De ce iar mai trebui mamei două camere? Are deja 65 de ani. Oaspeţii nu îi vin des, iar cu surorile ei poate să stea în bucătărie şi să bea ceai.
Sincer, un apartament cu o singură cameră îi va fi de ajuns, pe dincolo de ochi și urechi.
Lidia Alexandru ştia exact de ce veniseră la ea fiul și fiica. Subiectul fusese adus în discuţie încă săptămâna trecută, când toată familia se strânsese să sărbătorească ziua de naştere a nepoatei Ilinca, mica ei nepoată.
Mihăiță şi Ilinca abia intraseră și nu reuşiseră să înceapă o frază când soneria auzită la uşă anunță sosirea vecinei.
O, Lidia, scuze că vin tîrziu. Ai oaspeţi? murmură femeia cu părul cărunt, jenată.
Sunt ale noastre, Nicoleta, răspunde Lidia, cu un zâmbet stins. Ce sa întâmplat?
Maşina de cusut sa blocat din nou. Totul e încurcat, nu reuşesc să scot bobina. Dar mai târziu trec pe la tine, promiţ. spuse vecina.
Nu contează, mă uit eu instant răspunse Lidia, fără să-l lase să se întindă.
Se întoarse spre living, apoi către Mihăiță şi Ilinca:
Am să stau cinci minute la vecină, iar voi mergeţi la bucătărie spuse, arătând spre aragaz, unde deja a pus ceainicul la foc. Vă rog, ocupaţi-vă de ce aveţi de făcut.
Lidia rezolvă rapid problema maşinii de cusut și se grăbi spre hol. Ajunsă în prag, se opri brusc, căci auzea un cuvânt ce io zguduise inima.
Ol, am înţeles tot, spunea Mihăiță, acest apartament se poate vinde pentru cel puţin trei milioane lei, iar în zona în care mama vrea să se mute, un apartament cu două camere ajunge la aproape un milion.
Şi vrei să-i ceri mamei să ne dea diferenţa? Un milion fiecare? întrebă Ilinca, ridicânduşi sprâncenele.
Desigur, pentru noi. Nu pentru altcineva. Şi nu un milion, ci un milion două sute de mii. răspunse Mihăiță.
De unde o să scoată banii? întrebă Ilinca, nedumerită.
ţiam spus că am făcut calculele! De ce iar mai trebui două camere? Are 65 de ani. Oaspeţi nu îi vor veni, iar cu surorile ei se poate aşeza în bucătărie să bea ceai.
Cu sinceritate, un apartament cu o singură cameră îi este suficient. Cu reparaţii şi mobilă, poate să-l ia pentru şase sute de mii lei. spuse Lidia.
Eu mă uitam la locuinţe nu la marginea oraşului, ci la o clădire relativ nouă, aproape de centru, cu magazine şi cabinet medical la îndemână. adăugă Mihăiță.
Nu ştiu, poate mama nu va fi de acord? încercă Ilinca să se opună.
De ce? Eu chiar nu sunt de partea mutării ei. Dar dacă a ajuns deja la pensie, să ne facă şi nouă ceva frumos.
Lidia Alexandru, în ultimii ani, medita la întoarcerea în oraşul natal. Când au venit în Bucureşti, ea avea 45 de ani. La acea vârstă prieteniile adevărate nu se fac uşor; avea câteva cunoştinţe, dar nimic comparabil cu legăturile din copilărie. Nu voia să se mute, să-şi lase copiii la şcoală şi să plece într-un oraş necunoscut, dar soţul ia oferit un post bun la o uzină şi a acceptat.
Au trecut douăzeci de ani: familie, muncă, vizite rare în oraşul natal. Două luni în urmă, soţul a murit brusc. Copiii erau deja cu familiile lor, iar Lidia se simțea ca întrun vid. Pensionarea a adus singurătate, iar surorile o sunau tot mai des.
Fără să aștepte răspunsul Ilincăi, Lidia a bătut cu putere ușa, ca şi cum ar fi intrat în scenă la un moment crucial.
Mihăiță şi Ilinca erau în bucătărie. Ilinca turna ceai în căni și tăia o plăcintă de mere pe care mama o adusese.
Mamă, ești sigură că vrei să te muţi? întrebă Ilinca.
Da. Acum, că nu mai avem tatăl vostru, nu am nimic care să mă țină aici. Douăzeci de ani nu au făcut din acest loc acasă pentru mine.
Cum de nu te ţine nimic? Şi noi? Şi nepoatele? se miră Ilinca.
Ilinca, viaţa voastră este plină de griji. Eu nu vreau să vă încurc. Copiii voștri au crescut, nu mai au nevoie de bonă. Ce să fac eu, să stau pe o bancă cu alte pensionere, să mă plimb cu bastonul în parc?
Unora îi place, mie nu. Ce-mi rămâne? Cărţi și televizor? Mâine am surorile, mulţi prieteni. În apropiere de oraş, la sat, casa părinţilor, unde toată familia vine vara.
Ştiţi, mise visează că vin în oraşul natal, mă plimb pe străzi, iar oamenii pe care îi întâlnesc îmi par cunoscuţi.
Bine, mamă, şi apartamentul? duse discuţia la planuri concrete Mihăiță.
Ce să fac? Îl voi vinde și îmi voi cumpăra altul, răspunse ea.
Vrei să te ajut cu vânzarea? întrebă fiul.
Voi trece prin agenţie. Anunţul e deja pus. Încep să îmi fac bagajele.
Mamă, nu îţi ofer doar un sprijin. În jurul nostru sunt escroci. Poţi rămâne fără bani și fără apartament.
Nu-ţi face griji. Liza Călinescu, soţia unchiului Gheorghe, locul de trecere la biroul tatălui, mă va ajuta cu vânzarea. Îţi aduci aminte de ea? Are propria agenţie. Și acolo, la Natasa, există un agent imobiliar de încredere au cumpărat recent apartament lui Pavel. explică Lidia.
Şi la ce preţ vrei să vinzi? întrebă Mihăiță.
Liza spune că trei milioane lei este un preţ corect. Dar am putea cere puţin mai mult. Am verificat pe siteurile de imobiliare, totul e așa.
În altă zonă sunt mai ieftine, interveni Ilinca.
Da, exact ca altele, în jur de două milioane. confirmă Lidia.
Mamă, Ilinca şi eu am o rugăminte: poţi să ne dai câte un milion din încasarea vânzării? întrebă Mihăiță.
Un milion? Dar atunci nu-mi va mai ajunge la apartament.
De ce nu ar fi suficient? Poţi cumpăra ceva mai modest, de exemplu un apartament cu o singură cameră. sugeră fiul.
Întrun singur spaţiu nu maş simţi confortabil, răspunse Lidia. Am nevoie de două camere: dormitor şi living.
Unele familii de trei persoane locuiesc în apartamente cu o cameră, replica fiul.
Da, cei fără posibilitatea să cumpere ceva mai mare. Eu pot să îmi permit ceva mai bun şi nu înţeleg de ce ar trebui să renunţ. Vreau să trăiesc în confort.
Mamă, ar fi corect pentru noi, Ilinca şi eu. E totul despre apartamentul de familie.
Mihăiță, nu mam aşteptat să ajung la această discuţie, dar nu uitaţi că moştenirea tatălui va dat tot ce vă aparţinea.
El nu va nedreptăţit. Singurul ce am primit eu a fost apartamentul. Şi acum vrei să îl împărţiţi cu noi?
Mihăiţă nu sa exprimat corect, încercă să ajute pe fratele ei Ilinca. interveni Ilinca. El voia să spună că poţi să ne sprijini dacă rămân bani.
Are credit ipotecar, eu şi Ilie vrem să cumpărăm o casă de vacanţă. Nu ne trebuie un milion, chiar cinci sute de mii ar fi de ajuns.
Chiar dacă cumperi un apartament de două milioane, îţi va mai rămâne un milion. Vorbim despre asta.
Da, va mai rămâne. Îl voi folosi pentru mutare, reparaţii şi mobilă nouă.
Ce rămâne este pernele de siguranţă pentru mine, în caz de boală. Nu vreau să devin o povară pentru voi.
Deci nu ne vei da nimic? întrebă Mihăiță.
Mă uimeşte că aţi pus în discuţie asta. Tu ai 37 de ani, Ilinca 34. Amândoi studiaţi, cu slujbe stabile.
Totuşi mai ai de plătit ipoteca câţiva ani. Dar nu sunteţi în nevoie. Dacă nu aş fi vândut, cum aţi fi rezolvat? Aveaţi un plan să mă mutaţi în altă locuinţă?
Nu.
Îmi pare rău că am pornit discuţia, spuse Ilinca. Pur şi simplu am crezut
Credeam că mama, care mereu nea ajutat, nu ne va refuza nici de această dată, răspunse Lidia Alexandru.
Aş fi acceptat dacă aş fi avut nevoie cu adevărat. Dar cred că vă descurcaţi pe cont propriu: Mihăiță îşi plăteşte ipoteca, Ilie şi eu economisim pentru casă de vacanţă, şi totul va fi în regulă.
Lidia a urmat planul: a vândut apartamentul, sa mutat în oraşul natal, unde a cumpărat o locuinţă nouă lângă casa părinţilor, în Iaşi. Verişii au ajutat la amenajare şi la renovare. Şi acum, când se trezeşte dimineaţa, Lidia Alexandru simte cu adevărat că este acasă.
