**Jurnal 12 aprilie 2026**
Am întârziat din nou. Întârziam pentru întâlnirea cu administratorul restaurantului Carpaţi, locul unde, în exact o lună, urmează să se sărbătorească nunta mea. Banchetul va fi pentru o sută de invitaţi, meniul trebuie aprobat astăzi, trebuie să gustăm preparatele, să discutăm aranjamentele florale și aranjamentul meselor totul depinde de vizita mea de azi. Însă eram blocată în ambuteiajul aglomerat al oraşului, în mijlocul orei de vârf de seară, și simţeam cum lacrimile îmi încing sânii la vederea șirului infinit de faruri roșii din față. Fiecare secundă de întârziere se simţea ca un puls puternic în tâmple.
Sofia Dumitru Gordeanu, 37 de ani, deţinătoarea lanţului de cinci saloane de înfrumuseţare de lux Farmec. Sunt o femeie de afaceri, puternică, mereu ştiu ce vreau de la companie, de la angajaţi, de la viaţă. Un singur lucru nu se încadrează în planul meu: viaţa personală. Zece ani i-am dedicat construcţiei unui imperiu al frumuseţii, iar pentru bărbaţi, pentru iubire, pentru o familie nu a mai rămas niciun minut. Inima îmi era goală, până a apărut el Andrei. Era perfect: politicos, atent, cu gust rafinat şi un CV impecabil. Parcă soarta îmi arăta, în sfârşit, şansa la fericire.
Am reuşit să scap din ambuteiaj, ocolind pe un drum secundar, şi în cincisprezece minute am şutat maşina lângă intrarea restaurantului Carpaţi. Inima mi-a bătut nebuneşte, iar în cap îmi răscolea o listă de întrebări pentru administrator. Şi atunci am zărit-o pe ea o fetiţă de aproximativ zece ani, desculţă, într-o rochiţă uzată până la fir, cu o mugură de trandafiri aproape ofiliţi în braţul subţire. Mirosea de praf şi de sărăcie.
Vă rog să cumpăraţi flori, a spus cu vocea ei scăzută, dar hotărâtă. Mi-a întins un trandafir cu bobocul deja căzut.
Nu, micuţă, nu acum, i-am răspuns cu politeţe, dar ferm, încercând să o ocolesc şi să mă grăbesc spre uşa principală. Dar ea s-a strecurat din nou în cale, ochii mari, mult prea maturi pentru o copilărie, străluceau de implorare disperată.
Vă rog, e foarte, foarte necesar. E ultima mugură, a şoptit, strîngând floriţa de piept, iar eu am simţit că va izbucni în plâns.
Doamne, cât de mult mai pot să aştept! Nu am timp pentru astea!, mi-a trecut prin minte.
Fetiţă, nu ştii că nu am timp deloc. Şi, de obicei, florile le dă bărbaţii, nu eu le cumpăr pe străzi, am replicat mai dur decât aşteptam.
Tocmai când erai pe punctul de a păşi prin uşile rotative, vocea ei s-a făcut brusc clară, ca o săgeată de gheaţă ce străpunge spatele:
Nu te căsători cu el.
M-am oprit, ca şi cum aş fi primit un şoc electric. M-am întors încet, iar în urechi mai răsuna ecoul cuvintelor.
Ce ce ai spus? am întrebat, confuză.
Fetiţa nu a clipeşte. Privirea ei, intensă şi penetrantă, mă privea ca printr-un telescop.
Pentru Andrei. Nu te căsători cu el. Te înşală.
Șiodată prin corp mi-au fost sărit fiori reci. Aerul s-a făcut dens, lipicios.
Cum ştii numele logodnicului meu? am strigat, vocea tremurând.
Am văzut totul. El este cu altă femeie. Cheltuie banii voştri. Are maşina albă cu un lovitură pe aripa stângă, la fel ca a ta.
Lumea s-a restrâns la acel colţ. Da, l-am lovit pe aripa stângă luna trecută într-un garaj subteran, fără să spun nimic, să nu fie reparată. Cum putea să ştie ea?
Tu tu mai urmărit? am şoptit.
Lam urmărit pe el, mia răspuns fără rușine. El a ucis mama mea. Nu cu mâinile, dar prin el a murit. Inima ia sfărâmat de durere.
Mereu mis-a pălit inima. Mam aşezat încet în poală, la acelaşi nivel cu ea. Am văzut fiecare fir de păr alb, fiecare pată de murdărie pe obrajii ei, picioarele subțiri și zgârieturile de pe tălpile goale.
Explicămi. Calm, pas cu pas. Cine e mama ta? am cerut, vorbind blând.
A fost, a răspuns, și în glasul ei a răsunat o durere adâncă, adultă. Se numea Irina. Avea un magazin de flori, mare, minunat, mirosind a rai. Apoi a venit el, Maxim, așa a spus el. Ia dăruit un buchet imens, a venit zilnic cu vorbe frumoase, iar mama sa îndrăgostit ca o fetiță.
Maxim? am exclamat, căci logodnicul meu era Andrei.
Nu, nu. E acelaşi bărbat, a încruntat capul. Are o cicatrice pe mâna dreaptă, aici, a arătat cu degetul fin pe încheietura ei. Şi poartă mereu un costum gri, cămașă de mătase roșie ca vişinele coapte. Tu il dădeai cadou de ziua lui, iar el la lăudat mamei tale, apoi a plâns.
Mihnea am şters gura de la gândul că îi adusese acea cravată din Milano luna trecută, pe care o pretindea a fi talismanul său.
Continuă, te rog.
Mama ia pus în afacere toate economiile ei. A zis că deschide o reţea de restaurante ca al nostru, a arătat spre clădirea Carpaţi. A vândut magazinul, florile, visul, şi ia dat trei milioane de lei. El a promis să se căsătorească, să plece cu ea la mare. Apoi a dispărut. Mama a sunat, mesaje, fără răspuns. A plâns, nu a mâncat, nu a dormit, şi în două luni a murit de inima frântă.
Eu am investit patru milioane de lei în businessul lui, am şoptit, tremurând.
Cum ştii că e acelaşi om? am întrebat cu vocea căzută.
Fetiţa a scos din buzunarul rochiei o fotografie veche, cu marginile uzate. În ea era un bărbat şi o femeie îmbrăţiţi în parc, fericiţi. Era Andrei, cu părul puţin mai scurt şi fără barba frumoasă pe care o crescuse la cererea mea.
Unde ai găsit aceasta? am întrebat, cu gura uscată.
Mama a păstrat-o. Eu am găsit-o două săptămâni după înmormântare. Lam văzut pe stradă, am vrut să-l întreb, dar mam speriat. Am început să-l urmăresc. Lam văzut cum vine la casa ta, cum îl sărută, şi am decis să te avertizez, ca să nu-ţi întâmple la fel.
În acel moment, am înţeles că fetiţa spune adevărul.
Cum te cheamă? am întrebat.
Căţia.
Eşti flămândă?
A încuviinţat cu un simplu din cap, iar în acel gest se cîteva suferinţe de copilărie.
Hai cu mine. Mai întâi mănâncă, apoi povesteşte-mi tot de la început.
Administratorul restaurantului, un domn elegant în costum impecabil, ne-a întâmpinat cu un zâmbet strălucitor, dar la vederea Căţiei ia înfăşurat faţa un şoc.
Doamnă Gordeanu, sunteţi cu o copilă? a întrebat, cu o uşoară judecăţie în glas.
Da. Aşezăne, vă rog, la o masă retrasă, şi aduceţi meniul, am replicat, fără să las loc de discuţii.
Am comandat pentru Căţia tot platoul de desert, supă cremă, filet de vită cu legume. Ea a mâncat cu lăcomie, dar cu o delicateţe înnăscută, ca şi cum ar fi încercat să se comporte corespunzător, aşa cum îi spunea mama. Fiecare mușcătură era savurată cu reverenţă, iar eu mam ruşinat de duritatea mea anterioară.
Unde locuieşti acum, Căţia? am întrebat, când a făcut o pauză.
La un orfelinat, Luminiţa. Temporar, până găseşte o familie de adoptie.
Un orfelinat. Doamne, are doar zece ani şi e singură în această lume dură. Fără mamă, fără casă, cu povara unei pierderi de nedescris pentru adult.
Spunemi despre mama ta. Despre acest Maxim.
Căţia a pus furculiţa jos, şi a aşezat mâinile pe genunchi, începând să povestească cu o calmă de căciulă, fără lacrimi, ca şi cum ar citi un raport. Era o mărturie rece, dar fiecare cuvânt era încărcat de suferinţă.
Irina era o florăricântăreată de succes, cu clienţi mari, singură, dar puternică. Îşi creştea singură fiica şi îşi dorea un umăr masculin. A întâlnit pe Maxim, un bărbat politicoasă, cu visuri mari de a deschide restaurante elegante, dar fără capital. A promis profit, a cerut investiţii, a atras oameni ca mine.
După ce a dispărut, mama ta a încercat să depună plângere? am întrebat, ştiind deja răspunsul.
A depus. Isau zis că nu e fraudă, ci simple pierderi de investiţii. Nu există infracţiune, nu există dovezi. A scris, a sunat, dar el nu a răspuns. A plâns, a murit de stres.
A ştiţi de ce a folosit cardul meu? am cerut.
Da, ieri, la Galeria Alfa. Ia cumpărat o haină de blană, iar vânzătorul a strigat: Mulțumim, doamnă Gordeanu, cumpărături fericite. Era cardul meu, acela pe care il dădusem pentru cheltuieli minore. Am crezut în el, nebuneşte.
Poţi să-mi arăţi femeia cu care a fost? am întrebat cu voce tremurată.
Căţia a dat din cap, convinsă.
Era înaltă, cu păr blond lung, purta parfum de trandafiri, la fel ca tine.
După prânz am dus-o înapoi la Luminiţa, un bloc de cărămidă la marginea oraşului, şi mam întors acasă, la apartamentul meu cumpărat cu banii mei, înainte de a-l cunoaşte.
El era acolo, pe canapea, în papucii mei, uitânduse la un film pe laptop. Zâmbea cu acea zâmbet hollywoodian când am intrat.
Bună, soarele meu. Aţi aprobat meniul? Totul a decurs bine? a sărit în braţele mele, inhalând miros de mentă şi cafea.
Am stat câteva secunde, apoi am îmbrăţiat cu forţa un sărut, respiraţia lui mia adus un sentiment de greaţă.
Da, totul e în regulă, am forţat. Nunta în luna viitoare.
Abia aştept ziua respectivă, a şoptit la ureche, cu note dulci şi mincinoase.
În noaptea aceea, când somnul lui sa liniştit, am luat laptopul, cu parola 777777, pe care o ştiam din răbdarea lui de a nu ţine secrete. Am deschis emailul şi am văzut infernul. Convorbiri cu cinci femei, fiecare cu aceleaşi vorbe dulci: Eşti singurul meu, Soarele meu, Vis la viitorul nostru. Fiecare cerând bani investiţie în startup, probleme temporare în afacere, partenerii nelau înşelat, am nevoie de ajutor urgent.
Fotografii. El cu diferite femei în oraşe diferite, sărutând, îmbrăţiinduse în costume gri cu cravata roşie ca vişinele. Toate erau eu.
Apoi am găsit un fişier intitulat Calcule. Era un tabel ordonat: nume sumă stare. De la Sofia 4000000 lei, de la Ana 2000000 lei, de la Elena 1500000 lei, de la Irina 3000000 lei, de la Oana 800000 lei. Total: 11300000 lei.
Planul lui: să fure inimile şi conturile femeilor, apoi să dispară cu banii. Am închis laptopul şi mam culcat lângă el, privind la tavan. Dormă, dragă mincinosule. Dormi liniştit, pentru că azi se termină ultima ta noapte în acest pat.
Dimineaţa am jucat rolul de soţie perfectă: micul dejun, sărutul de rămasbine, zâmbetul cald la replicile lui Te iubesc. Când a plecat, am trecut la acţiune cu o răbdare rece, ca un şarAstăzi, privind la zâmbetul Căţei și la casa plină de căldură, știu că, în final, am găsit sensul adevărat al fericirii mele.
