La masa lungă de prânz era înghesuială de mâncăruri scumpe și de aroganță. Viorica a așezat în fața soacrei o supieră de porțelan și a făcut un pas înapoi, îndreptându-și o șuviță rătăcită din coc. Oaspeții lui Andrei – mama lui, doamna Elvira Mureșan, sora Alina și câteva prietene de-ale lor – nici măcar nu s-au uitat la ea. Conversația curgea pe lângă ea, de parcă n-ar fi existat.
– Draga mea, privește aranjarea asta a mesei, a ciripit doamna Elvira, adresându-se vecinei de alături și dând din cap spre farfurii. – Gătitul e singurul talent pe care am reușit să-l văd la Viorica noastră. Adevărat, cu imaginația stă cam prost, tot după rețete de la țară.
Alina a râs, sorbit puțin vin.
– Mamă, ce să ceri de la cineva cu studii de școală profesională? În schimb, ciorba o face de-ți lingi degetele.
Andrei, așezat la capul mesei, a zâmbit și a ridicat paharul.
– Pentru gospodina mea! Viorica, ce tot stai? Adu încă o carafă cu țuică.
Viorica a ieșit în tăcere în bucătărie. Degetele îi tremurau ușor, dar fața rămânea calmă. A scos din frigider o carafă cu picături de condens, s-a oprit o clipă la fereastră. Telefonul din buzunarul șorțului a vibrat scurt. Un singur mesaj. Viorica l-a citit, și colțurile gurii i s-au mișcat într-un zâmbet abia vizibil – acela pe care niciun oaspete nu-l văzuse vreodată. A ascuns telefonul și s-a întors în sufragerie.
Cina se apropia de sfârșit. Oaspeții își luau rămas-bun, Andrei își conducea mama și sora, vărsând mulțumiri. Când ușa s-a închis, s-a întors spre Viorica, care strângea deja masa.
– Ei, țărancă, ai terminat spectacolul? a aruncat el, trăgându-și sacoul. – Data viitoare, încearcă să nu te bagi în cale. Că iar m-ai făcut de rușine cu tăcerea ta. Măcar de-ai fi zâmbit cuiva, proastă de la țară.
Viorica s-a îndreptat, s-a sprijinit cu palmele de spătarul unui scaun.
– Am zâmbit, Andrei. Doar că n-ai observat.
El a dat doar din mână și s-a dus în dormitor.
Peste trei zile era ziua de naștere a prietenului său de facultate, care era și partener de afaceri – Cristian. Andrei a luat-o pe soție cu el – trebuia să arate o familie solidă. Viorica a îmbrăcat o rochie bleumarin, și-a strâns părul într-un coc jos și nu s-a machiat aproape deloc – așa cum îi plăcea soțului ei. În restaurant erau adunați oameni din cercul lui: proprietari de firme mici, avocați, contabili. Andrei strălucea, glumea, împărțea complimente cu dibăcie. Viorica stătea lângă el, bea liniștită apă și aproape nu vorbea.
Seara mergea înainte, până când unul dintre oaspeți a propus un vechi joc studențesc – „explică termenul”. Prezentatorul striga un cuvânt dificil, iar jucătorii trebuiau să dea o definiție spirituală. L-au chemat pe Andrei. El a scăpat ușor de câteva runde, apoi prezentatorul, chicotind, i-a întins un cartonaș cu cuvântul „pleonasm”. Andrei s-a bâlbâit. În sală s-a lăsat o pauză stânjenitoare. Atunci Viorica, așezată lângă el, a rostit încet, dar clar:
– E o figură de stil cu duplicare a sensului. De exemplu, „coleg de muncă” sau „primul debut”. Din greacă – „exces”.
S-a lăsat liniștea. Câțiva oaspeți s-au privit unii pe alții, unul a zâmbit apreciind răspunsul. Andrei s-a înroșit. S-a întors brusc spre soție, iar în ochii i-a scânteiat o resentimentare furioasă.
– Ah, tu… a început el, dar, întâlnind privirile, s-a oprit.
Prezentatorul s-a grăbit să estompeze stânjeneala, dar pe Andrei îl apucase deja. A strâns șervetul în pumn și a spus printre dinți, dar destul de tare ca să audă toți:
– Taci, țărancă necioplită! Cine te-a tras de limbă? Stai și zâmbește, cum se cuvine.
Sala a înghețat. Viorica a ridicat încet capul și s-a uitat la soț. În ochii ei nu erau lacrimi, nici teamă. A zâmbit – blând, aproape cu compasiune. Și în acel zâmbet era ceva care i-a răvășit pe Andrei pe dinăuntru. Cristian, gazda serii, a tușit încercând să destindă atmosfera, dar Viorica se ridicase deja și, fără să-și ia rămas-bun, s-a îndreptat spre ieșire. Andrei nu s-a dus după ea – n-a vrut să-și piardă fața.
Acasă, ea s-a încuiat în camera mică pe care o amenajase cândva ca atelier de croitorie. Andrei s-a întors cu mult după miezul nopții și a bătut mult cu pumnul în ușă.
– Deschide imediat! Ce circ ai făcut? Crezi că ești mai deșteaptă decât toată lumea? Răspunde-mi!
Ușa s-a întredeschis. Viorica stătea în prag; în spatele ei, pe masă, erau întinse niște hârtii.
– Andrei, a spus ea încet, fără furie, – depun cerere de divorț.
El a rămas o clipă înmărmurit, apoi a izbucnit în râs.
– Tu? Depui? Cu ce-o să trăiești, proasto? Apartamentul e al meu, mașina e a mea, totul e al meu. Ce rămâne cu tine? Cu cratițele?
– Cu Codul Civil, a răspuns Viorica calm. – Și cu certificatele de naștere ale copiilor noștri. E destul. Acum, te rog, lasă-mă să mă odihnesc. Mâine am o zi grea.
A închis ușa în nasul lui, iar țăcănitul încuietorii a sunat ca un foc de armă.
A doua zi dimineața, Andrei s-a trezit în sufrageria goală. Copiii plecaseră deja la școală – Viorica îi adunase mai devreme și îi dusese. El a băut cafeaua, răsucind în minte cuvintele ei încontinuu, și a hotărât să acționeze în modul său obișnuit. Pe la prânz, în apartament s-a strâns „grupul de sprijin” – mama și sora. Doamna Elvira Mureșan a intrat în sufragerie cu aerul unui general înainte de inspecție.
– Unde e afurisita? a bubuit ea. – Andrei, tu ai lăsat o bucătăreasă să-ți dicteze condiții?
Alina a dat ochii peste cap teatral:
– Am spus eu totdeauna că e vicleană. Uite, a așteptat momentul și și-a arătat ghearele. Nu-i nimic, o punem repede la locul ei. Vrea bani – nu primește. Vrea copiii – i-i luăm. Știi, tata are relații la autoritățile de protecție a copilului.
Viorica a ieșit din bucătărie cu o ceașcă de ceai și s-a sprijinit liniștită de toc. În buzunarul halatului de casă avea telefonul cu aplicația de înregistrare audio pornită.
– Bună ziua, doamnă Mureșan. Bună, Alina. Voiați ceva să-mi spuneți?
Soacra a făcut un pas înainte, tăind cuvintele:
– Vreau să te răzgândești, fetițo. Tu ești nimic fără fiul meu. Noi te-am primit în familie, ți-am dat un acoperiș deasupra capului. Copiii tăi vor trăi cu tatăl lor și cu mine, dacă nu încetezi cu circu’ ăsta. Iar tu te întorci la cratițe și faci ce știi mai bine – gătești bine și taci. Sau te dăm pe drumuri. M-ai înțeles?
– Am înțeles tot, a răspuns Viorica încet. – Acum spuneți-mi, vă rog, amenințați că-mi luați drepturile părintești și averea? Doar ca să știu exact ce să răspund în instanță.
Doamna Elvira s-a făcut stacojie, dar Alina a tras-o pe mamă de mânecă.
– Mamă, provoacă. Hai să plecăm de aici, oricum nu obții nimic. Las-o să joace independenta până flămânzește.
Au plecat, trântind ușa. Viorica a oprit înregistrarea, a salvat fișierul și l-a trimis avocatului ei – aceluia al cărui nume îl primise în mesaj cu câteva zile în urmă. Apoi a format un alt număr.
– Lidia, salut. Da, sunt bine. Totul merge conform planului. Tatăl tău mai e dispus să se întâlnească cu soțul meu? Perfect. Să programeze întâlnirea pentru mâine.
Dimineața de luni a început pentru Andrei cu un telefon asurzitor. Nici nu apucase bine să deschidă ochii, când în receptor a țipat vocea contabilei firmei lor:
– Domnule Andrei, avem o urgență! Executorii judecătorești au pus sechestru pe toate conturile dumneavoastră personale! Și pe partea dumneavoastră din capitalul social, de asemenea. A sosit o ordonanță cu măsuri asigurătorii în urma cererii soției dumneavoastră de partaj și recuperare pensie alimentară. Nu puteți efectua nicio operațiune!
Andrei a sărit din pat. Degetele îi tremurau când încerca să sune pe Viorica. Telefonul tăcea. S-a îmbrăcat în două minute și a fugit la birou. În sala de așteptare îl aștepta deja Cristian, prietenul și partenerul de la petrecerea căzută. Fața lui era de piatră.
– Andrei, intră, am de vorbit.
În birou mirosea a tutun scump și a belele. Cristian s-a așezat în față, împreunând degetele.
– Am aflat amănuntele scenei. Și, știi, m-am gândit mult. Suntem prieteni, dar nu pot face afaceri cu un om care își umilește în public mama copiilor săi. Ai sărit la soție pentru un fleac, în fața martorilor. Mâine vei sări la o tranzacție. Contractul de furnizare echipamente îl reziliem. Îmi pare rău.
Andrei a deschis gura, dar n-a găsit cuvinte. În clipa aceea, ușa biroului s-a deschis și a intrat Viorica. Purta un costum strict, cu pantaloni, părul strâns, în mâini – un dosar cu acte. A așezat în tăcere în fața lui Andrei o foaie de hârtie.
– E acordul de divorț și programul de vizită pentru copii. Semnează aici și aici. Sau ne întâlnim în instanță, unde se va anexa înregistrarea cu amenințările mamei tale și caracterizarea de la școală. Copiii au avut o discuție cu psihologul, iar acesta a confirmat că bunica le provoacă teamă. Așa că, Andrei, alege tu.
El se uita la ea fără s-o recunoască. În fața lui nu mai era gospodina tăcută, ci o femeie străină, sigură de sine, care juca după regulile ei.
– Apartamentul – bun comun, a continuat Viorica, – partea ta se duce la plata pensiei alimentare și a datoriilor la creditul pe care l-ai luat pentru dezvoltarea afacerii. Afacerea înregistrată pe numele doamnei Elvira, după cum a arătat expertiza, era de fapt condusă de tine, iar veniturile erau ascunse. Instanța a pus deja sechestru pe partea ta. Așa că, în curând, vei fi liber și de muncă, și de mine.
Andrei s-a prăbușit pe scaun. A încercat să obiecteze ceva, dar vocea i s-a frânt într-un răgușit.
Procesul a avut loc peste două săptămâni. Doamna Elvira a încercat să facă presiuni asupra judecătorului, Alina a făcut istericale pe coridor, dar totul a fost în zadar. Înregistrarea audio, declarațiile martorilor, adeverințele de la școală – toate au stat la baza hotărârii. Copiii au rămas cu mama. Apartamentul s-a vândut, banii s-au împărțit. Andrei a primit partea lui, care abia i-a ajuns să acopere cheltuielile de judecată și datoriile. Avocatul Vioricăi a fost impecabil.
Peste o lună, Andrei bea amar într-o garsonieră închiriată la periferie. Mama și sora, care nu demult strigau că au dreptate, și-au adus aminte brusc că el și-a distrus singur familia și au încetat să-i răspundă la telefon. Amanta cu care se întâlnea în ultimele șase luni, aflând de faliment, l-a dat afară fără măcar să-l lase să-și strângă lucrurile. Reputația era distrusă. Niciun partener serios nu mai voia să colaboreze cu el – toți țineau minte umilirea în public a soției și pierderea contractului.
Au trecut șase luni. Într-un cartier liniștit din Chișinău s-a deschis o mică cafenea cu prăjituri de casă. Afacerile mergeau surprinzător de bine: sală primitoare, personal amabil, chifle mereu proaspete. Viorica stătea la tejghea, într-un șorț simplu și deschis la culoare, și zâmbea clienților. Își lăsase chelnerița să ia o pauză și turna singură cappuccino, când peste ușă a sunat clopoțelul.
În prag s-a oprit Andrei. Slăbit, cu fața cenușie și ochii stinși. Multă vreme nu s-a hotărât să se apropie, apoi, în cele din urmă, a făcut un pas spre tejghea.
– Viorica… Voiam să spun… Am înțeles tot. Am greșit. Hai să încercăm de la început. De dragul copiilor. M-am schimbat.
Ea a lăsat ibricul, a șters încet mâinile cu un prosop și a ridicat spre el o privire liniștită.
– Taci, necioplitule, a rostit cu un glas egal, dar fără ură, mai degrabă cu ușurare. – Ai spus totul acum șase luni.
A făcut un semn administratorului sălii, iar în fața lui Andrei ușa de la intrare s-a închis fără zgomot. Viorica a urmărit cu privirea silueta lui încovoiată care se îndepărta, apoi s-a întors spre următorul client:
– Bună ziua! Ce doriți să comandați?
În glasul ei vibra o bucurie atât de ușoară și sigură, încât niciunul dintre oaspeți n-ar fi bănuit ce furtună tocmai trecuse pe lângă această femeie firavă.
