Tata, ce faci, ai luat un motan? se miră fiica mea, Mădălina, când a venit în weekend la țară.
Ion Popescu, cu o privire iritată, privea pe fereastră. Din nou acel motan roșcat se așezase pe straturile de legume din grădină așa a treia zi la rând.
Mai întâi a devorat roșii, ieri a dormit în castraveți, iar azi s-a așezat în mijlocul verzei tinere.
Hai, du-te înapoi la stăpânii tăi, mormăi bătrânul, loveind sticla cu degetul.
Motanul ridică capul, își privește ochii galbeni și rămâne pe loc, ca un pușcăriaș neascultat.
Ion își pune cizmele de cauciuc și iese pe câmp. Motanul nu fuge se apropie doar câțiva pași și se așază lângă gard. Slab, rănit, urechea zdrobită, coada zdrențuită.
Ce, săracule? se încruntă el, uitându-se la verza avariată. Probabil că n-a mai găsit altă casă?
Motanul mârâie încet, trist. Atunci bătrânul își dă seama: animalul e flămând. Ochii i se aprind.
Unde-s stăpânii tăi? întreabă el, așezându-se pe o buturugă.
Motanul se apropie, se freacă de cizma lui. Miază încet, parcă mulțumind că nu îl alungă.
Tata, de ce trăiește un motan în curtea noastră? îl întreabă nepotul său, Sergiu, venind la țară.
E de la vecini. S-a pierdut sau l-au aruncat, nu știu.
Și al cui era?
Ion oftă adânc. Știa exact de la cine. De la bunica Ana, de pe strada alăturată. Ea a murit acum o lună, iar rudele au venit doar la înmormântare. Casa a fost încuiată, lucrurile scoase și motanul a rămas uitat.
Era al bunicii Ană. Ea nu mai e.
Și motanul a rămas singur?
A rămas.
Sergiu se uită cu milă la motanul roșcat:
Tata, să-l luăm la noi?
Ce zici! respinse Ion. Nu-mi lipsea nici un motan. Nu am ce mânca, iar acum încă…
Dar seara, când nepotul s-a întors la oraș, Ion a pus o farfurie cu resturi de ciorbă lângă poarta. Motanul s-a strecurat încet și a început să mănânce cu lăcomie.
Bine, mormăi Ion, o dată poți să mănânci…
O dată a devenit zilnic. Dimineața bătrânul mergea la grădină, și motanul îl aștepta lângă poartă, liniștit, fără să miauă.
Mai întâi Ion îi dădea resturi de mâncare, apoi începea să gătească înălțime de terci, să cumpere conserve ieftine. Își repeta: Doar până să-și găsească alți stăpâni.
Roșcatule, vino aici, striga el. Roșcat te voi chema. Sau cum te chema bunica Ana?
Motanul răspundea la orice nume. Important era să fie chemat.
Așadar, Roșcatul s-a obișnuit. Ziua-l prindea la soare în grădină, seara-l aștepta la poartă, dormea în hăușul de la casa de câini vechi.
Doar temporar, repeta Ion. Doar temporar.
Săptămânile treceau, motanul nu pleca nicăieri. Bătrânul a înțeles că s-a atașat de fața lui roșcată, de torsul seral, de căldura brațelor sale când se așeza pe scaunul de lângă poartă.
Tata, ai adoptat un motan? se miră din nou Mădălina, venind în weekend.
N-am adoptat, s-a dus singur la mine. Era al vecinului, stăpâna a murit…
Dar de ce îl hrănești? Poți să-l duci undeva.
Cui îi trebuie un motan bătrân? îi mângâie Ion pe urechea roșcată. Să trăiască.
Tata, asta e o cheltuială în plus. Mâncare, veterinar… Pensiunea ta e mică.
O să ne descurcăm, răspunse el pe scurt.
Mădălina clătină capul. Bătrânul devenise ciudat în ultimii ani vorbește cu plantele, acum și cu un motan…
Poate vrei să te muți în oraș la noi? îl întreba din nou. Ce faci singur aici?
Nu sunt singur. Roșcatul e cu mine.
Tata, serios…
Serios, îți zic eu. E bine așa. Avem grădină și motan.
Mădălina oftă. Vorbirea cu tatăl ei devenise din ce în ce mai grea. După moartea mamei, el se închise în sine.
Toamna Roșcatul s-a slăbit. Nu mai mânca, stătea în hăuș, aproape că nu mai respira. Ion l-a luat lângă el.
Ce s-a întâmplat, prietene? s-a așezat lângă hăuș. Te-ai îmbolnăvit?
Motanul a deschis ochii și a mârâit slab. Ion a decis să-l ducă la veterinarul din sat. A cheltuit aproape toată pensia de 1500 de lei pe tratament, dar nu a regretat.
Aveți un motan bun, i-a spus tânărul doctor. Inteligent, blând. Doar că e în vârstă și sistemul imunitar e slab.
Va supraviețui?
Dacă îl îngrijești bine, va mai trăi câțiva ani. Dar trebuie să-l protejezi și să-i dai medicamente.
Acasă Ion a amenajat o mică cameră de îngrijire pe verandă: perne vechi, boluri cu mâncare și apă, pastile zilnice, termometru.
Îmbunătățește-te, îi șoptea el. Fără tine mi-e plictisitor.
Și așa a fost. În câteva luni motanul nu mai era doar un animal de companie, devenise prieten. Singura ființă vie care se bucura să-l vadă și căreia îi era nevoie.
Dă, Sergiu, Roșcatul a refăcut? întrebă nepotul, venind în vacanța de iarnă.
Da, vezi, se odihnește pe păturică.
Motanul dormea întins, cu blana strălucind, ochii blânzi.
Va rămâne mereu aici?
Unde ar putea să plece? îl mângâie Ion. Suntem împreună. Eu i-u ofer acasă, el îmi dă companie.
Nu te simțea singur, roșcatule?
Ion își aduse aminte de zilele când casa era goală, fără soție, fără zgomot. Gătea supă pentru o singură persoană, privea televizorul în tăcere, se întindea în camera goală.
Eram singur, scumpa mea. Foarte singur.
Iar acum?
Acum nu e singur. Roșcatul mă întâmpină când vin de la grădină, îmi face chef la cină, se așază în poala mea când mă uit la televizor. Viața e mai bună.
Sergiu dă din cap. Și el iubește animalele, înțelege cum pot umple golul singurătății.
Tata, ce spune mama?
Mama nu-i place. Spune că e o cheltuială inutilă.
Dar tu?
Eu cred că nu e inutilă. Roșcatul îmi aduce bucurie. Iar bucuria nu costă nimic.
Primăvara a adus o surpriză. A venit verișoara lui Ana, fiica lui Ghenadie o tânără cu un copil mic.
Bunicule, îmi pare rău că deranjez, a spus ea. Eu sunt Sânziana, verișoara Anei. Am auzit că la dumneavoastră trăiește motanul ei.
Inima lui Ion a tresărit. Se temea că vor lua Roșcatul.
Trăiește, răspunse calm. Ce?
Vrem să-l luăm cu noi. După înmormântare am plecat repede, nu ne-am gândit la motan. Acum ne rușinește, vrem să-l aducem acasă.
Ion a simțit cum ceva se strânge în piept.
Probabil că v-a săturat de el? E multă grijă…
Nu, nu m-a săturat. E un motan frumos.
Sânziana a privit în curte, unde Roșcatul se odihnea la soare lângă straturile de legume.
Ce schimbare! Era cam slab și bolnav, iar acum e ca un prinț!
L-am tratat. L-am hrănit bine.
Mulțumim din suflet! a spus cu recunoștință. Îl vom lua, iar cheltuielile le vom acoperi.
Ion a tăcut. Știa că, legal, motanul nu-i al lui. Ana a murit, iar rudele au dreptul să-l revendice. Dar în inima lui, Roșcatul devenise parte din viața lui.
Pot să-l văd? a întrebat Sânziana.
S-au apropiat de motan. Roșcatul a ridicat capul, i-a privit prudențial, apoi s-a apropiat de Ion și s-a frecat de picioare.
Ciudat, a exclamat Sânziana. Nu mă recunoaște. Eu veneam des la mătușa Ană.
Timpul trece, a explicat Ion. Probabil a uitat.
Dar nu era doar uitare. Motanul alesese pe cineva care îl hrănea, îl îngrijea și îl iubea.
Poate-l ținem la voi? a întrebat ea brusc. Văd că s-a obișnuit cu voi. Și voi s-ați atașat de el.
Cum așa? a întrebat Ion, nedumerit.
E simplu. Trăim într-un apartament, cu un copil mic. Motanul e deja bătrân, iubește libertatea. Nu-l vom supune la mutare.
Dar e al vostru…
Era al mătușii. Acum e al nostru. Ați salvat viața lui, prima de la foame, apoi de boală. Deci e al nostru.
Ion nu-și putea crede norocul.
Serios? Poate să rămână?
Desigur! Dacă aveți nevoie de medicamente sau mâncare, sunați. Vă ajutăm.
După plecarea Sânzianei, Ion a stat mult pe poartă, mângâind Roșcatul.
Auzi, prietene? Rămâi cu mine. Pentru totdeauna.
Motanul a tors, închizând ochii din plăcere.
Seara Mădălina a sunat:
Tata, cum e? Motanul e bine?
E bine. Și știi ce? E oficial al meu. Stăpânii au venit, au lăsat să rămână.
Atunci e bine. Dacă s-a obișnuit…
Mă, știi ce am înțeles?
Ce?
Omul singur și pisica singură se salvă reciproc. Eu l-am salvat de foame, el m-a scăpat de singurătate.
Tata, nu fi filosof…
Nu filosofez, spun adevărul. Acum am un sens dimineața să mă trezesc, să-i pun mâncare, să-i dau pastile. Și bucuria că cineva torseste lângă mine la poartă.
Mădălina a rămas tăcută. Poate pentru prima dată a înțeles că tatăl avea cu adevărat nevoie de acel motan.
Tata, nu te muți la noi, nu?
Nu mă voi muta. Am tot ce-mi trebuie casă, grădină, Roșcat. Nu-mi trebuie agitația orașului.
Bine, rămâi așa.
Rămân. Rămânem.
Un an a trecut. Ion și Roșcat trăiesc ritmul lor liniștit. Dimineața micul dejun și plimbarea prin grădină. Ziua muncă în gospodărie, motanul doarme în umbra pomului. Seara cina și televizorul, motanul pe genunchii lui.
Vecinii îi cunosc:
Ion Popescu și motanul lui au devenit foarte cuminți!
Nu e al lui. Suntem unul.
Și e adevărat. S-au salvat unul pe altul un bătrân singur și un motan pe care nimeni nu-l dorea. Au găsit în celălalt ceea ce căutau înțelegere, căldură, sensul vieții.
Ce-ți mai trebuie pentru fericire?
Roșcat torce pe genunchii stăpânului, iar Ion se gândește: ce bine că n-am alungat atunci acel motan flămând. Ce bine că i-am făcut milă…
Uneori cele mai importante decizii nu vin din minte, ci din inimă și se dovedesc a fi cele mai bune.
