Vasile, soțul meu, pleacă de acasă de cinci ani la rând să caște. Uneori lucrează ca șofer de camion în Germania, alteori face lucrări de reparații în Polonia. Părăsește țara pentru bani, pentru că am doi băieți și ne dorim să le oferim un viitor mai bun. Știm amândoi că, în România, nu vom obține niciodată tot ce ne dorim fără să căutăm un venit din străinătate.
Și, din fericire, el se descurcă bine. O dată pe lună îmi trimite un pachet cu alimente: conserve, cereale, ulei, dulciuri. Mai mult, transferă bani pe cardul meu ca să-i depun la bancă la dobândă. În câțiva ani am strâns o sumă decentă, suficientă să îi cumpăr fiului cel mare un apartament.
Se părea că lucrurile merg bine. Totuși, în urmă cu câteva luni am început să simt ceva ciudat în corp. Prima idee a fost că mă apropii de menopauză, dar nu era așa. Am început să iau în greutate, să dorm tot timpul, să mănânc din ce în ce mai mult și starea mea de spirit s-a schimbat brusc. Pe internet toate semnele indicau că sunt însărcinată. Cum aș putea să fiu însărcinată la 45 de ani? Am făcut un test și pe tăiței am văzut două dungi roșii, clar.
Nu am vrut să le spun nici copiilor, nici noroilor despre copilul pe care îl port. De ce să le povestesc? Să nu mă facă să râdă, să creadă că-mi pierd mințile la bătrânețe? Am hotărât să ascund sarcina. Era iarna și purtam haine groase, un pardesiu mare; așa nimeni nu putea vedea burtica sub geacă.
Totuși nu voiam să nasc acest copil. Unii ar spune că nu am credință în Dumnezeu, dar am 45 de ani, nu mai sunt o tânără. Am băieți și nepoți la care vreau să le dedic timpul, nu să mă învârt în jurul unui nou bebeluș și scutecelor. Și, în plus, nu avem bani pentru a crește o a treia copilă. Vasile ar trebui să plece din nou la muncă în străinătate, iar eu nu pot să stau singură.
Medicii au spus că este prea târziu pentru intervenție și că ar fi foarte riscant. Așa că am încercat să mă conving că totul va fi bine. Poate Vasile se va bucura să aflăm că vom avea încă un copil? Am decis să-l sun pe Skype și să-i dau vestea, dar am închis camera, am lăsat doar microfonul aprins.
Alo, Vasile
Nu e Vasile, e Elena.
Elena? Cine ești tu?
Domnișoară, cine sunteţi? Eu sunt soția lui Vasile. Doriţi ceva? El nu e acasă, e la lucru.
Am închis firul și am început să plâng amar. Așa e viața: bărbatul poate trăda oriunde, cu oricine. Am vrut să depun cerere de divorț, să arunc toate lucrurile lui Vasile și să nu-l mai mai văd.
Dar în mintea mea mai era speranța că el se va întoarce când va afla de copil. Știam că în februarie ar trebui să vină, pentru că băieții au ziua de naștere și i-a fost acordată concedierea. Chiar am visat că ne plimbăm toți trei prin parc, cu Vasile ținând de o mână micuța noastră și eu de cealaltă.
Așa că pe 14 februarie, Ziua Îndrăgostiților, Vasile a sosit. Am pregătit o cină romantică, am așezat lumânări, am pus muzică voiam să creez o atmosferă liniștită.
Vasile, am o surpriză pentru tine. Sunt însărcinată. Se pare că va fi o fetiță.
Hai să mori, nenorocitule! a strigat el.
S-a înfuriat și a aruncat farfurii pe podea, bătând cu pumnii în masă:
Și tot așa, în timp ce eu mă chinui în străinătate, tu sari la alți bărbați? Și acum vrei să-mi înfășori pe gât acest necuvântător?
Vasile, îți explic tot
Pleacă, nu vreau să te văd! m-a împins atât de tare încât m-am izbit de marginea ascuțită a mesei și am căzut.
Vasile a plecat, și-a luat geanta și a dat cu voce tare în ușă. Eu mi-am dat peste cap, am observat picături roșii pe podea, burtica mă trăgea cu putere și eram în durere. Am reușit să găsesc telefonul și să sun la ambulanță, simțind că micuța va ieși pe lume în curând.
Când medicii au ajuns, deja țineam în brațe mica noastră. Copila se odihnea liniștită, nu plângea, dormea în hohote.
Ce zici, mamă, vii cu noi?
Nu. Luați copilul, nu-mi trebuie.
Cum așa?
Așa! Luați-l, spuneam eu! Acest copil mi-a distrus familia! Poate altcineva îl va iubi, dar eu nu. Gata, luați-l, nu vreau să-l văd!
Fără nicio urmă de remușcare i-am încredințat bebelușul doctorului. La spital nu am avut rupturi, nașterea a decurs fără complicații. După plecarea ambulanței am strâns casa, am luat duș și m-am culcat.
Niciunul dintre copii nu știe că am dat fetița la spital. În fiecare zi mă duc la biserică și mă rog ca micuța să crească sănătoasă, să-și găsească o familie. Înțeleg că eu nu pot să o cresc; nu vreau să retrăiesc din nou toate greutățile maternității. Vreau doar să se întoarcă Vasile acasă. Dar el a plecat din nou în Germania și ține legătura doar cu băieții.
Poate mă numiți o femeie nebună, dar eu am ales bărbatul în locul copilului. Dumnezeu să fie judecătorul meu.
În final, am învățat că niciun sacrificiu nu merită să ne piardă demnitatea și că, uneori, cea mai grea luptă este să ne respectăm pe noi înșine, chiar și atunci când pierdem tot în jur.
