Mamă, vin repede, cam douăzeci de minute, nu mai mult Ionuț stătea în pragul încăperii, încercând să zâmbească, dar buzele i se clătină.
Doar să nu dureze mult răspundea Anca, întinsă pe o parte, strâns în brațele unei pilote doctorul a spus că în seară va veni perfuzia.
El dădu din cap, aruncă haina pe umăr și ieși. Afară ploua și batea vântul. Octombrie în Iași nu iartă trecătorii: ploaie, vânt, bălți ca niște oglinzi care reflectă toată melancolia toamnei românești cerul jos, oamenii tăcuți, totul pare să aștepte sfârșitul.
Ionuț se îndrepta spre stația de autobuz, simțind că nu va prinde autobuzul nu, că va prinde viața. Tot ce trece în cale.
Acum trei săptămâni doctorii i-au spus mamei că este în stadiul final. Atunci nu a plâns. S-a așezat pe o bancă în fața morgii de parcă picioarele i lăsaseră acolo și a stat până când s-a lăsat seara.
Deci, te pregătești să pleci? îl întrebă colegul de cameră, un bătrân cu gât subțire și ochi în care se citea o așteptare eternă.
Aștept să vin fiul meu zâmbi Anca el a promis că va apărea în seară.
Vino des?
În fiecare zi. Dar mă întreb poate că îl țin prea mult? Are și el o viață.
Bătrânul tușea și șoptit spuse:
Nu tu-l ții, el nu vrea să plece. Până nu-și dă drumul nu vei pleca și tu.
Anca se întoarse spre fereastră. Dincolo, ploaia curgea necontenit. Ciudat, că odată îi plăcea ploaia. În tinerețe o credea romantică: să bei ceai fierbinte pe la fereastră și să asculți picăturile bătând pe geam.
Acum doar îi încurăța vederea.
Ionuț intră în parcul de la marginea orașului, acela cu care, când era mic, aluneca pe sănii alături de mama. Acolo, lângă a treia salcie de la intrare, mama i-a zis odată:
Știi, fiule, nu contează ce faci. Important e ca, după tine, cineva să zâmbească. Chiar și o singură persoană.
În acel moment nu înțelesese. Acum înțelegea prea bine.
Telefonul vibra: Mama: Nu te grăbi, sunt bine. El zâmbi automat ultimul timp ea scria tot nu te grăbi, probabil ca să nu-l streseze.
În cameră se așternu liniștea. Bătrânul dormea, infirmiera plecase.
Anca privea tavanul și, deodată, auzi muzică. Dintr-un colț, parcă din hol, răsuna o melodie veche de la formația Trupa de Toamnă Plăcerea ploii.
Zâmbi. Doamne, chiar și aici gândi și închise ochii.
Și dintr-o dată cineva se așeză lângă ea. Tăcut, ca un vânt.
Nu-ți fie frică spuse o voce totul e deja.
Nu deschise ochii. Doar oftă și șoptit:
Doar să nu plângă.
Ionuț se întoarse în scurt timp, la patruzeci de minute distanță.
Doctorii ieșiseră deja din sală, iar infirmiera stătea la ușă, ochii roșii de lacrimi.
Înțelegea fără cuvinte.
Pot? întrebă încet.
Da încuviință infirmiera doar puțin.
Se așeză lângă pat. Mama se odihnea, parcă zâmbea ușor. Pe noptieră era telefonul, ecranul pâlpâind mesajul netrimis:
Ionuț, nu aștepta minuni. Fii tu minunea.
Privi ecranul până când deveni dureros.
Apoi observă: pe fereastră, unde picăturile curgeau în linii subțiri, se formează un mic inimioară parcă cineva o trasase cu degetul din interior.
Zâmbi pentru prima dată în multe zile.
Trecut un an.
Ionuț stătea la intrarea secției de oncologie pediatrică cu un termos de cafea și un coș cu fructe.
Sunteți voluntar? întrebă paznicii.
Da răspunse el zâmbind doar vreau să fac pe cineva să zâmbească.
Și când un băiețel cu părul aproape ras alergă spre el și strigă: Unchiule, uite, mă fac bine!,
Ionuț înțelese minuni tot există.
Doar că uneori ele vin prin noi.
