Sorina îngheță. Inima îi bătu cu putere. Continuă să meargă și, la un pas de gardul său, observă că nu mai există cei mari căpățâni de varză. Aproape jumătate din recolta de varză dispăruse
Doamna Teodora Andrei se lăuda cu achiziția ei. Nu era doar o simplă cumpărătură era visul său de a-și cumpăra o casă de la țară pentru a se retrage la pensie.
Încă de la început se pregătise temeinic: alesese un sătuc pitoresc, la marginea orașului Iași, cu puțini locuitori căuta liniștea, apropierea de natură și grădina cu un colț de legume pentru suflet.
Totul se aliniase când găsi acolo o căsuță încă solidă, cu grădină, chiar la marginea satului, la hotarul câmpului, cu pădurea de brazi în spate un tablou ce nu putea să nu o încânte. Era singură doar de un singur vecin; în cealaltă parte se întindea câmpul și apoi pădurea, o panoramă ce nu se termina nici cu ochiul.
Pe acea potecă blândă, Sorina începea să se plimbe spre pădure. Seara, soarele se cufunda sub vârfurile coniferilor, iar apusurile erau de neuitat în timpul plimbărilor ei de seară.
Primăvara devreme, când pământul abia se debloca, Teodora Andrei repară singură gardul înclinat, din sârmă și scânduri.
Ar trebui să pui un gard nou, Sorina, îi spuse vecina Antona, de vârsta ei.
Nu, lasă-l așa; dacă cade, îl schimb cu unul mai solid, răspunse Teodora, lovind cu securea stalpii metalici căzuți.
Antona zâmbi.
Ești adevărată doamnă româncă! Să-ți fie de folos. Doar că la noi la sat lipsește bărbați cei plecați cu familiile, cei bătrâni sau cei care au pierdut viața în război. Eu sunt văduvă de zece ani.
Și eu am o poveste similară. Nu m-am văduvit, dar m-am despărțit de soț când am realizat că ne ține pe amândoi doar responsabilitatea pentru fetiță. Când a crescut, a învățat și s-a căsătorit, a devenit imposibil să mai trăim împreună așa sunt lucrurile.
Cel puțin nu ne-am chinuit, și asta e ceva. Totuși, în toamnă aș consolida gardul, concluzise Antona.
Toată primăvara și vara Sorina a petrecut în grădină și în pădure.
N-am fost niciodată așa mult la aer liber, parcă trăiesc afară tot timpul. Respiri aer curat, și ce aer!», spunea Sorina, arătând spre iarba de la fereastră și spre pădurea de brazi unde culegea mereu ciuperci chiar și pătrunjel, și coacăze roșii și căpșuni abundente în sezon.
E frumos când oamenii sunt mulțumiți de mutarea lor», se bucura vecina Antona, pentru mine e obișnuită viața de la țară.
Prietenia dintre femei înflori. Vara, în grădină, la Sorina răsăreau căpățâni de varză uriașe, la cartofi începuse să apară bălțile de apă, iar recolta era superbă.
Sorina începea să sape în pădure pentru a se alimenta și nu se sătura de legume gătite și aromate.
Antona, nu mă căuta, merg la oraș câteva zile», îi spuse. La noi e adunarea fostului colegiu, ca de obicei, să sărbătorim ziua de naștere a căpitanului grupului, Sânziana, sufletul clasei. Întorc și apoi recolta….
Antona îi flutură mâna și aprobă.
Întâlnirea de seară se desfășură superb. Sorina lăuda satul, arăta poze cu casa și povestea recolta bogată.
Pământul s-a odihnit», spuse ea lui Vasile, colegul de liceu, doi ani nu am plantat nimic, dar anul viitor voi comanda un tractor și voi îngrășa rândurile.
Nu te grăbi, ai grijă», îl sfătuiește Vasile, lasă-mă să vin să te ajut, cheamă-mă când ai nevoie.
Acum învăț să mă descurc singură, mulțumesc pentru ofertă», zâmbi Sorina.
Vasile și Sorina fuseseră în clasele superioare, chiar se părea că ar fi avut un flirt, dar au plecat la studii în orașe diferite; viața i-a despărțit ca pe toți colegii.
Acum, an de an, se întâlneau la serbarea Sânzianei cu căldură. Vasile era văduv și nu-și dorea să se căsătorească din nou, la fel și Sorina nu ascundeau acest lucru.
Libertatea lor era atrăgătoare nimeni nu avea vina, și se puteau înțelege ca vechi prieteni.
În acea seară, Vasile îl însoțea pe Sorina până acasă și dialogau în bucătărie până în a doua noapte.
Ce oră e?», întrebă Sorina, privind ceasul, ai să te întorci acasă.
Poate găsesc un colț aici?», începu Vasile.
Nu, nu. Dimineața devreme merg la sat, ia un taxi și întoarce-te, e bine pentru noi.
Sorina îl însoțea pe prieten și se culcă, savurând ziua ce urma cu grijile sale, întâlnirea cu Antona, căreia îi pregătise prăjitură și bezele.
Sosirea la sat a fost cu primul autobuz. Pășea pe iarbă udă de rouă și respira aerul natal sub cântul gălăgii.
Intră în căsuță, bău un ceai, se schimbă în straie de lucru și ieși în curte să vadă cu ce va începe ziua. Satul era liniștit; oamenii ieșeau pe curți, iar Sorina aștepta să fie aproape de ora nouă, să meargă la ceai la Antona.
În grădină observă tufele de cartofi zdrobite, bălțile de apă împrăștiate. Cineva culegea cartofi, smulcându-i din pământ și adunând cei mai mari
Sorina îngheață. Inima îi bate. Mergând mai departe, vede că în colecția de varză lipsesc cei mari căpățâni. Aproape jumătate din recolta de varză nu era.
Strigă, iar apoi observă gardul rupt. Stâlpul slăbit, pe care-l înfiguse în pământ primăvara, zăcea pe jos. Urme de ghete mari pe pământ
Teodora aleargă la Antona, bate la fereastră, și vecina apare repede:
Ce s-a întâmplat, Sorina?»
Ne-au jefuit, Antona, hai să vedem Ce facem acum?», lacrimile curg pe obrajii ei.
Antona se aruncă afară, trăgând o geacă.
Așa a fost nu ai câine, nu ai pe cineva lângă tine, ești singură»
Uitate zona crimei: două biciclete s-au apropiat în tăcere de gard, au spart stâlpul, au rupt sârma și au intrat în grădină, luând tot ce puteau. Cartofii mici i-au lăsat, dar varza mare au împachetat și au plecat pe biciclete.
Am avut și eu multă varză, dar nu e cumva așa», oftă Sorina, dar ce să zic!».
Adevărat», zise Antona, nu poți dovedi că e furt. Toate grădinile au așa ceva. Eu cred că erau băieți din satul vecin, fără bani, iar ăștia fură Nu poți să-i prinzi, nu merită să te agiți».
Ce facem?», Sorina se așeză pe pridvor, am crezut că totul e roz, toți erau buni și veseli».
Nu suntem noi, Sorina, la noi nu trăiesc așa. Satele învecinate au oameni săraci ce trebuie să bea ceva Dumnezeu vede tot. Nu-ți pierde speranța. Mă duc la Ion Ionel, el va repara gardul. După aceea ne gândim la altceva», spuse Antona.
Ion Ionel, un bărbat de șaptezeci de ani, a reparat gardul spre prânz, a pus un stâlp de lemn solid și a închis deschiderea cu scânduri vechi, dar rezistente.
Iată, doamnă, iată treaba. Nu te mâhnește. În sat așa se întâmplă des, așa că nu lăsa casa nesupravegheată», spuse Ion, serios.
Și ceal doilea?», întrebă Sorina, fără sarcasm.
Al doilea trebuie să schimbi încuietoarea de la ușă cu un încuietor cu cheie. De departe se vede că nu e nimeni acasă», răspunse Ion.
Ar trebui să avem și un câine în curte», adăugă Antona, unul mic, dar care latră. Pe la margine, fără câine, nu poți.
Asta e trei», Sorina bătu cu degetul pe buze.
Gard nou, serios patru», interveni Antona.
Și un bărbat puternic, închei Ion, asta e cinci.
Toți chicoti. Sorina șterse lacrimile.
Îmi pare mai rău de muncă decât de cartofi și varză. Am pus atâta dragoste și acum totul e stricat», spuse ea.
Nu te stresa, îți ofer din varza mea cât vrei. Am o grădină plină. Vom conserva pentru iarnă. Vrei să mai plantăm împreună?», o îmbrățișă Antona.
Împreună s-au dus să mănânce la Sorina. Calmânduse, povesti despre întâlnirea din oraș și promitea că, odată recolta adunată, va pune în aplicare planurile de autoapărare pe care le pregătiseră.
Întro săptămână, Sorina fu în oraș și îl chema pe Vasile la ajutor. El cumpără încuietoarea și le arată prețurile materialelor pentru gard.
Te voi ajuta, nu refuza», spuse Vasile, trebuie să luăm măsurători pe loc, așa că venim împreună la sat. Nu am altceva de făcut, în concediu, și e o ocazie bună să văd gospodăria ta și să planific lucrările».
Vrei să mă ajuți cu adevărat? Atunci plătesc», începu Sorina.
Nici să nu vorbești despre bani. Sunt în concediu și nu am nimic de făcut, iar aici este situația», o îmbrățișă Vasile și o sărută.
Locuitorii satului rămâneau uimiți.
Așa a apărut bărbatul la Teodora, și au prins meșterii la lucru în curte», comentau vecinii.
Vasile și Ion Ionel, împreună, ridicară un nou gard în săptămâna respectivă, aducând din oraș plăci de policarbur și stâlpi de metal.
Teodora pregătea prânzul pentru ajutoare și se bucura că grădina și gardul erau acum robuste.
Furtul nu poate fi oprit, dar recolta sa pierdut. Cel mai prețios tei ai, spuse Vasile.
Ion Ionel aduse un cățeluș de la bunica lui, pe nume Baron. Micuțul alerga prin curte ca o jucărie de pluș, nu ca paznic. Sorina nu se aștepta să devină prietenă cu Baron, dar isa construit o cușcă călduroasă, rezistentă, lângă grădină, ca să poată vedea și auzi tot în jur.
Cred că am atins tot ce ne-am propus», zâmbi Sorina la o ceaierie, alături de Antona și Ion.
Cum stă treaba? Barbatul e tare?», întrebă Ion, când Vasile se va muta permanent la noi?
Exact», răspunse Antona, nu suntem orbi, vedem că există ceva între voi. El e bun, nu-i de mirare că nu vrea să primească bani.
Nu cere bani pentru muncă, dar nu-i voi restrictiona libertatea. Fă ce vrei», evită Sorina să răspundă direct.
După concediu, Vasile veni cu provizii la Sorina.
Poți să mă lași să fiu asistentul tău permanent?», glumi el la ușă, nu cer decât ciorbă, mămăligă și plăcinte. Grădina ai pe tine, nu vom muri de foame.
Bine, trebuie să-l pui pe treabă», râse Teodora, și apoi îl vei păzi pe Baron când va crește.
Vasile mergea la oraș, rar rămânând în apartamentul lui, pentru a plăti facturile la curent și gaze.
Sorina închiră apartamentul său pentru chiriași și aștepta să se întoarcă Vasile cu saci plini de cumpărături din oraș, pe drumul spre sat.
Le plăcea să fie împreună. Le era dor de căldura familiei, de discuțiile la masă și de căldura casei.
Un an, un an și o lună trecură. Cuplul era respectat în sat, dar nu uitau nici orașul, mergând în vacanță la un sanatoriul preferat. În acea perioadă, Ion Ionel veghea la casă, hrănea pe Baron și pe pisica, și raporta starea prin telefon.
Odihnițivă și nu vă faceți griji, sanatoriul vostru e în siguranță, iar casa și animalele sunt bine», spunea el lui Sorina.
În fiecare zi îmi dau seama că cel mai frumos sanatoriu e satul nostru. Nu pot să aștept să revin acasă», răspundea ea.
Așa au trăit Vasile și Sorina împreună. Încet, nu mai căutau alte țări, căci în câmpurile lor se ascundeau apusuri de soare nemaipomenite.
Iubesc să păIubesc să pășesc prin câmpurile aurii ale satului, știind că acasă, lângă Baron și Antona, îmi găsesc fericirea și liniștea eternă.
