-a zis să-mi iau lucrurile în două zile. Schimbă broasca azi.
— Din ce cauză?
— Din cauză că i-am spus să nu meargă la înmormântare. Că am mai mare nevoie de mașină.
Mama se întoarce spre el. În ochi — nu căință. Nedumerire. Nu înțelege cum o cerere de a fi dusă la soră putea să se termine cu o catastrofă.
— Ce-ai spus, Dane…
— Nu m-am gândit că o să facă așa…
— Trebuia să te gândești! Că o femeie și-a pierdut mama, iar tu îi spui „aștepți”? Ce-ai avut în cap?
— Tu m-ai rugat să te duc!
— Te-am rugat să mă duci. Nu te-am rugat să-ți oprești nevasta de la înmormântare! Asta ți-a venit ție!
Taxiul merge prin oraș. Contorul ticăie. Dan privește cifrele — cresc, și fiecare leu mușcă din ultimii lui bani. Când mașina oprește la casa mătușii Sofia, contorul arată opt sute de lei. Înapoi — încă atât. Restul — pentru mâncare. Poate. O zi.
Mama coboară. Se întoarce. Punga cu bunătăți se strânge în mâini.
— Și acum unde mergi?
— La tine. Dacă mă primești.
— Am o cameră și o bucătărie, Dane. Un pat pliant în cămară.
— Atunci pat pliant.
Ea dă din cap. Se îndreaptă spre scară. Ușa se închide în urma ei.
Dan rămâne în picioare pe trotuar. În buzunar — o mie două sute de lei în mărunțiș și bancnote mototolite. Pe card — zero. În spate — orașul în care nu mai are niciun metru pătrat.
Scoate telefonul. Sună numărul Ioanei. Tonuri lungi. Apoi vocea mecanică: „Abonatul nu răspunde.”
Bagă telefonul în buzunar. Se uită la mâinile lui — goale. Ca orice altceva.
Iar Ioana, în acest timp, stă lângă sicriul mamei sale. Mătușa Maria — în dreapta, vecinii — în spate. Face ceea ce trebuia să facă. Își ia rămas bun. Pentru că pentru ea, morții merită același respect ca și vii. Și cu siguranță mai mult decât un soț care în șapte ani n-a înțeles alături de cine trăiește.
