La masa lungă de prânz, era înghesuială de preparate scumpe și de suficiență. Ioana a pus în fața soacrei supițiera de porțelan și a făcut un pas înapoi, aranjându-și o șuviță ieșită din coc. Oaspeții lui Andrei – mama lui, Elvira Popescu, sora lui, Alina, și câteva prietene de-ale lor – nici măcar nu s-au uitat la ea. Conversația curgea pe lângă ea, ca și cum n-ar fi existat.
– Draga mea, te rog, uită-te la aranjamentul ăsta, – a cântat Elvira Popescu, adresându-se vecinei de masă și dând din cap spre farfurii. – Gătitul e singurul talent pe care am reușit să-l văd la Ioana noastră. Adevărat, cu imaginația e cam slabă, tot după rețete de la țară.
Alina a râs, sorbit puțin vin.
– Mamă, ce vrei de la o persoană cu studii la un liceu tehnologic? În schimb, face o ciorbă – de-ți lingi degetele.
Andrei, așezat la capătul mesei, a zâmbit și a ridicat paharul.
– Pentru soția mea gospodină! Ioana, ce ai înghețat? Adu și carafa cu țuică.
Ioana a ieșit în bucătărie fără un cuvânt. Degetele îi tremurau ușor, dar fața îi rămânea calmă. A scos din frigider carafa aburindă, s-a oprit o clipă lângă fereastră. Telefonul din buzunarul șorțului a vibrat scurt. Un singur mesaj. Ioana l-a citit, și colțurile gurii i s-au mișcat într-un zâmbet abia vizibil – acela pe care niciunul dintre oaspeți nu-l văzuse vreodată. A ascuns telefonul și s-a întors în sufragerie.
Cina se apropia de sfârșit. Oaspeții și-au luat rămas-bun, Andrei își conducea mama și sora, împrăștiindu-se în mulțumiri. Când ușa s-a închis, s-a întors spre Ioana, care deja strângea masa.
– Ei, țărăncuțo, ai terminat spectacolul? – a aruncat el, dându-și jos sacoul. – Data viitoare încearcă să nu te mai bagi sub picioare. Că iar m-ai făcut de râs cu tăcerea ta. Măcar ai fi zâmbit cuiva, proastă.
Ioana s-a îndreptat, s-a sprijinit cu palmele de spătarul unui scaun.
– Am zâmbit, Andrei. Doar că n-ai observat.
El a fluturat doar mâna și s-a dus în dormitor.
Peste trei zile era ziua de naștere a prietenului lui de la facultate și, totodată, partenerul de afaceri, Cristian. Andrei și-a luat soția cu el – trebuia să arate o familie unită. Ioana a îmbrăcat o rochie bleumarin, și-a strâns părul într-un coc jos și nu s-a machiat aproape deloc – așa cum îi plăcea soțului. În restaurant erau strânși oameni din cercul lui: patroni de firme mici, avocați, contabili. Andrei strălucea, glumea, împărțea complimente cu dibăcie. Ioana stătea lângă el, bea apă liniștită și aproape că nu vorbea.
Seara se scurgea lin, până când cineva dintre oaspeți a propus un joc vechi de student – „explică termenul”. Prezentatorul striga un cuvânt complicat, iar jucătorii trebuiau să dea o definiție spirituală. L-au chemat pe Andrei. El a scăpat cu ușurință de câteva runde, iar apoi prezentatorul, chicotind, i-a întins o carte cu cuvântul „pleonasm”. Andrei s-a blocat. În sală s-a lăsat o tăcere stingheră. Atunci Ioana, care stătea alături, a rostit încet, dar clar:
– Este o figură de stil în care se dublează sensul. De exemplu, „a urca în sus” sau „primul debut”. Din greacă – „exces”.
Tăcerea s-a prelungit. Câțiva oaspeți s-au uitat unii la alții, cineva a zâmbit apreciind răspunsul. Andrei s-a făcut roșu ca racul. S-a întors brusc spre soție, iar în ochii lui a fulgerat o ofensă furioasă.
– Ah, tu… – a început el, dar întâlnind privirile, s-a oprit.
Prezentatorul s-a grăbit să acopere momentul stânjenitor, dar pe Andrei deja îl luase valul. A strâns șervețelul în pumn și printre dinți, dar destul de tare cât să audă toată lumea, a spus:
– Taci, țărăncuță necioplită! Cine te-a tras de limbă? Stai și zâmbește cum ți se cuvine.
Sala a încremenit. Ioana și-a ridicat încet capul și l-a privit pe soț. În ochii ei nu erau nici lacrimi, nici frică. A zâmbit – blând, aproape cu compătimire. Și în zâmbetul acela era ceva care i-a făcut lui Andrei inima să cadă. Cristian, gazda serii, a tușit încercând să destindă atmosfera, dar Ioana deja se ridicase și, fără să-și ia rămas-bun, s-a îndreptat spre ieșire. Andrei n-a mers după ea – n-a vrut să-și piardă fața.
Acasă, s-a încuiat în cămăruța pe care și-o amenajase cândva ca atelier de croitorie. Andrei s-a întors mult după miezul nopții și a bătut mult cu pumnul în ușă.
– Deschide imediat! Ce circ ai făcut? Crezi că ești mai deșteaptă decât toți? Hai, răspunde-mi!
Ușa s-a întredeschis. Ioana stătea în prag, iar în spatele ei, pe masă, erau întinse niște hârtii.
– Andrei, – a spus ea încet, fără ură, – depun cererea de divorț.
El a rămas mai întâi perplex, apoi a izbucnit în râs.
– Tu? Depui? Din ce o să trăiești, proastă? Apartamentul e al meu, mașina e a mea, totul e al meu. Cu ce rămâi? Cu oalele?
– Cu Codul Civil, – a răspuns Ioana calm. – Și cu certificatele de naștere ale copiilor noștri. Este de ajuns. Acum, te rog, lasă-mă să mă odihnesc. Mâine e o zi grea.
A închis ușa în nasul lui, iar clinchetul încuietorii a sunat ca o împușcătură.
A doua zi dimineață, Andrei s-a trezit în sufrageria goală. Copiii plecaseră deja la școală – Ioana îi adunase mai devreme și îi dusese. A băut cafeaua, frământându-și în minte cuvintele ei, și a hotărât să acționeze pe calea obișnuită. Pe la prânz, în apartament s-a adunat „grupul de sprijin” – mama și sora lui. Elvira Popescu a intrat în sufragerie cu aerul unui general înainte de inspecție.
– Unde e guraliva asta? – a tunat ea. – Andrei, tu ai lăsat o bucătăreasă să-ți dicteze condiții?
Alina și-a dat ochii peste cap cu ostentație:
– Am spus tot timpul că ea e cu propria ei minte. Iată, a așteptat momentul și a arătat ghearele. Nu-i nimic, îi punem repede la loc. Vrea bani – nu primește. Vrea copiii – îi luăm. Știi că tata are relații la Protecția Copilului.
Ioana a ieșit din bucătărie cu o ceașcă de ceai și s-a sprijinit liniștită de toc. În buzunarul bluzei de casă avea telefonul cu aplicația de înregistrare audio pornită.
– Bună ziua, doamna Elvira. Bună, Alina. Aveți ceva să-mi spuneți?
Soacra a făcut un pas înainte, rostind fiecare cuvânt cu precizie:
– Vreau să te răzgândești, fetițo. Tu ești nimeni fără fiul meu. Noi te-am primit în familie, ți-am dat acoperiș deasupra capului. Copiii tăi vor trăi cu tatăl lor și cu mine dacă nu încetezi acum cu bufonada asta. Iar tu te vei întoarce la bucătărie și vei face ce știi – să gătești bine și să taci. Sau te lăsăm pe drumuri. M-ai înțeles?
– Am înțeles tot, – a răspuns încet Ioana. – Acum spuneți-mi, vă rog, amenințați că îmi luați drepturile părintești și bunurile? Doar ca să știu exact ce să răspund în instanță.
Elvira Popescu s-a făcut roșie, dar Alina a tras-o pe mamă de mânecă.
– Mamă, ea provoacă. Hai să plecăm de aici, oricum nu obții nimic. Las-o să se joace de-a independența până-i vine foamea.
Au plecat, trântind ușa zgomotos. Ioana a oprit înregistrarea, a salvat fișierul și l-a trimis avocatului ei – aceluiași al cărui nume îl primise în mesaj acum câteva zile. Apoi a format un alt număr.
– Lidia, salut. Da, sunt bine. Totul merge conform planului. Tatăl tău e încă dispus să se întâlnească cu soțul meu? Perfect. Să-i stabilească întâlnirea pentru mâine.
Dimineața de luni a început pentru Andrei cu un telefon asurzitor. N-apucase să deschidă bine ochii, iar în receptor urla vocea contabilei firmei:
– Domnule Andrei, avem o situație de criză! Executorii judecătorești au pus sechestru pe toate conturile dumneavoastră personale! Și pe partea dumneavoastră din capitalul social. A sosit o ordonanță de măsuri asigurătorii în baza cererii soției dumneavoastră de împărțire a bunurilor și de pensie alimentară. Nu puteți opera nicio tranzacție!
Andrei a sărit din pat. Degetele îi tremurau când încerca să sune la Ioana. Telefonul tăcea. Atunci s-a îmbrăcat în două minute și a gonit spre birou. În antreu îl aștepta deja Cristian, același prieten și partener la a cărui petrecere se întâmplase totul. Fața lui era de piatră.
– Andrei, intră, avem de vorbit.
În birou mirosea a tutun scump și a belele. Cristian s-a așezat în față, împreunând degetele.
– Am aflat amănuntele scenei de acolo. Și, știi, m-am gândit mult. Noi suntem prieteni, dar nu pot face afaceri cu un om care își umilește în public mama copiilor lui. Te-ai răstit la soția ta dintr-un fleac, în fața martorilor. Mâine te răstești și la o tranzacție. Contractul de furnizare a utilajului îl reziliem. Îmi pare rău.
Andrei a deschis gura, dar n-a găsit cuvinte. În acel moment, ușa biroului s-a deschis larg și a intrat Ioana. Purta un costum de pantaloni strict, părul strâns, în mâini – un dosar cu acte. A pus tăcută în fața lui Andrei o foaie de hârtie.
– Acesta este acordul de divorț și de program de vizitare a copiilor. Semnează aici și aici. Sau ne întâlnim în instanță, unde se va alătura dosarului înregistrarea amenințărilor mamei tale și caracterizarea de la școală. Copiii au fost la psiholog, iar el a confirmat că bunica le provoacă teamă. Așa că, Andrei, alege singur.
El se uita la ea fără s-o recunoască. În fața lui nu mai era gospodina tăcută, ci o femeie străină, sigură pe sine, care juca după regulile proprii.
– Apartamentul – bun comun, – a continuat Ioana, – partea ta se duce la pensia alimentară și la achitarea datoriilor la creditul pe care l-ai luat pentru dezvoltarea afacerii. Firmele înregistrate pe numele Elvirei Popescu, după cum a arătat expertiza, erau de fapt conduse de tine, iar veniturile erau ascunse. Instanța a pus deja sechestru pe partea ta. Așa că, în curând, ești liber și de muncă, și de mine.
Andrei a căzut pe scaun. A încercat să obiecteze, dar vocea i s-a rupt.
Procesul a avut loc peste două săptămâni. Elvira Popescu a încercat să facă presiuni asupra judecătorului, Alina făcea istericale pe hol, dar totul a fost în zadar. Înregistrarea audio, depozițiile martorilor, adeverințele de la școală – toate au stat la baza hotărârii. Copiii au rămas cu mama. Apartamentul a fost vândut, banii împărțiți. Andrei a primit partea lui, care abia a ajuns să acopere cheltuielile de judecată și datoriile. Avocatul Ioanei a fost impecabil.
Peste o lună, Andrei bea amar în o chirie mizeră la marginea orașului. Mama și sora, care mai ieri strigau că au dreptate, și-au adus aminte deodată că el a distrus familia și au încetat să-i răspundă la telefon. Amanta cu care se întâlnea în ultimele șase luni, aflând de falimentul financiar, l-a dat afară pe ușă, fără să-l lase măcar să-și strângă lucrurile. Reputația îi fusese distrusă. Niciun partener serios nu mai voia să colaboreze cu el – toți își aminteau de umilirea publică a soției și de pierderea contractului.
Au trecut șase luni. Într-un cartier liniștit al orașului s-a deschis o mică cafenea cu prăjituri de casă. Afacerile gazdei mergeau uimitor de bine: sală primitoare, personal amabil, chifle mereu proaspete. Ioana stătea la tejghea într-un șorț simplu și deschis și zâmbea clienților. Lăsase ospătărița în pauză și turna singură cappuccino când deasupra ușii de intrare a clinchetit clopoțelul.
În prag a ezitat Andrei. Slăbit, cu fața cenușie și ochii stinși. Multă vreme n-a îndrăznit să se apropie, apoi totuși a făcut un pas spre tejghea.
– Ioana… Voiam să spun… Am înțeles tot. Am greșit. Hai să încercăm de la început. De dragul copiilor. M-am schimbat.
Ea a lăsat ibricul, și-a șters încet mâinile cu un prosop și l-a privit calm.
– Taci, necioplitule, – a rostit cu glas egal, dar fără ură, mai degrabă cu ușurare. – Ai spus deja tot acum șase luni.
A făcut un semn administratorului sălii, iar în fața lui Andrei ușa de intrare s-a închis fără zgomot. Ioana a urmărit cu privirea silueta lui gârbovită îndepărtându-se, apoi s-a întors spre următorul client:
– Bună ziua! Ce comandați?
În vocea ei vibra o bucurie atât de ușoară și sigură, încât niciunul dintre oaspeți n-ar fi ghicit ce furtună tocmai trecuse pe lângă această femeie fragilă.
