Telefonul tăcu. Ioana stătea în mijlocul bucătăriei, lipind receptorul de piept cu amândouă mâinile. Mătușa Gina vorbise exact patru minute – glas sec, de treabă, fără o lacrimă.
Dan stătea pe canapea. Televizorul murmura în fundal, în surdină. Nici măcar nu se întoarse când Ioana apăru în ușă.
— Dan. A sunat mătușa Gina. Mama a murit acum o oră.
El dădu din cap. Trase cu degetul pe ecranul telefonului – derula ceva, orice, nu mai conta.
— Mda. Păcat.
— Trebuie să plec. Acum. Două ore de drum. Dă-mi cheile mașinii.
Dan lăsă telefonul deoparte. Nu pentru că îl impresionase – ci pentru că auzise cuvântul „mașină”. Se uită la ea de jos în sus, cu o nuanță de supărare ușoară, de parcă l-ar fi rugat să mute un dulap.
— Nu. Am nevoie de mașină. Mama m-a rugat s-o duc la mătușa Zina. Am promis încă de săptămâna trecută.
Ioana nu se clinti. Lumina din bucătărie îi cădea în spate, iar fața îi rămânea în umbră.
— Ai auzit ce ți-am spus?
— Am auzit. Dar ea e deja moartă. Unde-s graba? Mâine iei autobuzul, ajungi. Pe când mama – e vie. Așteaptă. Mi-am luat angajamentul.
O secundă. Două. Trei.
— Vorbești serios acum?
— Absolut. Pe mama n-o las de izbeliște.
Ioana intră în cameră. Se opri chiar în fața televizorului – așa încât Dan nu mai putea s-o ocolească cu privirea. Fu nevoit să-și ridice ochii.
— Te rog o singură dată. Una. Gândește-te la ce ai spus. Și răspunde din nou.
— Ioana, nu face scenă. Ți-am explicat. Mama mă așteaptă, am promis. Cu înmormântarea ta nu se întâmplă nimic peste noapte.
— Cu înmormântarea mea, repetă ea încet.
— Păi, cu înmormântarea. Știi ce vreau să zic. Mergi mâine. Se ocupă totul și fără tine, acolo e mătușa, vecinii.
Ioana se aplecă puțin mai aproape.
— Înțelegi că asta e ultima dată când îți cer ceva? Nu a doua, nu a treia. Ultima.
— Doamne, Ioana. Totdeauna faci din țânțar armăsar. O singură zi! O zi mai aștepți. Nu se prăbușește nimic. Mama m-a rugat – eu plec. Punct.
— Mama mea a murit, Dan. Iar a ta – merge în vizită la un ceai.
— Nu răstălmăci. Ea de mult plănuia, Zina o așteaptă. Mi-am luat cuvântul. Vrei să-mi calc promisiunea?
— Vreau să-ți amintești cu cine trăiești. Și ce înseamnă ziua asta pentru mine.
— Îmi amintesc. Dar ordinea e ordine. Cei vii sunt mai importanți.
Ioana se îndreptă. Se uită la el de parcă i-ar fi memorat chipul. Nu cu ură. Cu ceva definitiv.
— Bine, spuse ea.
„Bine” acela sună egal. Fără supărare. Fără patos. Fără tremur. Dan nu băgă de seamă – întindea deja mâna după telecomandă.
*
Ioana ieși în hol. Deschise sertarul de sus al comodei – acela pe care Dan nu-l deschisese niciodată în șapte ani. Scoase un dosar gros cu elastic: pașaportul propriu, certificatul de proprietate al apartamentului, cartea mașinii, documentele bancare. Toate – pe numele ei. Le puse în geantă.
Luă de pe cârlig ambele seturi de chei ale mașinii. Îmbrăcă geaca. Se încălță.
— Unde te duci? strigă Dan din cameră.
— Plec. Să-mi iau rămas-bun de la mama.
— Cu ce? Ți-am spus – am nevoie de mașină!
Ioana deschise ușa de la intrare. Dan stătea deja în hol – desculț, cu telecomanda în mână, cu o expresie ridicolă de stăpân jignit.
— Mașina e pe numele meu. Așa a fost dintotdeauna. Apartamentul – la fel. Când mă întorc, o să fie altă încuietoare. Lucrurile tale le strâng lângă ușă. Vii și le iei, sau le scot afară.
— Ce tot vorbești?
— Nu vorbesc. Spun. Clar și o singură dată.
— Ioana, stai! Stai! Nu poți să…
— Dan. Mama mea a murit. Iar tu mi-ai explicat că ai mai mare nevoie de mașină – s-o duci pe a ta la soră-sa la ceai. Asta mi-a fost de ajuns. Nu mai e nimic între noi. Strânge-ți lucrurile.
Ușa se închise. Zăngăni broasca. Jos, bătu ușa de la intrarea blocului. Peste un minut, el văzu pe fereastră cum se urcă la volan – calmă, fără grabă, fără să privească înapoi. Porni motorul. Ieși din curte. Nici măcar nu se uită în sus.
Dan rămase în mijlocul holului. Formă numărul ei – semnal lung, fără răspuns. Îi scrise: „Înapoi mașina. Ai înnebunit?” Citit. Tăcere. Alt mesaj: „Termină cu prostiile. Mama așteaptă, trebuie să plec.” Citit. Tăcere.
După douăzeci de minute îl sună mama.
— Dane, când vii să mă iei? Zina a și pus masa.
— E o situație, mamă. Ioana a luat mașina.
— Cum a luat-o? E mașina voastră!
— Formal… e pe numele ei.
— Și ce? Ești bărbat! Spune-i să ți-o dea înapoi!
— Nu răspunde la telefon. Te sun eu.
Se lăsă pe canapea. Făcu un tur al apartamentului. Totul arăta la fel – mobila, perdelele, rafturile. Dar Ioana scosese din casă actele, cheile și pe ea însăși. Trei lucruri de care ținea totul.
Telefonul sună. Ioana. Apucă receptorul.
— Ioana! În sfârșit. Ascultă, hai fără…
— Taci, spuse ea. Încet și scurt, ca un clic. — Îți spun o singură dată. Apartamentul e al meu. L-a lăsat bunica, actele sunt pe numele meu, știi bine. Mașina am cumpărat-o înainte de căsătorie. Banii din cont – ai mei, tu în șapte ani n-ai pus un leu. În buzunarul hainei tale sunt două mii de lei – ajung pentru un taxi până la mama ta. La limită, dar ajung.
— Ioana, așteaptă…
— Schimb încuietoarea azi, o rog pe vecina Ina să lase meșterul să intre. Lucrurile tale le strâng. Vor sta lângă ușă. Două zile. Apoi le duc la gunoi.
— N-ai dreptul…
— Am. Fiecare hârtie. Fiecare semnătură. Totul – al meu. Iar tu în șapte ani n-ai fost în stare să treci pe numele tău nici un fierbător de apă.
— E murdar!
— Murdar e să-i spui soției că n-are de ce să meargă să-și îngroape mama. Pentru că tu ai nevoie de mașină s-o duci pe a ta la un ceai. Asta e murdar. Eu doar îmi iau ce e al meu.
Tăcerea în receptor dură patru secunde.
— Ioana, am exagerat. Prost am fost, am scăpat o vorbă. Hai să vorbim normal când te întorci.
— La tine nu mă mai întorc. S-a terminat. Nu mai suna.
Tonul de ocupat.
Dan rămase cu telefonul în mână. Mai formă o dată – abonatul nu poate fi contactat. Încă o dată – la fel. Îl blocase.
Băgă mâna în buzunarul hainei. Două bancnote mototolite. Una de o mie și una de o mie. Chiar calculase – exact cât să ajungă la mătușa Zina și înapoi. Nici un ban în plus.
Cardul – gol, verifică. În alte conturi – zero. Nu se interesase niciodată. Îi ajunsese ce-i dădea Ioana. Apartamentul – al ei. Mașina – a ei. Banii – ai ei. Trăise șapte ani într-o casă străină și nu-și pusese niciodată întrebarea.
Mama îl aștepta la poartă. O figură mică în palton verde, cu un pachet de dulciuri pentru soră-sa. Taxiul se opri, ea se urcă, cercetă habitaclul.
— Taxi? Serios? Și mașina?
— La Ioana.
— Poți să-i ceri!
— A plecat cu ea. De tot.
Mama tăcu. Se holbă la spătarul scaunului din față.
— Ce înseamnă „de tot”?
— Exact. A plecat. Mi-a zis să-mi strâng lucrurile în două zile. Schimbă încuietoarea azi.
— Din ce cauză?
— Din cauză că i-am spus să nu meargă la înmormântare. Că am mai mare nevoie de mașină.
Mama se întoarse spre el. În ochi – nu căință. Nedumerire. Nu înțelegea cum o rugăminte de a fi dusă la soră-sa putuse să se transforme într-o catastrofă.
— Ei, da, ai scăpat-o, Dane.
— Nu credeam că o să…
— Trebuia să gândești! Ce are o femeie, îi moare mama, iar tu îi spui „mai aștepți”? Erai în toate mințile?
— Tu m-ai rugat s-o duc!
— Te-am rugat să mă duci. Nu te-am rugat s-o oprești pe nevastă de la înmormântare! Asta ți-a venit ție!
Taxiul traversa orașul. Contorul ticăia. Dan privea cifrele – creșteau, și fiecare leu mușca din ultimii lui bani. Când mașina se opri la casa mătușii Zina, contorul arăta opt sute de lei. Înapoi – încă atât. Restul – de mâncare. Poate. Pentru o zi.
Mama coborî. Se întoarse. Pachetul cu dulciuri i se mototolise în mâini.
— Și tu acum unde?
— La tine. Dacă mă primești.
— Am o cameră și o bucătărie, Dane. Un pătuț pliant în cămară.
— Atunci pătuț.
Ea clătină din cap. Intră în scară. Ușa se închise în spatele ei.
Dan rămase pe trotuar. În buzunar – o mie două sute de lei în mărunțiș și bancnote mototolite. În cont – gol. În spate – orașul în care nu mai avea niciun metru pătrat.
Scoase telefonul. Formă numărul Ioanei. Semnal lung. Apoi – vocea mecanică: „Abonatul nu poate fi contactat.”
Vârî telefonul în buzunar. Se uită la mâinile lui – goale. Ca tot restul.
Iar Ioana, în același timp, stătea lângă patul mamei ei. Mătușa Gina – în dreapta, vecinii – în spate. Făcea ceea ce trebuia să facă. Își lua rămas-bun. Pentru că, pentru ea, morții meritau nu mai puțin respect decât vii. Și cu siguranță mai mult decât un bărbat care, în șapte ani, nu înțelesese niciodată lângă cine trăise.
