**17 aprilie 2026 Jurnal personal**
Radu, avem o fetiță, 3,5 kilograme! a exclamă cu veselie Galia la firul telefonului.
Stăteam sub ferestrele spitalului matern din Iași și îi făceam cu mâna soției, care ținea în brațe pruncul.
Este fetița noastră. Eu sunt tatăl! Galia, nu ne promisesei un băiat?
Pe fir a căzut un moment de liniște, apoi soția a murmurat încet:
Probabil sa strecurat o greșeală
M-am întors și am trecut pe lângă tații fericiți ce desenau declarații de iubire pe trotuar și lăsau baloane colorate să zboare spre cer, lângă mașinile îmbrăcate în flori și rudele adunate în jur.
Întotdeauna visam la un fiu, moștenitor, purtător al numelui familiei. În timp ce Galia era însărcinată, îmi pictam în minte scene din viitor: noi doi am juca mingea în curte, am merge la pescuit, aș discuta la bărbați și i-aș aduce mamei o captură bogată, apoi, seara, am sta cu toții în jurul mesei și am povesti cum a fost ziua, cu el lângă mine, mândria mea.
Galia nu reușise să rămână însărcinată mult timp; am mers la consultații la mai mulţi medici renumiţi, chiar la un specialist considerat lumina ştiinţei. După cinci ani de așteptare, soţia mia adus în sfârşit vestea cea mare.
Radu, cred că e?
Am auzit din spate o voce prietenoasă, mam întors era Pasha, colegul meu de la facultate.
Ce faci, frate, cât de mult nu neam văzut! Cum îţi merge?
Am venit la mamă, am luat o mică răceală, și am nevoie de o mică pauză; ea e singură aici, tatăl ei a plecat de cam cinci ani. Dar tu?
Tocmai ies din maternă, soţia a născut o fetiță.
Felicitări! De ce nu eşti şi tu bucuros?
Pasha a zâmbit și, aruncând o privire spre o cafenea aflată la câţiva paşi, ma invitat să intrăm să discuţiăm.
Aşa că, așteptai un băiat, nu? Noi toţi aşteptăm moştenitorii, e firea. Cândva şi eu mă pregăteam să fiu tată de fiu, dar soţia mea a născut o fată.
Cum stau lucrurile la tine? Că eşti cu familia?
Pasha a lăsat privirea în jos şi a tăcut, apoi ma privea cu o tristeţe adâncă, ca şi cum ar fi cuprinsă toată universul.
Sunt singur, nu mai am familie. Radu, nu e momentul să vorbim de bucurii, eu am suferit un accident nu vreau să le amintesc. De un an sunt singur, mă gândesc să mă mut înapoi la mamă, să găsesc un loc de muncă şi să renovez apartamentul.
Am stat pe şir, am revăzut anii studenţesc, prietenii comuni, am împărtăşit planuri de viitor. I-am dat lui Pasha telefonul și iam spus că poate să mă sune oricând, zi sau noapte.
În dimineaţa următoare, cu un buchet imens de trandafiri roșii preferaţi de Galia şi cu un buchet de baloane în culori, am alergat spre ferestrele maternă.
Galia! am strigat, auzind vocea ei familiară în difuzor.
Îmi pare rău! Sunt atât de fericit pentru fetiţa noastră! Cum arată?
Îţi aminteşti de mine? E ca tine, Radu, cu faţa plină de viaţă!
Serios? Ieri eram în stare de
Nu e nevoie să explic, înţeleg totul
M-a întrerupt soţia:
Radu, fetiţa e sănătoasă, liniştită, mănâncă şi doarme, şi chiar în somn zâmbeşte. Ne vor da de seamă curând, o să vezi şi tu.
P.S. Nu am mai avut alţi copii; naşterea a fost dură, iar consecinţele i-au afectat sănătatea. Douăzeci de ani au trecut, fetiţa noastră a crescut să fie o fire isteaţă şi frumoasă, o iubim cu toată inima şi ne mândrim cu ea. Pasha a devenit naşul ei. Îi sunt recunoscător încă de atunci pentru acea discuţie, care mia deschis ochii şi, mai presus de toate, ma învăţa să preţui şi să iubesc pe toţi cei care sunt lângă mine în prezent.
